55 de ani de la ridicarea Zidului Ruşinii

Săptămâna trecută, sâmbătă, 13 august, s-au împlinit 55 de ani de la apariţia pe harta Europei divizate a unuia dintre cele mai detestabile simboluri ale Cortinei de fier şi ale Războiului rece. Zidul Berlinului. Mult mai exact şi mult mai sugestiv numit Zidul Ruşinii.

Zidul reprezenta unul dintre cele mai pregnante indicii ale neputinţei paralizante a comunismului de a asigura victimelor, prizonierilor săi o viaţă cât de cât decentă şi de a ţine pasul cu capitalismul pe care conducătorul din acea vreme al URSS, Nikita Hrusciov, promisese cu puţină vreme în urmă- a câta oară însă? –că socialismul îl va egala foarte curând şi tot foarte curând îl va şi întrece.

Liderii comunismului est-european au fost- o ştim prea- bine experţi în previziuni şi promisiuni mincinoase.

Zvonurile privind iminenţa construirii unui zid se intensificaseră, însă ele erau sistematic respinse de conducerea RDG. De pildă, în iunie 1961, liderul est-german suprem pe nume Walter Ulbricht a dat asigurări ferme că nimănui din conducerea ţării nu îi trece prin cap să construiască ceva, ca de exemplu un zid, care să delimiteze altfel, în alt mod decât o prevedeau reglementările legale în vigoare, frontierele dintre cele două state germane. Ulbricht făcea serioase eforturi spre a mima nepăsarea în faţa realităţii dureroase că între 1949 şi 1961 exodul est-germanilor către luminile Berlinului occidental dobândiseră dimensiuni dramatice. Se pare chiar că zilnic câte o mie de est-germani fugiseră din Raiul comunist care întârzia exagerat de mult să le pună la dispoziţie bună-starea promisă.

Despre libertate ce să mai vorbim? Ea era în totalitate exclusă din lexicul comunist de bază.

Iată însî că pe 12 august 1961, un comunicat al Guvernului comunist din Berlinul răsăritean făcea cunoscută decizia de a revigora acţiunile menite să pună capăt acţiunilor forţelor „revanşarde şi militariste din Germania de Vest şi din Berlinul de Vest”. Ceea ce însemna că „vor fi intensificate  controalele la graniţele RDG, îndeosebi la graniţele din sectorul de vest al Capitalei”. Totul în numele luptei antifasciste, fireşte. Antifascismul fiind cuvântul care nu doar în Germania zisă democrată, ci în toată lumea comunistă est-europeană justifica din 1945 încoace fărădelegi de orice fel intrate printre descriptorii comunismului de tip sovietic.

A doua zi dimineaţă, pe 13 august, locuitorii Berlinului de Est au văzut că apăruse peste noapte un gard din sârmă ce va fi consolidat în zilele următoare. Au apărut soldaţi nenumăraţi, câini antrenaţi special, turnuri de pază. Lumea occidentală, lumea civilizată botezând inspirat noul dispozitiv Zidul Ruşinii. De atunci, din acea zi şi până în noiembrie 1989, se pare că 10.000 de oameni au încercat să-l treacă. Dintre ei, aproape 5000 ar fi reuşit, circa 140 plătind eşecul tentativei lor cu viaţa.

Anul 1989 a început prost pentru comunismul est-european, iar Moscova lui Gorbaciov nu părea defel dispusă să încerce imposibilul. Nu voia în nici un chip să contribuie la stoparea elanurilor de democratizare, de dezrobire din ţările satelite.

Victoria Solidarităţii în alegerile din Polonia, instaurarea unui guvern necomunist în august la Varşovia au deschis cutia Pandorei. Toamna lui 1989 a devenit mai complicată politic, mai plină de surprize. Ţin minte şi acum că ascultam seară de seară, ore întregi, programele în limba română ale Europei Libere. Buletinele de ştiri, Programul politic coordonat de Raluca Petrulian, Din lumea comunistă, emisiune realizată de Doina Alexandru, ciuleam urechile şi mă frecam la ochi crezând că nu poate fi adevărat şi că nu e posibil. Totuşi Căderea comunismului intrase în faza terminală.

Pe 10 septembrie 1989, guvernul de la Budapesta şi-a făcut cunoscută decizia de a permite libera trecere a est-germanilor spre Vest, premierul maghiar Nemeth Miklós înştiinţându-l pe cancelarul vest german Helmuth Kohl că ar trebui să fie pregătit să primească aproximativ 100.000 de refugiaţi. În cele din urmă, liderul comuniştilor est-germani, bătrânul Erich Honecker, a acceptat plecarea  mai multor trenuri de refugiaţi  direct spre Vest. Trenurile respective au fost luate cu asalt de un imens număr de doritori să părăsească Germania Democrată. Oameni complet indiferenţi la faptul că numai peste câteva zile urmau să fie sărbătoriţi 40 de ani de la crearea statului lor.  Vremea patriotismului şi a entuziasmelor ordonate, executate la comandă trecuse.

Mai- marii comuniştilor est-germani nu au renunţat la festivităţile planificate, în pofida tot mai pronunţatelor tulburări din stradă. Pe 7 octombrie, şeful comuniştilor din Germania zisă democrată prezenta în faţa oaspetelui de seamă Mihail Gorbaciov o imagine edulcorată, evident ruptă de realitate a ţării sale. Mihail Sergheevici părea indiferent până în momentul în care i-a dat gazdei sale un avertisment: „Cred că există pericole mari pentru cei ce sunt depăşiţi de situaţie, care nu reacţionează la viaţă. Cei care nu înţeleg sunt pedepsiţi de viaţa însăşi”.

Aceasta în vreme ce în stradă, zeci de mii de protestatari strigau „Gorbi, salvează-ne!”

Liderii comuniştilor est-germani sperau că situaţia poate fi salvată prin sacrificarea lui Honecker. Premierul Willi Stoph, alţi comunişti de frunte asemenea lui Markus Wolf, Erich Milke, Hans Modrow, Egon Krenz, la ora aceea cel mai tânăr membru al Biroului politic, au pus la cale un complot ce a dus la înlocuirea lui Honecker cu Egon Krenz pe data de 18 octombrie. Nu şi la oprirea protestelor anti-comuniste. Ce oricând se puteau termina prost. Se ştie că celebrul dirijor Kurt Masur a oprit o acţiune în forţă a autorităţilor est-germane din Leipzig.

La data de 9 noiembrie 1989, un membru al Biroului Politic al PSUG, Günter Schabowski, luat cam prin surprindere, a declarat că trecerea între cele două Germanii va fi permisă „imediat, fără întârziere”. Zidul a fost aproape instantaneu luat cu asalt.

A fost dărâmat definitiv în iunie 1990.