Directorul legendar al Departamentului românesc al Europei libere, arhitectul formei moderne a Radioului, cel care prin talentul, devotamentul, patriotismul, sacrificiul său a făcut ca un post de radio aflat la vreo 2000 de kilometri distanţă de România, finanţat din bani americani, dar mereu românesc în atitudine şi în nedezminţită solidaritate cu cei cărora li se adresa să ne furnizeze seară de seară „buletinele de analiză” ale ţării noastre. „Povestea vieţii noastre, din Tecuci, Beiuş sau Medgidia”. Aşa cum atât de exact observa Emil Hurezeanu, unul dintre succesorii lui Noel Bernard la cârma Europei Libere, în recent apăruta sa carte Pe trecerea timpului.

Noel Bernard s-a născut la 25 februarie 1925 la Bucureşti, dintr-un tată evreu şi o mamă de origine germană. Îmi amintesc cu exactitate că, în serile şi nopţile de alertă maximă din martie 1977, atunci când Europa liberă a făcut ceea ce nu au avut dreptul să facă nici Televiziunea Română, nici Radio Bucureşti, fiind aproape de românii aflaţi în suferinţă ori de cei ce nu ştiau nimic despre rudele şi prietenii aflaţi în zonele calamitate, Noel Bernard a mărturisit că una dintre ultimele imagini pe care le are din ţara natală e aceea a prăbuşirii, pe data de 10 noiembrie 1940, în catastrofalul cutremur de atunci, a blocului Carlton. Bloc în vecinătatea căruia locuia. Poate că tocmai amintirea acestei imagini a fost la originea deciziei sale de a face din postul de radio cu sediul în capitala Bavariei organul de presă ce i-a informat cel mai complet şi cel mai corect pe români despre ceea ce se întâmplă în ţara lor în acele zile cumplite. Pe care cuplul conducător a decis să le confişte în favoarea desăvârşirii propriului cult al personalităţii, dând în acest sens toate ordinele necesare mijloacelor de presă de la Bucureşti. Oricum, decizia din seara de vineri, 4 martie 1977, a celui pe care mulţi, şi nu doar angajaţii REL l-am socotit a fi „directorul postului nostru de radio” a fost una de geniu.

Către finele anului 1954, Noel Bernard a fost numit director al Secţiei în limba română a Europei libere. Era şi avea să rămână cel mai tânăr director al unui departament naţional din alcătuirea respectivului post de radio.

Nu ştiu cum arătau, cum erau concepute, cum se desfăşurau programele din vremea aceea ale Europei libere. Arhiva sonoră a postului mutat acum la Praga s-a îmbogăţit cu un interviu luat în anii 50 de Bernard lui Yehudi Menuhin, dar şi fostului ministru de externe al României, Grigore Gafencu, venit să depună mărturie în procesul celor ce au atacat ambasada României de la Berna. Un document sonor ce probează spiritul esenţialmente drept şi democrat al lui Noel Bernard care s-a manifestat ca atare încă din acea vreme când, din câte se pare, nu erau încă puse pe hârtie normele deontologice ce trebuiau să guverneze procesul editorial. Norme elaborate doar după Revoluţia maghiară din 1956.

Anticomunist fervent, tânărul şef al Serviciului în limba română al Europei libere ştia că nu violenţa, nu actele teroriste vor izbăvi România de comunism. Tocmai de aceea, independent de sus-menţionatul interviu, Noel Bernard a ieşit la microfon şi a condamnat ferm şi argumentat celebrul atac terorist al grupului Beldeanu. Atitudinea lui Bernard a fost un act de curaj şi de înţelepciune. Nu şi în totalitate pe placul tuturor ramurilor exilului românesc. Din care nu lipseau, mai cu seamă la acea vreme, nici spiritele extremiste, animate de convingeri totalitare. De altminteri, relaţia cu exilul fărâmiţat, bântuit, între altele, de teama contaminării cu elemente cu interese divergente, unele infiltrate ori fidele Securităţii, dar şi de atitudini radicale a fost de la înfiinţare şi până la închidere, adică pe toată durata funcţionării Departamentului românesc al Europei libere la München o problemă greu de gestionat. Care i-a adus dureri de cap nu doar lui Noel Bernard, ci şi urmaşilor săi la conducerea Departamentului românesc, Mihai Cismărescu (Radu Gorun),Vlad Georgescu, Nicolae Stroescu-Stînişoară. Iar serviciile secrete ale regimului comunist au ştiut să exploateze la maximum delicata situaţie. Uneori inventând şi stimulând conflicte chiar în interiorul staţiei.

E greu de spus azi de ce a trebuit Noel Bernard să părăsească Radioul de la München în 1958. De altfel, atunci întreaga conducere a Europei libere, în primul rând directorii americani, au fost înlocuiţi. Familia lui Noel Bernard, stabilită astăzi în Statele Unite, păstrează scrisoarea prin care forurile superioare de conducere americane recunoşteau marile merite ale fostului director. Şi nu era vorba doar despre o recunoaştere formală, de complezenţă.

Câţiva ani mai târziu un management cu vederi mai liberale a fost reinstalat în fruntea Europei libere Noul director general, Ralph Walter, care îl cunoştea pe Noel Bernard încă din vremea primului său directorat, a ţinut din răsputeri să îl readucă pe marele ziarist în fruntea Departamentului românesc. Lucru devenit realitate în primăvara anului 1966.

Dorinţa lui Noel Bernard, odată reîntors la München, a fost aceea de a face din Europa liberă în româneşte un post de radio complet. O alternativă onestă la minciuna devenită lege pe undele radiofonice româneşti. Europa Liberă trebuia să devină o tribună autentic românească, aptă să ofere ascultătorilor ei nu doar ştiri, informaţii, emisiuni de actualitate politică internă şi internaţională de maximă acurateţe profesională şi de exemplar impact în rândul publicului, cu toate că şi acest segment consistent, principal în activitatea Radioului, a fost reconfigurat şi consolidat. Ci şi alte genuri de emisiuni a căror absenţă ori instrumentalizare ideologică în favoarea puterii comuniste erau din ce în ce mai evidente în oferta de programe a Radioteleviziunii Române. Dorinţa i-a devenit faptă. Iar forma modernă a Radioului a fost creaţia sa.

Prima mare victorie a lui Noel Bernard a fost aceea de a introduce în programele Radioului de la München emisiunile de cultură care au făcut epocă şi şcoală ale Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca. Mă gândesc, desigur, la Teze şi antiteze la Paris şi la Povestea vorbei. Nu cred că i-a fost uşor deloc noului director să convingă autorităţile americane să-şi asume cheltuielile suplimentare presupuse de realizarea şi transmiterea în bune condiţii editoriale şi tehnice ale programelor de la Paris. Să nu uităm că reorganizarea şi reformularea prezenţei Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca în programele săptămânale de mari dimensiuni ale Europei Libere, cu emisiuni în care era vorba nu doar despre actualitatea culturală românească, ci şi despre cea franceză se petrecea în anul 1967. Atunci când relaţiile franco-americane nu erau din cale afară de bune, mai cu seamă din cauza deciziei generalului De Gaulle de scoatere a Franţei din structurile militare ale NATO.

Cu toate acestea, Bernard a izbândit, eforturile sale nefiind niciodată uitate de cei doi mari intelectuali români de la Paris. De altfel, în decembrie 1981, la moartea lui Noel Bernard, Virgil Ierunca avea să scrie un emoţionant necrolog, în vreme ce Monica Lovinescu va face anunţul că pe mai departe toate ediţiile Tezelor... vor fi dedicate memoriei lui Noel Bernard.

În 1969, Noel Bernard îl va aduce la Radio pe Cornel Chiriac, de curând rămas în Occident, oferindu-i astfel acestuia nesperata şansă de a continua pe unde scurte Metronomul a cărui realizare şi transmitere începuse la Radio Bucureşti. La moartea celebrului realizator, Bernard a realizat o emoţionantă emisiune În memoriam, şi ea devenită în fine disponibilă pe siteul REL.

Numeroasele probleme editoriale şi administrative care-i cădeau în sarcină nu l-au oprit pe Noel Bernard să fie mereu prezent la microfon. În calitate de realizator a numeroase dezbateri şi mese rotunde, al programelor De vorbă cu ascultătorii şi România şi drepturile omului. Dar mai ales în aceea de autor inconfundabil al Editorialului săptămânal, adevărat eveniment radiofonic în care, în finalul fiecărei săptămâni, în răstimpul a zece minute directorul postului nostru de radio analiza minuţios ceea ce fusese mai semnificativ în viaţa politică internă şi internaţională a ultimelor şapte zile.

La un an de la moartea sa intervenită în condiţii suspecte, voluntar nelămurite pe deplin nici azi, apărea la editura „Ion Dumitru” din München, sub îngrijirea Ioanei Măgură-Bernard, o selecţie a celor mai semnificative editoriale, selecţie intitulată Aici e Europa Liberă”. Nu „Aici e Radio Europa Liberă”, ci Aici e Europa Liberă”. Aceasta spre a se sublinia crezul de o viaţă al lui Noel Bernard. Acela că există pe mai departe o Europă Liberă şi că, mai devreme sau mai târziu, România va redeveni parte a ei.

Cartea a apărut în două ediţii şi în România după 1989, iar cine are curiozitatea de a reciti azi cele scrise şi spuse acum multe zeci de ani de Noel Bernard va fi uimit de calitatea, acurateţea şi civilitatea analizelor. De faptul că directorul Departamentului românesc al Europei libere a intuit printre primii cum îşi făureşte Nicolae Ceauşescu un dezgustător cult al personalităţii, cum România devine prada puterii lui personale, cum se îndreaptă ţara spre dezastru. Noel Bernard a intuit, de asemenea, corect impactul evenimentelor din Polonia de la începutul anilor 80, iar în unul dintre ultimele sale editoriale, cel scris cândva, în august 1981, scris în condiţii dramatice, a lăsat să se înţeleagă că „boala poloneză” înseamnă începutul sfârşitului pentru întreg comunismul stalinist est-european.

Noel Bernard a încetat din viaţă în urma unui cancer pulmonar la data de 23 decembrie 1981. Avea doar 56 de ani.

Nu sunt deloc puţini cei ce cred şi nu sunt puţine nici indiciile care întăresc convingerea că de sfârşitul prematur şi tragic al directorului legendar al Serviciului Românesc al Europei Libere nu sunt deloc străine nici Poliţia secretă de la Bucureşti, nici ordinele lui Nicolae Ceauşescu. O cercetare serioasă şi necesară, spre a lămuri definitiv problema, nu a fost întreprinsă niciodată.

Tot la fel cum nici azi nici una dintre autorităţile postdecembriste nu şi-a îndeplinit promisiunea de a da numele lui Noel Bernard, aşa cum s-ar fi cuvenit, unei străzi din Capitala României.