Anul 1940 era unul inevitabil. Cu doar un an înainte, pe 23 august 1939, Hitler şi Stalin se înţelegeau pentru împărţirea Europei pe sfere de interese. Principalele victime erau Polonia şi România, state prin care trecea linia de demarcaţia între cele două blocuri militare reprezentate de Germania nazistă şi Rusia stalinistă.

Politica expansivă a Germaniei începuse demult, iar înarmarea tuturor statelor din Europa aducea premizele unui conflict major. Clasa politică din România, ca de fiecare dată, a rămas în afara acestor evenimente istorice, preferând să nu fie nici măcar un simplu spectator, comportându-se ca şi cum nimic nu se întâmpla.

Carol al II-lea, împreună cu camarila regală de care s-a lăsat înconjurat, a slăbit puternic statul, aducându-l practic în colaps în anul 1940. Corupţia era la cote foarte înalte, interesele personale şi câştigurile imediate slăbeau ţara. Ultimatumurile date de URSS, Bulgaria şi Ungaria au venit doar să completeze acest lucru, într-un moment în care practic nu mai exista nimeni care să ofere o opoziţie politică.

În 1940, nu românii sunt cei care şi-au trădat fraţii. Aceste fapte şi negocieri politice internaţionale au fost ascunse opiniei publice până la momentul la care ele au fost săvârşite. Românilor li s-a adus la cunoştinţă îndeplinirea cerinţelor ca şi fapte deja realizate.

Românii au ieşit în stradă şi au alungat politicienii parşivi vinovaţi de acest lucru. Carol al II-lea a fost obligat să îşi părăsească ţara pe care o trădase şi de care îşi bătuse joc. Avea să sfârşească departe de ea, izolat de toată lumea.

Venirea mareşalului Ion Antonescu la putere a fost o consecinţă firească: România a intrat în alianţe şi pregătiri militare pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Acesta era o figură militară, dar şi politică cunoscută în acele vremuri, cu autoritatea recunoscută, dar şi cu respectul cuvenit. În 1919, pe atunci locotenent, Antonescu avea să păşească în Budapesta cu armata română, pentru ca în 1920 să participe la negocierile ce au condus la recunoaşterea graniţelor României Mari.

Pus în izolare de către Carol al II-lea datorită susţinerii de care se baza în popor şi în rândul armatei, Antonescu avea să vină la putere în vremuri foarte grele, într-un moment de colaps total al statului.

În mai puţin de 1 an avea să restabilească autoritatea şi să pregătească armata pentru un conflict major.

Cedarea unei părţi din Ardeal (29 august 1940) în favoarea Ungariei şi a Cadrilaterului (7 septembrie 1940) în favoarea Bulgariei erau văzute de el la acel moment ca şi soluţii provizorii pentru o alianţă ce îi putea garanta în caz de victorie Basarabia şi Bucovina.

Antonescu se pregătea de război cu încrederea totală că Rusia stalinistă constituia la acel moment cel mai mare pericol care ameninţa România, Europa şi lumea întreagă. Temerile lui aveau să fie dovedite de realitatea de după al Doilea Război Mondial, când în România ocupaţia sovietică a făcut un adevărat genocid, ucigând toată elita intelectuală sau trimiţând-o după gratii prin procese fictive. Jumătate din Europa avea să fie ocupată şi să rămână blocată în timp faţă de lumea occidentală, iar conflictele deschise ulterior pe întreg globul aveau să menţină o stare generală de instabilitate şi război.

Ne uităm astăzi şi nu suntem departe de acele momente. Statul funcţionează din inerţia instituţional-comunistă, nu mai suntem în stare să construim nimic. Nu românii poartă această vină ci politicienii ce au preferat să îşi vândă ţara pentru câştiguri mărunte. Românii sunt cei care au făcut sute de mii de locuinţe, zeci de mii de fabrici, sute de nave comerciale, sute de hidrocentrale... Aceeaşi români, conform propagandei, nu ar fi fost în stare să facă nimic după 1989.

Dar nu ei sunt de vină, ci clasa politică fanariotă.

Nici un proiect major de infrastructură nu s-a făcut în aceşti 30 de ani. Mai mult decât atât, industria a fost colapsată, terenurile au fost cedate gratuit către companii străine, resursele naturale de la petrol, gaze şi până la păduri au fost date pe nimic. Am ajuns să retrocedăm posesii fictive ce au mai fost răscumpărate odată, în timp ce Polonia a refuzat să facă acest lucru şi să nu ofere gratuit sute de miliarde de euro. Au ajuns aceşti politicieni să se comporte ca nişte slugi în faţă unora străini de această ţară.

Avem 30 de ani de furt organizat în care nici minimul pentru subzistenţă nu s-a lăsat la dispoziţia poporului. Nicăieri în istoria noastră nu a existat un asemenea jaf şi probabil nicăieri în lumea noastră contemporană. În acest timp putem spune că nu am avut servicii de securitate naţionale, căci dacă am fi avut nu am fi ajuns în această situaţie. Colapsul statului este dovedit de plecarea din ţară a unui sfert din populaţia României... în această perioadă nici un stat fără război nu a avut un asemenea exod.

România are nevoie de un şoc ca să îşi revină, dar oare care va fi acela şi cât de dramatice vor fi consecinţele? În jur, lumea se schimbă, au loc negocieri politice şi militare, războaiele se poartă în alte modalităţi decât cele militare. Nu mai trebuie să ai o armată ca să domini, este suficient să cumperi partide politice aşa cum se face în Republica Moldova, sau să deţii unele cum este UDMR în România.

Vin vremuri grele şi pare că clasa politică autohtonă este în afara oricărui cerc internaţional de interese, iar interesul românilor nu mai este reprezentat de către nimeni.