7 decembrie 1916 - prima zi a ocupaţiei în Bucureşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Trupe austro-ungare defilând prin Bucureşti în faţa lui Vom Mackensen FOTO Otto Ang/Bundesarhiv
Trupe austro-ungare defilând prin Bucureşti în faţa lui Vom Mackensen FOTO Otto Ang/Bundesarhiv

În dimineaţa zilei de 7 decembrie 1916, bucureştenii s-au trezit sub ocupaţia unui inamic care, începând din august, aruncase în luptă toate resursele disponibile pentru a scoate România din război. Timp de aproape doi ani, Capitala avea să cunoască greutăţile teribile ale unei ocupaţii militare pe care nimeni nu o anticipase la intrarea ţării în conflictul mondial.

La sfârşitul lunii noiembrie, zvonul că armata română pierduse bătălia pentru Bucureşti s-a răspândit cu repeziciune. Capitala se umple de fugari de pe front, pe străzile din sudul oraşului apar şiruri de trăsuri militare, cavalerişti fără arme, soldaţi rupţi de oboseală şi plini de noroi. În urma lor apar şiruri de care şi căruţe cu locuitorii satelor care fug din faţa bulgarilor.

Se instalează panica. Oamenii fug cu tot ce se poate:mobilă, alimente, păsări. De căruţe sunt legate animalele. Un val uriaş de oameni se îndreaptă spre Gara de Nord, unde aglomeraţia e înspăimântătoare, în gară nici nu se poate pătrunde. Mareşalul Mackensen, comandantul trupelor germano-bulgaro-turce de la sud, ameninţă că va folosi artileria grea dacă oraşul nu capitulează. La 5 decembrie (22 noiembrie, stil vechi), oficialităţile oraşului, însoţite de de miniştrii american şi olandez, se întâlnesc cu parlamentari germani, asigurându-i că oraşul nu era ocupat, fapt confirmat şi de patrule.

În dimineaţa zilei de miercuri, 23 noiembrie (6 decembrie, stil nou), locuitorii Capitalei sunt treziţi de explozii teribile urmate de un incendiu de proporţii: Arsenalul armatei fusese aruncat în aer. Se zvoneşte că intrarea mareşalului Mackensen în oraş e iminentă. Străzile sunt pline de lume, cu sentimente şi aşteptări amestecate. În jurul orei 15, trupele Puterilor Centrale defilează pe Calea Victoriei, întâmpinate cu flori şi entuziasm de doamne şi domnişoare aparţinând în mare măsură comunităţilor germană şi austriacă.

Mareşalul Mackensen soseşte într-un automobil decapotabil şi e surprins să vadă în centru prăvălii deschise şi cafenele pline. Va nota ulterior:

„Pe măsură ce pătrundem mai adânc în oraş, se conturează imaginea vieţii şi forfotei unui mare oraş paşnic. Magazine deschise, cafenele pline! Poliţişti în uniformă reglementează într-o ţinută ireproşabilă circulaţia. În Berlin n-ar fi fost mai ordonat. Izolat răsună strigăte de ura! şi aclamaţii în limba germană. Nu ne găsim oare în mijlocul unei populaţii inamice? Nu este, totuşi, război? E un vis care ne înşeală?”

Vasile Cancicov asistă la primirea lui Mackensen şi notează în Jurnal cu amărăciune: „Privesc dintr-un colţ al străzii priveliştea aceasta, cu sentimentul că sunt străin în ţara mea. Am plâns mult la viaţa mea, am plâns cu drept şi pe nedrept, dar nu mi-au scurs lacrimi mai amare ca astăzi când m-am întors acasă ruşinat că sunt român”. La rându-i, Constantin Bacalbaşa mărturisea că „am văzut zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă, aclamând pe soldaţii care ne striveau, insultând cu entuziasmul lor patria care sângera. Am văzut în aceste zile, ca şi în multe zile următoare, câţi duşmani trăiesc pe acest pământ prea răbdător şi câte lifte neîndurate împotriva neamului nostru hrănim şi îmbogăţim”.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite