30 de ani de la Revoluţie. John Simpson, corespondent BBC: „Am încercat să opresc tancurile care trăgeau la Biblioteca Centrală“

30 de ani de la Revoluţie. John Simpson, corespondent BBC: „Am încercat să opresc tancurile
care trăgeau la Biblioteca Centrală“

Jurnalistul John Simpson  FOTO: Profimedia

Corespondentul BBC John Simpson a transmis în Marea Britanie revoluţia care a dus la căderea comunismului în România. Jurnalistul povesteşte despre zilele sale printre revoluţionari şi despre momentele în care a fost ameninţat cu arma.

Ştiri pe aceeaşi temă

 John Simpson (75 de ani) a lucrat întreaga viaţă pentru televiziunea britanică BBC. A fost corespondent pe evenimente externe, iar astăzi este editor în acelaşi departament. A făcut reportaje în peste 120 de ţări, inclusiv în zone de război. A fost şi în România, în decembrie 1989, când, alături de echipa sa, a vorbit cu revoluţionari români. Cu ajutorul unui taximetrist, a ajuns în apartamentul lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central. Mai vizitase ţara în luna aprilie a aceluiaşi an – s-a dat drept turist pentru a vorbi cu două foste membre ale unui partid democratic format înainte de venirea comuniştilor la putere. De teamă, chiar ele l-au reclamat la Miliţie.

„Weekend Adevărul“: Când şi cum aţi ajuns în România în decembrie 1989?
John Simpson: Eram în Londra pe 21 decembrie, când Ceauşescu s-a adresat mulţimii de la balconul Comitetului Central, pentru ca mai apoi să fie întrerupt de ceea ce păreau huiduieli. Câteva ore mai târziu, eram într-un avion spre Belgrad cu un cameraman, cu un sunetist şi cu un producător – o femeie din America foarte deşteaptă şi curajoasă. Am ajuns când se lăsa seara. Câţiva reporteri francezi erau în avion cu noi şi, pe aeroportul din Belgrad, m-au rugat să le împrumut o hartă. Le-am dat singura noastră hartă. Au închiriat o maşinuţă şi au plecat în viteză către graniţa cu România.  Noi am închiriat un Mercedes cu care a călătorit echipa cu tot echipamentul. Eu şi Tira, producătoarea americancă, am luat un taxi, iar când am ajuns la graniţă, şoferul a refuzat să ne ducă mai departe. Reporterii francezi erau încă acolo şi ne-au oferit două locuri în maşinuţa lor. Echipajul nostru era în faţa noastră şi, la o curbă strânsă, undeva în mijlocul României, au intrat pe un petic de gheaţă şi au ieşit de pe carosabil. Era două dimineaţa şi eram disperat să găsesc pe cineva care să ne ajute: mica maşină a reporterilor francezi nu era suficient de puternică sau de grea ca să tragă Mercedesul de pe malul abrupt al râului. Pe drum nu era trafic deloc, dar după un sfert de oră a apărut un camion. Eram atât de determinat să-l opresc, încât m-am aşezat chiar în faţa lui şi aproape că am fost doborât. Dar când şoferul a realizat că eram gata să-i plătesc 50 de dolari şi să îi ofer cam toate proviziile noastre de ciocolată plus o sticlă de whisky, a fost de acord să ne scoată Mercedesul de pe malul râului. Am mers mai departe şi am ajuns la Bucureşti la 6:30 dimineaţa. Revoluţia era în desfăşurare şi se trăgea peste tot.

Ameninţat că va fi împuşcat
Cum a fost interacţiunea cu românii, dat fiind că nu vorbeaţi limba română? Cum vă informaţi pentru materialele pe care trebuia să le realizaţi?  
Deşi nu vorbeam română, am dat rapid peste câţiva tineri care ştiau engleză, franceză sau germană, limbi pe care le vorbeam. Am întâlnit şi un şofer de taxi pe nume Adrian a cărui engleză era foarte bună. I-am zis din capul locului că ştiam că trebuie să fi lucrat pentru Securitate şi că aveam să îl supraveghez foarte atent. S-a dovedit a fi extrem de util şi ne-a oferit câteva poveşti excelente. În ajunul Crăciunului ne-a dus în biroul şi apartamentul privat al lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central şi ne-a arătat extraordinara reţea de tunele ale Securităţii de sub piaţa centrală. Cel mai periculos lucru au fost împuşcăturile sălbatice. Mulţi oameni au murit din cauza gloanţelor trase aleatoriu.

A fost destul de periculos să filmăm în centrul oraşului. Un cameraman pe care îl cunoşteam a fost ucis. În interiorul clădirii Comitetului Central era multă panică şi furie. 

Care a fost cel mai dificil lucru întâlnit în timp ce aţi lucrat în mijlocul Revoluţiei? 
A fost destul de periculos să filmăm în centrul oraşului. Un cameraman pe care îl cunoşteam a fost ucis. În interiorul clădirii Comitetului Central era multă panică şi furie şi, la un moment dat, am fost ameninţat că voi fi împuşcat pentru că se credea că sunt spion. Totuşi, cu ajutorul cuvintelor am reuşit să ies din încurcătură. Afară, am încercat să opresc tancurile care trăgeau la Biblioteca Centrală – începuse să ia foc –, dar un ofiţer şi-a înfipt arma în stomacul meu şi mi-a spus că trage dacă nu termin cu discursurile ţinute în faţa echipajelor.       

Mai vizitaserăţi România în acelaşi an. Ce aţi documentat atunci când aţi fost, bănuiesc, prima dată aici?
Venisem în România în aprilie1989 cu prietena mea, cu un alt cameraman de la BBC şi soţia lui. Ne-am plimbat prin toată ţara, dându-ne drept turişti şi încercând să luăm contact cu două femei care fuseseră membre puternice ale unui partid democratic pre-comunist. Am făcut eforturi colosale ca să ne asigurăm că nu eram urmăriţi şi am reuşit să ajungem la apartamentul femeilor la 01:00, fără să ştie cineva cine suntem. Dar cele două femei erau îngrozite şi au sunat la Miliţie. Am scăpat, dar ele le-au dat miliţienilor numele noastre. Câteva ore mai târziu am fost arestaţi şi duşi la sediul local al Securităţii. Au fost multe ameninţări, unul dintre miliţieni i-a spus prietenei mele că ar putea fi violată dacă nu le spunea tot ce ştia. Dar ea nu a spus nimic şi eu am refuzat să le dau vreo informaţie. În cele din urmă, ni s-a permis să părăsim ţara. Dar am fost urmăriţi peste tot după episodul ăsta şi aproape am fost bătuţi la Bucureşti. 

„O revoluţie populară adevărată“
Cum aţi colaborat în acele zile cu istoricul Dennis Deletant?
Dennis Deletant a fost principalul nostru consultant în timpul călătoriei în România din aprilie ’89, iar în decembrie, a venit el însuşi la Bucureşti. Dennis a fost superb: deşi studiile sale aici ar fi fost mult mai uşoare dacă s-ar fi prefăcut că simpatizează regimul lui Ceauşescu, nu s-a cenzurat niciodată, aşa că i-a fost interzis să mai intre în ţară până la căderea lui Ceauşescu. Întotdeauna l-am admirat.   

Astăzi oamenii încă dezbat: au fost evenimentele din decembrie ’89 o revoluţie sau mai degrabă o lovitură de stat? Care ar fi opinia dumneavoastră?  
Ce s-a întâmplat în România în decembrie 1989 a fost, fără îndoială, o revoluţie populară adevărată, dar nu este nicio îndoială că o parte dintre figurile comuniste de la conducere, cu sprijinul Securităţii, au complotat pentru introducerea unui regim prosovietic, pro-Gorbaciov, condus de comunişti moderaţi. Suspectez că momentul iniţial de slăbiciune din 21 decembrie, care a dus la Revoluţie, a fost aranjat de Securitate. Când huiduielile şi sunetul bâtelor de lemn de la steagurile de partid care se rupeau l-au făcut pe Ceauşescu să facă o pauză în discurs, şeful său de Securitate, generalul Marin Neagoe (n.r. – şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, Direcţia de protecţie şi pază), s-a grăbit şi, peste microfonul deschis al lui Ceauşescu, i-a spus: „Intră înăuntru!“, îndeajuns de tare pentru ca cei care se uitau la televizor să-l audă. Nu se punea problema de demonstranţi care să intre în CC, aşa că trebuie să te întrebi de ce ar fi făcut aşa ceva. Dar nu cred că adevărata energie ajunsă în Revoluţie a fost falsă.

30 de ani de la Revoluţie. „10.000 de morţi“. De ce a dezinformat presa străină?

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: