4.000 de mărci, tariful lui Ceauşescu pe „cap“ de emigrant german

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La începutul anilor ’70, în conturile BRCE s-au depus 54 de milioane de dolari proveniţi din emigrarea germanilor din România în RFG. Pe lângă banii plătiţi pentru fiecare emigrant, Ceauşescu a obţinut credite şi investiţii masive vest-germane.

În dinamica geopolitică a „războiului rece“, Republica Federală Germană şi România comunistă s-au „întâlnit“ undeva la mijloc, în drumul vest-germanilor spre est (Ostpolitik) şi deschiderea lui Ceauşescu faţă de Occidentul capitalist. Începând din ianuarie 1967, odată cu stabilirea de relaţii diplomatice, cele două state au antamat diverse acorduri mai mult sau mai puţin secrete. Dintre acestea, până la revoluţie, vânzarea etnicilor germani a adus în conturile statului român sute de milioane de dolari, folosiţi de Ceauşescu pentru investiţii în economie, plata unor cumpărături costisitoare din Occident şi achitarea datoriei externe.

Banii jos!

Ceauşescu a continuat o afacere profitabilă pentru statul român, începută încă din vremea lui Dej. Din 1966, pe canale neoficiale, prin intermediarul Garlepp, avocat, România a permis unor saşi şi şvabi să emigreze în RFG, pe sume frumoase. Printr-o grilă de calcul pe criterii profesionale, se achitau 1.700 mărci germane pentru persoanele cu studii normale, 5.000 mărci pentru studenţi, respectiv 10.000 mărci pentru cei cu studii superioare. Statul vest-german achita cash, ofiţerilor sub acoperire ai Securităţii, în capitale occidentale precum Viena, Paris, Stockholm şi Roma. Uneori se acceptau şi cecuri. Afacerea s-a dovedit profitabilă, câtă vreme numai în perioada iunie 1968-februarie 1969 s-au încasat astfel 400.000 mărci, potrivit documentelor provenind de la fosta Securitate, declasificate de CNSAS.

Singura doleanţă a părţii române era secretul deplin al operaţiunii. Începând din 1973, prin acord comun, s-a stabilit un „contingent“ anual de 8.000 de emigranţi, în contul cărora vest-germanii ofereau un credit de 200 milioane pe opt ani.

Treptat s-a ajuns la sume ameţitoare. Bunăoară, dintr-o notă a generalului de securitate Gheorghe Marcu, datată 29 decembrie 1975, reieşea că, între 1970 şi 1975, din emigrări, România încasase peste 54 milioane dolari, cu un maxim în anul 1973 – 15.446.663 milioane dolari! Banii erau vărsaţi în conturi speciale deschise la BRCE, TN 73 şi TN 75. Aşa s-au plătit ratele la avioanele Boeing cumpărate din străinătate şi s-a investit în tehnologia fabricării diamantelor sintetice (Operaţiune „Stele“).

La începutul deceniului opt, prin Acţiunea „Peregrinii“, germanii au plecat din România şi individual, pe sume exorbitante. Potrivit generalului de Securitate Eugen Luchian, 5 milioane dolari au rotunjit astfel bugetul ţării.

Unele cifre au fost avansate şi de Erwin Wickert, ambasadorul vest-german la Bucureşti în perioada 1971-1976. Înainte să plece la post, cancelarul Willy Brandt îi dezvăluise existenţa unui acord privind reunificarea familiilor germane şi a unui bonus financiar pentru România de 1 milion mărci pentru fiecare 10.000 emigranţi. Veridice sau nu, exacte sau nu, aceste sume sugerează totuşi scara la care s-a derulat această afacere profitabilă pentru România.

Investiţii şi credite, miza lui Ceauşescu

În public, cu prilejul diverselor întruniri ale organizaţiilor de masă ale partidului, Ceauşescu respingea ideea emigrării etnicilor germani. Conform propagandei oficiale, „oamenii muncii de naţionalitate germană“ se „bucurau“ în România de aceleaşi drepturi şi libertăţi cu ceilalţi cetăţeni. Apele le agitau „anumite cercuri“ din Occident, dornice să afecteze imaginea ţării noastre. În primăvara lui 1977, în presa scrisă, s-a declanşat chiar o campanie împotriva emigraţiei, cu Eduard Eisenburger, membru al Consiliului de Stat şi preşedinte al Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană, vârf de lance. Aproape în fiecare zi, după modelul folosit în anii ’50, împotriva curentului sionist, în „Scînteia“ şi „România liberă“ apăreau articole despre dificultăţile cotidiene ale emigranţilor.

Probabil era şi aceasta o tactică prin care Ceauşescu spera să obţină mai multe avantaje la masa negocierilor cu vest-germanii. Autorităţile de la Bonn nu şi-au pierdut interesul pentru conaţionali. Dimpotrivă, l-au presat constant pe Ceauşescu să crească numărul vizelor pentru RFG, oferind la schimb credite şi finanţări nerambursabile ale unor investiţii pentru populaţia germană, cum ar fi aziluri, biblioteci, policlinici. Numai că liderul român se gândea la o colaborare mai amplă. În afara compensaţiilor financiare, miza pe investiţii masive în economia românească.

În acest sens un prilej nimerit s-a dovedit vizita cancelarului Helmut Schmidt (7-8 ianuarie 1978). Pe termen lung, Ceauşescu spera să dubleze valoarea schimburilor comerciale între cele două ţări, până la 5 miliarde mărci în 1980. La început, s-a convorbit pe teme generale, de politică internaţională. Dar discuţiile importante, sensibile, s-au consumat a doua zi, pornind de la pilonul umanitar al Conferinţei pentru Securitate şi Colaborare în Europa (CSCE). În acest context, Ceauşescu a abordat problema reîntregirii familiilor şi căsătoriilor germanilor din RFG şi România. „Eu am zeci de scrisori ale părinţilor care se opun acestor căsătorii“, a punctat Ceauşescu. Spera ca guvernul federal să „tempereze totuşi o anumită presă de scandal“ care agita chestiunea în paginile ei. În privinţa emigrării, Ceauşescu a fost mai tranşant. A refuzat s-o încadreze în categoria „problemelor umanitare“, cu argumentul că germanii aveau aceleaşi drepturi cu ceilalţi cetăţeni ai RSR. Dacă RFG dorea să le ridice nivelul de trai, el sugera mai degrabă investiţii serioase în regiunea Banat.

Abia apoi Ceauşescu a deschis discuţiile referitoare la colaborarea economică. Spera să-i cointereseze pe oaspeţi în câteva proiecte: o întreprindere în domeniul construcţiilor de maşini, la Timişoara, o societate mixtă cu firma de avioane Fokker, o investiţie în Canalul Dunăre-Marea Neagră. Schmidt n-a spus nu, pasând experţilor studierea „problemelor“.

Înţelegere secretă cu cancelarul Schmidt

Cu ocazia acestei vizite au fost semnate şi alte înţelegeri, ascunse opiniei publice. Generalul Gheorghe Marcu, al treilea om din DIE după Doicaru şi Pacepa, şi von Wietersheim, consilier în Ministerul de Interne, au pus la cale detaliile „tehnice“ ale afacerii. Conform lui Ştefan Andrei, s-a semnat un acord secret prin care se permitea plecarea anuală a 11.000 etnici germani, în schimbul cărora România primea credite Hermes, garantate de RFG, în volum de 700 milioane mărci. Plus 4.000 mărci pentru fiecare emigrant! Trocul a fost confirmat recent de Heinz-Günther Hüsch, fost deputat creştin-democrat în Bundestag, folosit de guvernul federal ca intermediar în negocierile cu românii, în perioada 1968-1989. Într-un interviu acordat postului „Deutsche Welle“, el a declarat că românii au renunţat la plata pe criterii profesionale, preferând tariful unic mai-sus menţionat.

Cât a cheltuit statul vest-german până la căderea regimului comunist în această afacere  ştiu doar responsabilii Ministerului federal al Finanţelor. Cert este că Nicolae Ceauşescu a scos profit maxim din afacere. Pe lângă investiţiile şi creditele obţinute pe această cale, cu valuta adusă în ţară, în anii ’80, s-a achitat inclusiv o parte din datoria externă a României.Body

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite