75 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial. România, sub asaltul lui Stalin: „Mi-a raportat că totul este în ruină şi maximă mizerie”

75 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial.
România, sub asaltul lui Stalin: „Mi-a raportat că totul este în ruină şi maximă mizerie”

Soldaţi ai Armatei Roşii intrând în Bucureşti FOTO Arhivă

La sfârşitul lui mai 1945, tirurile de tunuri din Uvertura 1812 de Piotr Ilici Ceaikovski răsunau glorios la Bucureşti cu ocazia primului Congres ARLUS (Asociaţia Română pentru legături cu URSS). Dincolo de victoria împotriva nazismului, gestul era sfidător pentru gazde, pentru că se întâmpla la fix 133 de ani de la anexarea Basarabiei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Însă o nouă ocupaţie începuse, sub pretextul eliberării, iar unii dintre înaintaşii noştri au încurajat acest lucru.

23 august 1944 rămâne un moment de răscruce în istoria României. După trei ani de război în Est de partea Germaniei lui Hitler, Bucureştiul îşi întoarce armele spre Vest de partea Aliaţilor. Cotitura, negociată şi plănuită în culise, este făcută de regele Mihai I. Refuzat de conducătorul statului Ion Antonescu în privinţa acceptării unui armistiţiu cu Aliaţii, tânărul suveran îl demite şi îl arestează, după care îl numeşte premier pe generalul Constantin Sănătescu. În jurul orei 22.00, românii sunt înştiinţaţi la radio că „ieşirea din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite” reprezintă „singura cale pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală”. „Un nou Guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a Ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa Ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”, anunţă regele în „Proclamaţia către ţară”.

Mii de oameni, care cântau, strigau, se îmbrăţişau şi dansau, povesteşte regele în legătură cu acel moment. Unii chiar credeau că americanii sunt pe punctul de a debarca la Constanţa

Catherine Durandin, istoric francez

După mai bine de şase ani de regim dictatorial, începând cu Carol al II-lea între februarie 1938 şi septembrie 1940 şi continuând cu Ion Antonescu, România părea să se îndrepte spre democraţie, doar că nu făcea decât să înlocuiască „mantia hitleristă” cu „cizma stalinistă”.

Capitularea

Lansată din primăvara lui 1944 în „Bătălia pentru România”,  Armata Roşie ajungea pe 31 august la Bucureşti. „Mărturiile sunt divergente: pentru unii, această intrare a sovieticilor este un semn că războiul s-a terminat şi cei veniţi sunt întâmpinaţi cu flori; pentru alţii, aceasta înseamnă întoarcerea la barbarie”, relatează Durandin. Prezentându-se ca eliberatori, o idee promovată şi azi pe filieră rusă, soldaţii sovietici se comportau în realitate ca stăpâni. În pofida cererii de armistiţiu, duceau mai departe războiul împotriva României şi se dedau ororii - violuri, furturi, crime, dezarmarea noului aliat sub pretextul că încă îi este duşman. Teoria duşmanului era întreţinută cu viclenie de către dictatorul Iosif Visarionovici Stalin, care întârzia aprobarea armistiţiului atât de dorit de Mihai I tocmai pentru a da timp Armatei Roşii să-şi înfingă tentaculele şi pentru a-şi plasa primele elemente locale obediente.

Armistiţiul a fost semnat într-un final pe 12 septembrie, la Moscova. Capul de listă al celor patru semnatari din partea României este ministrul Justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu, primul comunist dintr-un guvern al României. Armistiţiul a însemnat de fapt o capitulare, România fiind obligată să accepte condiţii grele, precum plata unei despăgubiri de 300 de milioane de dolari pentru Uniunea Sovietică, susţinerea eforturilor de război ale Armatei Roşii, supunerea faţă de o Comisie Aliată de Control - aflată la rândul ei sub comandamentul Moscovei – şi rămânând amputată, fără Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Cadrilater.

„Au uitat că sunt români”

Asigurându-şi pârghii de control, Moscova a început să-şi crească influenţa. Încă nu se ştie dacă Stalin a avut un plan concret de ocupaţie sau a acţionat în funcţie de împrejurări. Cert este că tiranul sovietic i-a spus în aprilie 1945 liderului comunist iugoslav Tito că „acest război nu este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul sistem social”.

Majoritatea istoricilor pun acele vremuri sub semnul sovietizării. Potrivit istoricului Hugh Seton-Watson, sovietizarea a avut loc în trei etape: coaliţia autentică - cu un front unic naţional în care comuniştii colaborează cu partidele democratice -,  coaliţia fictivă - cu organizaţii şi partide criptocomuniste sau dirijate din umbră din comunişti, conţinând şi „tovarăşi de drum” -  şi, într-un final, regimul monolitic.

Regele Mihai I vs mareşalul Ion Antonescu FOTO Arhivă

În cazul României, etapa coaliţiei autentice a început prin Guvernul Sănătescu 1, care a avut în componenţă doi oameni de stânga: Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Titel Petrescu. După mult timp petrecut în clandestinitate, comuniştii români nu au precupeţit niciun efort pentru a acapara puterea atunci când istoria le-a oferit o portiţă. Având instrumentele şi tacticile sovietice în spate, au acţionat în toate direcţiile. L-au preluat pe mareşal şi au intrat în guvern. Apoi au făcut agitaţie pentru programele lor sociale şi au preluat treptat sub control toate structurile: instituţii, organizaţii, sindicate etc. Şi-au extins rândurile absorbind diverse partide. În general, au menţinut o stare de instabilitate, au provocat crize şi diversiuni, după care s-au erijat în salvatori. Aşa au căzut guvernele Sănătescu 1 (23 august - 3 noiembrie), Sănătescu 2 (4 noiembrie - 5 decembrie) şi Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945). Pe lângă Pătrăşcanu, elementele pro-sovietice şi-au crescut rândurile în celelalte două guverne cu Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Lothar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Petru Groza şi liderul Partidului Comunist Român (PCR) Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Eliberată până la 25 octombrie 1944, Transilvania de Nord a intrat sub administraţie militară sovietică. Lui Constantin Sănătescu însă nu-i mai ardea de ruşi şi nici de comunişti. „Mă cert cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi prădăciunile continuă şi nu înţeleg de ce ei creează o mizerie pe care ei o vor resimţi. Au tendinţa să dezorganizeze totul, spre deosebire de germani, care aveau tendinţa de a organiza totul. Am trimis o echipă de recunoaştere în Moldova, care mi-a raportat trista noutate că acolo totul este în ruină şi maximă mizerie. Am greutăţi în cadrul guvernului. Comuniştii, care nu însemnau nimic până la venirea ruşilor, de când sunt sub protecţia lor şi de când au primit fonduri, au devenit foarte combativi şi, conduşi de ruşi, au uitat că sunt români şi aşază interesul partidului deasupra interesului ţării”, spunea el în primele zile ale lui octombrie 1944.

Cu cât Vae victis („Vai celor învinşi!”) se impune ca o constantă a istoriei, cu atât şochează ideea ca un eliberator - şi, uneori, chiar un aliat - să pună sub tutelă o ţară

Jean-Francois Soulet, istoric francez

Prădăciunile erau atât de mari, încât regina-mamă Elena ajunsese în situaţia de a încerca să-i îmblânzească pe generalii sovietici şi să salveze măcar paturile de spital şi medicamentele pentru soldaţii români răniţi în luptele din Vest.

Primul guvern pro-sovietic, impus de procurorul epurărilor staliniste

Iarna din 1944/45 a fost foarte agitată în România, cu sabotaje, manifestaţii de stradă şi sfidarea guvernului de către comunişti. Totul a culminat la 24 februarie cu prilejul unei manifestaţii antiguvernamentale în Bucureşti în timpul căreia s-au tras focuri de armă. Fără să caute cine a tras, ziarele afiliate comuniştilor au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” şi înlocuirea guvernului său cu unul „cu adevărat democratic”. La rândul lor, sovieticii i-au pus pumnul în gură premierului, interzicând publicarea discursului acestuia. Au urmat zile de criză şi incertitudine, iar Stalin l-a trimis la Bucureşti pe procurorul Andrei Ianuarievici Vîşinski, cel care a fost responsabil de monstruoasele procese staliniste din anii ’30. Vîşinski a venit cu o misiune clară: să-l preseze pe rege să accepte un guvern pro-comunist. În caz contrar, scoaterea tancurilor pe străzi era o opţiune. Toate aceste lucruri se întâmplau la scurt timp după Conferinţa de la Ialta, la care Stalin, premierul britanic Winston Churchill şi preşedintele american Franklin Delano Roosevelt semnaseră o „Declaraţie asupra Europei eliberate”. Acest document se referea la organizarea de „alegeri libere” pentru înfiinţarea de „guverne care să corespundă voinţei poporului”. Ori Vîşinski proceda contrar spiritului şi conţinutului acestui document, trântind uşi şi strigând „Ialta sunt eu”.

Procurorul Vîşinski, omul care a fost procuror general al Uniunii Sovietice în timpul proceselor monstruoase staliniste FOTO Arhivă

Nicolae Rădescu şi-a dat demisia pe 28 februarie. După câteva zile de rezistenţă, Mihai I l-a acceptat în funcţia de premier pe Petru Groza. La 6 martie, Petru Groza a anunţat primul guvern pro-sovietic al României. „O adevărată schimbare de regim politic”, rezumă Cristian Bocancea. Astfel, coaliţia autentică ceda locul coaliţiei fictive, comuniştii acceptând alături de ei doar câţiva „tovarăşi de drum” până la preluarea absolută a puterii.

În acele zile de sfârşit de februarie - început de martie pericolul sovietic era perceput deja la dimensiunea sa. Regina-mamă afirmă că existau temeri pentru viaţa regelui. Ori, în Bulgaria, prinţul Kiril fusese executat la 1 februarie.

„Dacă ni se va întâmpla ceva, va fi o ruşinoasă pată de sânge în istoria civilizaţiei moderne”, scria regina Elena în Jurnalul său la 5 martie 1945.

Regele ar fi luat în calcul şi varianta abdicării, arătându-i în dimineaţa zilei de 6 martie un document în acest sens lui Constantin I.C. Brătianu, pe lângă cel cu numirea lui Petru Groza. A renunţat în cele din urmă şi a plecat la Cluj pentru a asista la sărbătorirea revenirii Transilvaniei de Nord în componenţa României.

Petru Groza (al doilea din stânga), premierul impus de Stalin la Bucureşti FOTO Arhivă

Tot în acele zile, Ana Pauker primea la Moscova un plan cu zece direcţii de acţiune pentru instaurarea comunismului în România până în 1948. Planul din martie conţinea, între altele, confiscarea marilor moşii, formarea unei armate noi şi a unei poliţii noi, desfiinţarea tuturor băncilor, lichidarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor, abdicarea regelui şi exilul familiei regale. Americanii considerau acest plan o utopie. Comuniştii însă începeau faza a doua a asaltului pentru preluarea totală a puterii. Au început cu decapitarea vechii administraţii - armată, poliţie, jandarmerie, magistratură - prin legea specială din 30 martie 1945. În lipsa probelor elocvente, acuzaţiile de „dezastrul ţării”, „propagandă fascistă” şi „criminal de război” erau la îndemână pentru îndepărtarea oricărei persoane/ structuri incomode.

Ultimele acte de rezistenţă

Într-o tentativă de a opri acest tăvălug, regele a cerut demisia lui Groza în vederea creării unui guvern reprezentativ. Refuzat, fapt fără precedent pentru monarhia română, regele a intrat la 21 august în grevă. A refuzat la rândul său să semneze acte guvernamentale şi să primească miniştri în audienţă. La 8 noiembrie,  populaţia l-a sprijinit printr-o manifestaţie de amploare în Piaţa Palatului. A fost cea mai mare manifestaţie anti-comunistă de la intrarea Armatei Roşii în România şi până în decembrie 1989, dar s-a încheiat sângeros, cu zece morţi în urma unor rafale de foc trase dinspre Ministerul de Interne. 

Bucureşti, 8 noiembrie 1945 FOTO istorie-pe-scurt.ro via rfi.ro

Ca urmare a unor promisiuni de alegeri şi acceptării a două persoane noi în guvern, greva regală a încetat la 7 ianuarie 1946. La rândul lor, americanii şi englezii au recunoscut Guvernul Groza.

În tot acest timp, Tribunalele Poporului îndepărtau indezirabili şi condamnau la moarte. La 1 iunie 1946, mareşalul Antonescu a fost executat. În paralel, comuniştii asociau partidele istorice cu relele imputate mareşalului, în scopul de a le discredita. Şi tărăgănau convocarea alegerilor.

Ocupaţia

După stabilirea unor proceduri electorale convenabile prin decret, comuniştii s-au considerat pregătiţi de alegeri pentru 19 noiembrie. Era o dată simbolică pentru sovietici şi acceptată de comuniştii locali, coincizând cu patru ani de la Operaţiunea Uranus, echivalentă cu încercuirea armatei române pe frontul de răsărit. „Pentru a ne sfida”, comenta Constantin Sănătescu alegerea acelei zile. Alegerile din 19 noiembrie 1946 au intrat în istorie ca alegerile fraudate, cu camioane de votanţi, buletine arse, intimidări etc.; totul pentru victoria Blocului Partidelor Democratice (cu 68%, potrivit datelor oficiale). Un principu stalinist aplicat din plin: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Pe 1 decembrie, la fix 28 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, Petru Groza inaugura primul Parlament al României dominat de comunişti.

Miting comunist pentru alegerile din 1946 FOTO Arhivă

În februarie 1947, România a semnat Tratatul de Pace. Actul intra în vigoare pe 15 septembrie, iar Armistiţiul înceta. Noul tratat punea bazele unei prezenţe sovietice militare pe termen nelimitat în teritoriul român: „Prin acceptarea prezentului tratat de pace, toate forţele militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepţia Uniunii Sovietice, care îşi va păstra pe teritoriul României orice forţe armate considerate necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie cu armata sovietică din zona de ocupaţie sovietică din Austria” (articolul 21, paragraful 1).

Între timp, Războiul Rece devenea o realitate. În timp ce diplomatul american în post la Moscova George Kennan avertiza Washingtonul, prin celebra telegramă lungă, că Stalin intenţiona să recurgă la orice era posibil, inclusiv la acte de subversiune în Occident, pentru a aduce lumea sub comunism, fostul premier britanic Winston Churchill vorbea la Fulton (Missouri) despre o lume separată de o cortină de fier. La Moscova, „Dictatorul roşu” îşi mobiliza masele pentru un război ideologic împotriva liberalismului, iar ideologul său Andrei Jdanov împărţea lumea în două lagăre: „imperialist şi antidemocratic”, cu Statele Unite în frunte, respectiv şi „anti-imperialist şi democratic”, cu Uniunea Sovietică în frunte.

În România, comunismul făcea ultimii paşi spre preluarea puterii până în 1948, conform planului din martie 1945. Anul 1947 a însemnat eliminarea ultimilor „tovarăşi de drum” şi a ceea a ce  a mai rămas din partidele istorice. Într-o înscenare perfect regizată, fruntaşii Partidului Naţional Ţărănesc, printre care şi Iuliu Maniu, au fost arestaţi la 14 iulie pe aerodromul din Tămădău sub pretextul încercării de a fugi într-o ţară străină. Partidul a fost dizolvat. În noiembrie, gruparea PNL-Gheorghe Tătărescu era eliminată din Parlament şi Guvern. În nici măcar o jumătate de an, Partidul Naţional Liberal dispărea de pe scena politică românească pentru mai bine de patru decenii.

„Într-un climat de presiune intensă şi, deseori, de teroare, au avut loc atunci toate manipulările posibile pentru a-i elimina pe necomunişti de pe scena politică: «strategia salamului», ce constă, potrivit liderului maghiar (Mátyás) Rákosi, în «a toca zi de zi, felie cu felie, reacţiunea ce se ascunde în celelalte partide politice»; strategia «calului troian», ce urmărea să penetreze, pentru a le distruge, toate grupurile necomuniste; «strategia fuziunii» dintre partidele-surori, ce ducea la înghiţirea lor de către comunişti”, explică Jean-François Soulet.

Ultimul obstacol spre preluarea puterii absolute l-a constituit regele. Constrâns şi ameninţat cu o vărsare de sânge, Mihai I a abdicat la 30 decembrie şi a plecat într-un exil forţat. La 1 ianuarie 1948 românii se trezeau în Republica Populară Română, instituită în urma unui şir lung de abuzuri şi ilegalităţi.

România a intrat astfel în era regimului monolitic, care s-a autovalidat prin alegerile din 28 martie 1948 (93% de parte învingătorului), cu consecinţele de rigoare asupra cursului lung al istoriei.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: