70 de ani de la exodul armenilor. Vartan Arachelian: „Familia mea avea un cod de comunicare. Dacă vor trimite fotografii stând în picioare, e suportabil“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
armeni

În urmă cu şapte decenii, sute de armeni au plecat din Dobrogea către pământurile lor strămoşeşti. Înapoi, acasă. Li se promisese o viaţă mai bună, mai liniştită. Au fost îmbarcaţi pe vase sovietice şi au fost duşi într-un loc care nu mai era de mult al lor: Republica Sovietică Socialistă Armenească. Aceasta este una dintre cele mai mari minciuni spuse de Stalin armenilor.


La 23 august 1990, Republica Sovietică Socialistă Armenească a devenit Republica Armenia. La 21 septembrie 1991, noul stat şi-a declarat independenţa. Aşa, ciuntit şi secătuit de cei mai siniştri 100 de ani care se pot scrie în istoria unui stat atât de mic. Câţiva dintre armenii care-şi celebrau libertatea la final de secol XX trăiseră, în urmă cu jumătate de secol, în România. În special, în Dobrogea multietnică şi, cumva, un pic mai prietenoasă cu veneticii chibzuiţi. Armenii din Dobrogea n-au fost, însă, niciodată liniştiţi. Şi e greu să-i ceri cuiva liniştea atunci când încă nu cunoaşte însemnătatea concretă a cuvântului „acasă“. În România de după cel de-Al Doilea Război Mondial, supusă capriciilor unuia dintre cei mai sângeroşi dictatori din secolul XX, propaganda sovietică putea transforma orice minciună în cel mai râvnit adevăr. Adevărul armenilor din Dobrogea era exact drumul spre casă. Oamenilor le-au fost promise pământurile lor şi prosperitatea pe care doar şi-o imaginau. Au găsit însă pământul sterp şi minciuna lui Stalin. Asta însemna repatrierea promisă. Vă prezentăm tragica epopee a armenilor către casă, povestită de jurnalistul de orgine armeană Vartan Arachelian. E mai mult decât o aducere aminte programată. Aceasta este drama câtorva suflete care au vrut să moară în patria lor.


Probabil că am fost şi voi rămâne un nostalgic al României Mari. Şi al Constanţei multietnice. Când lumea românească începuse deja să se aşeze în rosturile modernităţii europene, s-au năpustit norii războiului pe cerul Europei. Primele semne ale evacuării grădinii Maicii Domnului, cum îi rămăsese Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, în amintire, din tinereţe, ţara noastră, aveau să fie evreii. Primii plecau spre Palestina în 1938, odată cu instaurarea dictaturii regale şi cu legea segregaţionistă. Doi ani mai târziu, avea să vină schimbul de populaţie pricinuit de cedarea Cadrilaterului; plecau bulgarii de la noi la schimb cu românii de la ei. Apoi, când Hitler va sufla în goarna războiului chemând nemţii de pretudindeni pentru a statornici milenarul Deutchland, Deutchland über alles; o mulţime de concetăţeni dobrogeni, etnici germani, se înregimentară cuminţi şi geometric, la rând, la maşina de tocat carne de tun. Armenii vor porni exodul lor cu un prim lot în 1946. După un deceniu îi vor urma şi turcii – nu doar cei din Ada Kaleh, dar şi din Dobrogea. Cu fiecare plecare, se spune, se moare puţin. Cam aşa a fost calendarul primelor despărţiri în grupuri masive...

Aceasta este odiseea armenilor din România. Constanţa avea, după Bucureşti, cea mai mare comunitate. Venirea sovieticilor, ocupaţia lor militar-ideologică părea că-i avantajează pe armeni. Chiar din două motive. Odată că una dintre cele 16 republici unionale era RSS Armeană, un colţ de pământ muntos, ceva mai mare decât Dobrogea; atâta mai rămăsese din vechiul regat armean. Al doilea avantaj, unul ideologic, era faptul că din mâna de comunişti ilegalişti constănţeni, o bună parte, arestaţi şi condamnaţi sub Antonescu, erau chiar armeni. Şi în URSS, deşi reprezentau cam un procent şi jumătate din populaţie, străluceau în serviciile secrete şi în diplomaţie. Dar şi ca războinici: pe front, armenii dăduseră, raportaţi la numărul de locuitori ai URSS, cei mai mulţi eroi cu „Steaua de Aur“. Şi la numărul de generali şi mareşali erau lideri în clasamentul unional.

Unii dintre aceşti eroi de război vor trece prin România, alţii vor ocupa funcţii importante atât la ambasada sovietică, cât şi la Consulatul din Constanţa. Dar astea n-aveau să ierte faptul că, în războiul anti-sovietic, tineri armeni au luptat în armata română şi au murit pe front – cum e deja cunoscut cazul marelui om de teatru, constănţean prin naştere, Haig Acterian, dar şi al necunoscuţilor, unchi ai mei – fraţii mamei –, unul căzut La Cotul Donului şi altul, fugit din prizonieratul sovietic din stepele calmuce. Ce să mai vorbim de intelectualii care s-au aflat în fruntea mişcării naţionaliste armene sau române. Toţi vor înfunda puşcăriile. Iar unii dintre ei, imediat după ridicarea lui Antonescu, vor fi imediat arestaţi şi trimişi în Siberia.

Cauza armeană nu e însă uitată. La un mare miting, armenii din România trimit „întrunirii de la Potsdam“(16 iulie – 2 august 1945) o telegramă prin care cer alipirea la URSS a teritoriilor armene înstrăinate. La Constanţa, în 1947, de 24 aprilie, e comemorat genocidul armean, la fel ca în întreaga lume. Prezenţi la miting, urmaşii celor ucişi au votat o moţiune adresată Congresului Naţional Armean din New York cerându-i acestuia să solicite Organizaţiei Naţiunilor Unite măsura de retrocedare a teritoriilor istorice ale Armeniei!

La început, căci aşa era ucazul (n.r. – ordinul) de la Kremlin, la cauza armeană aveau să se alinieze şi comuniştii armeni. În fruntea lor – ilegalişti (n.r. – activişti ai Partidului Comunist, scos în afara legii în perioada 1924-1944). Nu ştiu cât bine au făcut ei conaţionalilor, inducându-le iluzia privind viaţa în Armenia Sovietică. În iulie 1945, zece dintre ei vor pleca în Armenia Sovietică. Cu această ocazie vor vizita şi Ecimiadzin, această Romă a Bisericii Apostolice Armene.

Reîntorşi în ţară, la Teatrul Sovietic (fost Tranulis, apoi Fantasio) are loc un miting organizat de către Frontul Armeniei. Călătorii vor vorbi despre cele văzute în cele 28 de zile ale voiajului pe ruta făcută cu avionul Bucureşti – Odessa – Rostov pe Don – Suhumi – Tbilisi – Erevan. „Minunile“ descoperite cu acest prilej le vom afla şi din suita de note de călătorie publicate în „Cuget Liber“ din Constanţa. Impresiile erau excepţionale, iar credibilitatea martorilor nu era pusă la îndoială.

După un prim lot din august 1946, un al doilea, cu 1.020 de armeni din România, se va îmbarca în portul Constanţa la 21 iunie 1948. Ei dădeau astfel crezare asigurărilor primite, dar şi nevoii de a trăi în patria străbunilor. Pentru că altfel nu se poate explica deloc cum de a fost posibil ca, din lumea întreagă, incluzând aici SUA, Franţa, Iran, Siria, Liban, acelaşi drum să-l fi urmat alte mii de familii. Multe, cu o situaţie materială excepţională, unii dintre ei chiar industraşi, luând în această odisee şi instalaţiile fabricilor pe care le deţineau.

Tânăr armean vinde struguri pe şoselele din oraşul Erevan. FOTO: Guliver/ Getty Images

armeni

O minciună: „Pobeda“

Am fost şi eu la plecarea vaporului „Pobeda“ din faţa Gării Maritime. Am aflat, cu ocazia unei documentări în sala de periodice a Bibliotecii Academiei, că se întâmpla pe 2 august 1946. Era mai puţină agitaţie decât în filmele de epocă, atunci când este turnată scena de adio din faţa pasarelei pe care urcă eroii filmului ce călătoresc pe mare. Probabil că în Occident încă mai erau în vogă astfel de deplasări. Nu-mi amintesc cum ne-am luat rămas-bun la graniţa care despărţea ţărmul românesc de „pământul“ sovietic. Tata mi-a spus că vaporul care arbora steagul roşu cu însemnele care înfiorau orice copil, secera şi ciocanul, fusese până mai ieri „pământ românesc“, luat cu forţa de Marele Frate. Nu mai ţin minte care-i fusese numele la botez; cred că purtase numele unei regine a României, dacă nu chiar al unui ţinut redevenit iar sovietic (Basarabia), luat şi el cu forţa de acelaşi vecin lacom.

Cu ani în urmă, documentându-mă pentru un colocviu prilejuit de o carte privind istoria ziarului constănţean „Cuget Liber“, publicat de curând împreună cu soţii Aurelia şi Ştefan Lăpuşan, am găsit câteva reportaje despre adunările armeneşti premergătoare acestei plecări. Mersesem şi eu la una din ele. Probabil că era chiar aceea când a avut loc „vizita reprezentanţilor guvernului armean la Constanţa“. Colecţia ziarului mi-a împrospătat memoria. Citez din ştirea respectivă: „În ziua de 12 iunie au sosit la Constanţa, venind din Bucureşti, d-nii B. Ciarcian şi Kurken Muradian, împuterniciţii guvernului Armeniei Sovietice pentru organizarea repatrierii din România. [...] Populaţia armeană din Constanţa a făcut înalţilor oaspeţi o caldă şi entuziastă primire. Întregul tineret era prezent pe peronul gării în clipa sosirii trenului care aducea pe delegaţii Armeniei Sovietice. Sub ploaia buchetelor de flori, în nesfârşite urale, oaspeţii au coborât pe peron fiind întâmpinaţi de conducătorii Frontului Armeniei şi ceilalţi fruntaşi ai coloniei din localitate.“

Liderii Frontului Armeniei se deplasaseră şi ei la Constanţa pentru a convinge cât mai mulţi armeni să ia drumul patriei pierdute şi, iată, regăsite graţie Marelui Frate: „Ţinând seama de situaţia grea a armenilor din străinătate, situaţie care s-a înrăutăţit în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, Guvernul Uniunii Sovietice a aprobat repatrierea lor în Uniunea Sovietică. Această aprobare dovedeşte încă o dată grija deosebită pe care o poartă poporului armean guvernul sovietic, Partidul Bolşevic, Stalin“. De ce se preocupa Stalin de soarta armenilor? După reprimarea avântului comunitatăţii evreieşti din URSS de solidarizare cu evreimea mondială, Stalin se grăbea să lichideze diaspora armeană pentru a monopoliza cauza ei în interesul expansiunii sovietice.

Unde visele devin coşmar
Reîntorşi după o călătorie aventuroasă cu avionul, via Crimeea, cei norocoşi să vadă Patria aveau să se perinde prin ţară înfăţişând în culori mincinoase cele văzute, încât până şi familia mea, pe care cu timpul aveam s-o cunosc ca fiind foarte sceptică în faţa promisiunilor, inclusiv ale celor făcute de fiul lor cel mare, înclina să facă acest pas. Şefii comunităţii erau credibili; fuseseră doar în prospecţie în Armenia Sovietică şi se jurau că ce văzuseră, nu doar piatra, celebrul tuf al caselor era „roz“, ci şi viaţa. Eram extaziaţi că totul este în armeneşte, că străzile poartă nume în ian, că se vorbeşte şi se înjură în limba maternă, că până şi filmele, nu doar celebrul Radio Erevan, sunt vorbite hairen. Adică în limba maternă. Drept pildă ne-a fost proiectat şi un film. La Cinema Regal. Un film istoric, în care se vorbea aşa, se trăia, se iubea şi se murea în limba armenească. Eram încântat de perspectiva care ni se deschidea. Nu voi mai fi apostrofat, cum mi se întâmplase după Război de câteva ori, în vremea foamei, când ţineam locul noaptea la coada pentru pâinea cartelată, dar care nu ajungea pentru toate raţiile, că ce treabă avem cu pâinea locului, când locul nostru e aiurea, să ne ducem la Erzerum, că acolo e dreptul nostru la pâinea cea de toate zilele. Erzerum! (Nu ştiam nici eu, nu ştiau nici cei care apostrofau cu năduful sărântocului, că oraşul devenise de mult turcesc!)

Deşi nu eram părtaş la conciliabulele familiei, eram sigur că părinţii mei înclinau să dea crezare acestei oportunităţi. Numai bunica, mama tatălui meu, s-a opus afirmând că noi nu ne mişcăm de aici fiindcă suntem „talpa Dobrogei“. Dar să lăsăm deoparte amintirile personale, pentru a face loc tribulaţiilor repatriaţilor. Iniţiativa aceasta era o prioritate statutară a Frontului Armeniei. Cum mai toţi eram urmaşii supravieţuitorilor masacrelor otomane, majoritatea se afla în România cu statut provizoriu, de apatrizi, existenţa unei Armenii, fie ea şi bolşevizată, părea o destinaţie naturală.

Limbajul codat: „Cum e apa? Rece gheaţă“

Nu poate fi pusă la îndoială dorinţa firească a armenilor care s-au trecut pe liste pentru repatriere. Responsabilitatea consecinţelor existenţiale însă aparţine celor care le-au spus altceva despre cele văzute în Armenia Sovietică. Vina morală le aparţine, cu atât mai mult cu cât niciunul dintre propagandiştii acestui exod, cu o singură excepţie, nu s-a pus în fruntea celor aproximativ trei mii de repatriaţi.

De ce fostul vas românesc, acum sub pavilion sovietic, făcea cărăuşia cu armenii din România, şi nu motonava „Transilvania“, nu e un secret greu de deconspirat. Echipajul românesc, dacă ar fi fost martor la ce urma să li se întâmple rudelor noastre din primul lot ajunse în apele sovietice, ar fi dat sfoară-n ţară şi farsa ar fi fost repede devoalată. De aceea vasul „Transilvania“, care ne rămăsese, scăpând de rechiziţie sovietică, pentru că războiul îl prinsese în apele turceşti, unde avea să fie reţinut pe toată durata beligeranţei, opera acum în altă zonă, în Mediterană. Dar tot cu pasageri armeni.

În septembrie, aşadar la numai câteva săptămâni după plecarea primului lot, săptămânalul armenesc de la Bucureşti, „Bahag“, îi informa pe cei care mai credeau în gogoşile publicaţiei Frontului că au sosit primele scrisori de la repatriaţii din România. Acest „Rică Venturiano“ a dat cu banu’ şi a conchis că „autorii scrisorilor subliniază îndeosebi abundenţa alimentelor şi preţurile accesibile oricui. Locuinţele în care sunt găzduiţi sunt foarte confortabile, iar tratamentul autorităţilor este mai presus de orice elogii.“ Dar nu din fiţuica asta se informau cei rămaşi acasă! Mai fiecare familie plecată stabilise cu cei rămaşi un cod de comunicare asupra esenţialului existenţial. Familia mea avea în minte cum că, dacă ai noştri vor scrie că apa e rece, e în regulă, e încă suportabil. Şi vor dubla ştirea de bine, cu fotografii cu ei stând în picioare. Prima veste era că apa e atât de rece că nu se poate bea, iar în fotografie ei nu erau nici măcar pe scaun, ci culcaţi pe burtă!

Unde se află graniţa dintre bine şi rău
Distanţa dintre cele promise şi realitatea care-i aştepta avea să fie colosală, iar şocul va fi simţit chiar înainte ca vaporul să arunce ancora în portul Batumi. De unde la Constanţa, pe punte, fuseseră fitirisiţi cu un balşoi protocol, cu discursuri ale consulului sovietic, cu muzică de fanfară etc., înainte ca vaporul să acosteze la Batumi, aveau să urce la bord grănicerii sovietici, însoţiţi, probabil, şi de alte „unelte“ de-ale lui Beria. Toate proviziile aveau să fie aruncate peste bord din motive, chipurile, preventive. Mai târziu aveau să-şi dea seama nou-veniţii că, într-adevăr, era vorba de o măsură preventivă, dar nu de igienă; ea era aplicată cetăţenilor sovietici care nu trebuiau să vadă puii fripţi şi franzela albă românească.

După o şedere îndelungată la Batumi, cu chiu cu vai aveau să se pornească în coloană spre Erevan. Aici, alte promisiuni aveau să se dovedească mincinoase. Iar cei care aveau să-şi exprime nemulţumirea vor fi transferaţi în Siberia. În Gulag. Dar asta e altă poveste.

Şi totuşi, exodul armenilor e o dilemă dureroasă: unde e graniţa dintre bine şi rău în cazul armenităţii? Desigur, naţiunii armene, un popor decimat de o istorie vrăjmaşă, i-a priit recuperarea unui sfert din armenii risipiţi în lume pe care, altfel, îi aştepta naturalizarea în ţările în care trăiau. Cu acest spor modest de populaţie, Republica spera să poată depăşi proiectul lui Stalin de a reduce nivelul unional de reprezentare administrativă la una de regiune autonomă. Chiar mutarea puţinilor armeni spre Răsărit, pe pământuri nedesţelenite, era un alt pericol. Într-o astfel de perspectivă, republica de azi ar fi fost imposibilă. Preţul dezrădăcinării sutelor de mii de armeni din diaspora însă a fost împovărător, de neiertat. Din perspectiva istoriei, vieţile lor personale au devenit cu timpul obolul depus la fundarea Armeniei independente de azi. Certificând adevărul mitului sacrificial la temelia edificiilor de apartenenţă comună.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite