30 de ani de la căderea Cortinei de Fier. Ultimul sărut socialist. Cum l-a decapitat Gorbi pe Honecker, fratele din RDG

0
Publicat:
Ultima actualizare:
ULTIMUL SĂRUT SOCIALIST

EPISODUL 6. Erich Honecker, singurul lider care a contat al Republicii Democrate Germane, credea doar în comunism – o idelologie care, în 1989, s-a transformat în iluzie. Neamţ încăpăţânat, mândru şi cu principii, Honecker ştia una şi bună: dacă nu e ca el, nu e deloc. Sunt 30 de ani de când în Europa nu mai sunt nici comunismul, nici el şi nici Zidul Berlinului.

Majoritatea dictatorilor sunt renumiţi pentru extravaganţele personale. Erich Honecker a condus Republica Democrată Germană timp de 18 ani. Purta mereu costum, ochelari pătrăţoşi, cu ramă groasă şi câteodată pălărie. Avea zâmbetul rece, superior, ca un adevărat lider german. Iar singura lui extravaganţă a fost chiar RDG-ul.

Honecker este politicianul al cărui nume a devenit unul şi-acelaşi cu Zidul Berlinului. Cu toate că bariera morţii care a separat Estul de Vest şi care, mai apoi, a izolat comunismul german de orice influenţă străină, a fost construit în timpul mandatului lui Walter Ulbricht, Honecker a fost arhictectul. L-a adulat ca pe o mare capodoperă care, în opinia lui, a salvat lumea de un Al Treilea Război Mondial. Poate. Cert este însă că Honecker a căzut odată cu Zidul.

Pedigree de comunist

Erich Honecker s-a născut pe 25 august 1912, în oraşul Neunkirchen, într-o familie modestă, cu şase copii. Tatăl său, Wilhelm Honecker se ocupa cu mineritul, iar mama, Caroline era croitoreasă. Capul familiei era un om cu principii şi activist politic – singurele lucruri pe care le-a putut lăsa moştenire copiilor săi. Micul Erich a prins Primul Război Mondial, înfrângerea şi umilirea Germaniei. Războiul care a adus foamea în casă şi i-a luat tatăl pe front este prima sa amintire. „Adesea, mama se culca nemâncată. Ea era o artistă a maşinii de cusut şi a cuptorului“, îşi amintea neamţul. După Tratatul de la Versailles din 1920, oraşul natal a intrat sub guvernarea franceză – teritoriul Bazinului Saar fiind sub auspiciile Ligii Naţiunilor. Micii, dar numeroşii naţionalişti de rând, păreau că au soluţia salvatoare la îndemână: comunismul. „Steagul roşu a rămas de neuitat pentru familia Honecker“, scria în memoriile sale.

În 1922, Erich primea „botezul comunist“: devenea membru al grupului de copii din Liga Spartacus. Aici a învăţat despre principiile marxiste ale comunismului şi că: „Problema de azi nu este democraţia sau dictatura. Problema pe care istoria a pus-o pe agenda de zi este următoarea: democraţie burgheză sau democraţie socialistă“. Micul comunist era bun la matematică, dar cărţile proletare pentru copii erau preferatele lui: „Povestea pe care mi-o amintesc cel mai bine se numea «Rândunica» şi a fost publicată în Berlin, în 1922. Rândunicile, ilustrate într-o manieră foarte colorată, erau proletarii lumii păsărilor. O tânără rândunică a plecat în căutarea unei lumi unde să nu existe foame sau frig. Dar peste tot îi găsea pe cei bogaţi şi pe cei săraci, experimentând solidaritatea celor din urmă. A găsit însă un băiat care voia să schimbe lumea“.

Pe „tărâmul lui Octombrie Roşu“ şi învăţăturile sale

Trecerea la Partidul Comunist German, grupa pregătitoare, era inevitabilă. După doi ani de lucrat la o fermă şi de reparat acoperişuri împreună cu unchiul său, Erich Honecker este remarcat de liderii partidului şi îi este oferită o bursă la Şcoala Internaţională Lenin din Moscova. Visul devenea realitate. „Prima mea şedere în Uniunea Sovietică, ţara lui Lenin, între august 1930 şi august 1931 a fost de mare însemnătate în viaţa mea […] Ca tânăr comunist am trăit mereu cu un interes viu faţă de regatul lui Octombrie Roşu, pe care îl ştiam din poveştile camarazilor mei, din rapoartele de presă, din cărţile şi filmele sovietice“. Proletarul idealist a fost impresionat încă de la trecerea graniţei. În autobiografia din 1981, Honecker scria: „Îmi amintesc până astăzi trenul trecând încet graniţa dintre Polonia şi URSS. Soldaţii polonezi au coborât şi cei ai Armatei Roşii s-au urcat. Pentru mine, acesta a fost un eveniment cu o simbolistică enormă. Treceam o graniţă total diferită, o linie care despărţea două lumi, o graniţă unde puterea capitalismului se termina şi începea puterea muncitorilor şi a ţăranilor, o graniţă comparabilă cu cea din prezent, dintre RDG şi RFG“. Ţara lui Lenin şi a lui Stalin l-au fermecat. Şi a rămas aşa, captiv în mirajul roşu, până când a murit.

Honecker a ştiut de mic că pentru a ajunge în vârf trebuiesc parcurse toate etapele. Era vorba, la urma urmei de principii şi muncă. La întoarcerea de la Moscova, i s-a oferit prima funcţie oficială: liderul tinerilor din Partidului Comunist German. Cât el era ocupat cu steagul roşu şi promovările, naziştii preluat puterea. Era 1933, perioada „anilor de luptă“, iar comuniştilor nu le mai era la îndemână să activeze liberi. Din acest motiv, pentru scurt timp, Honecker a fost arestat în Essen, unde munca sa clandestină avea să stea, mai târziu, la baza Stasi. Avea să fie abia prima sa grea încercare în faţa noului regim.

 S-a întors acasă, în regiunea ocupată de către francezi, în 1934. Era momentul să facă ceva concret pentru oameni. A lucrat cot la cot cu Johannes Hoffmann, jurnalist de meserie, dar pasionat de politică. Rezultatul final a fost de mari proporţii: în urma referendumului din ianuarie 1935, teritoriul Bazinului Saar a revenit la ţara-mamă, Germania. Cu toate protestele lui George Clemenceau şi toată surprinderea naziştilor, referendumul din regiune era o victorie absolută a comuniştilor.

10 ani de închisoare

În a doua jumătate a anului 1935, Honecker, ajutat de către membrul Partidului Comunist, Herbert Wehner, şi-a continuat lupta anti-nazistă la Berlin. Însă nici numele de cod „Marten Tjaden“ nu a înşelat vigilenţa Gestapo-ului. Pe 4 decembrie 1935, Erich a fost arestat şi închis în centrul de detenţie din cartierul berlinez Moabit până în 1937. „A fost o perioadă de testare pentru un tânăr care avea toată viaţa înainte: aveam 23 de ani. Nici tortura fizică, nici cea psihică a ofiţerilor Gestapo, nici interogatoriile magistraţilor nazişti nu au reuşit să îmi schimbe viziunea comunistă asupra lumii“, mărturisea Honecker mai târziu.

După doi ani de procese, pe 3 iulie 1937, Erich Honecker a fost pus sub acuzaţia de „intenţie pentru înaltă trădare şi falsificarea repetată de documente“ şi condamnat la 10 ani de închisoare. Aproape întreaga detenţie şi-a petrecut-o la Brandenburg-Görden, cea mai vestită închisoare nazistă dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. „Condiţiile erau create special pentru a demoraliza şi anihila deţinuţii politici în special, care erau până la 3.000. Condiţiile privind mâncarea, igiena sau starea de sănătate erau adesea îngrozitoare. În tot acel timp, foamea a fost o prezenţă constantă. Mulţi camarazi au murit de tuberculoză sau alte boli. Însă cele mai îngrozitoare dintre toate au fost execuţiile din garajul închisorii. Mulţi dintre cei care erau duşi să moară erau camarazii noştri, cel mai adesea cunoştinţe apropiate şi prieteni buni. Până în aprilie 1945, aproximatix 2.000 de antifascişti au fost omorâţi“.

Pentru un comportament exemplar, Honecker a fost mutat la închisoare de femei din Berlin unde, datorită princeperii sale, era pus să ajute la repararea acoperişurilor stricate de bombardamente. Însă cu cât războiul înainta, iar trupele germane pierdeau teren în faţa sovieticilor, cu atât deţinuţii politici începeau să fie executaţi din ce în ce mai des. În timpul bombardamentelor de la începutul lui martie 1945, închisoarea a fost afectată, iar Honecker a reuşit să fugă şi să se ascundă pentru puţin timp în apartamentul unei gardiene care îl simpatiza. Pe 27 aprilie Berlinul se preda Armatei Roşii, iar deţinuţii erau eliberaţi.

 În vâltoarea politicii postbelice

Cel de-Al doilea Război Mondial se sfârşise. Era 5 martie 1946 când premierul Marii Britanii, Winston Churchill trăgea, oficial, cortina: „De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât de-a curmezişul continentului european”. După ce sferele de influenţă se împărţiseră încă de la Yalta, din februarie 1945, la Potsdam s-a recunoscut oficial jurisdiscţia Uniunii Sovietice în jumătatea de est a Germaniei. Abia din 7 octombrie 1949, Republica Democrată Germană a funcţionat ca stat. La acea dată, Stalin spunea: „Fondarea Republicii Democrate Germane iubitoare de pace marchează o răscruce în istoria Europei“.

Comuniştii germani nu au pierdut vremea şi în martie 1945 se înfiinţa PSUG – Partidul Socialist Unit din Germania. Nici satelitul mai tânăr nu se lăsa mai prejos. Mişcarea tinerilor marxişti-leninişti îşi propunea răspândirea doctrinei în rândul tinerilor est-germani şi lupta pentru drepturile lor, sub conducerea nimeni altuia decât a lui Erich Honecker. Ca o reamintire peste timp, Honecker scria la înfiinţarea partidului: „Tineretul din 1976 nu ar trebui să aibă niciun motiv să spună că tineretul din 1946 nu şi-a îndeplinit misiunea istorică“. Noul lider al tinerilor comunişti era determinat să reuşească. Îşi crea legături şi organiza evenimente. Dorea să fie mai mult decât un simplu comunist. Iar toată dorinţa şi truda lui au fost remarcate şi apreciate de către partid.

Începutul anilor ’50 a fost unul tensionat în PGUS. Era o tranziţie de la capitalism la socialism, care se resimţea la orice nivel, după cum recunoştea şi liderul tinerilor comunişti, membru în Comitetul Central al partidului. După ce a gestionat bine mica revoltă a muncitorilor berlinezi din iunie 1953 şi l-a susţinut pe Walter Ulbricht la alegerile interne, Honecker a fost trimis la Şcoala Partidului Comunist Sovietic, în 1955. Doi ani înapoi la Moscova pentru perfecţionare. Acolo a fost martorul unui moment istoric: „discursul secret“ al lui Nikita Hruşciov, prezentat în cel de-al XX-lea Congres, care critica regimul stalinist şi care susţinea comunismul pur al lui Vladimir Lenin. Honecker şi-a cizelat şi îmbunătăţit calităţile de agent secret – cum să fii ochii şi urechile partidului. Şi cum nimic nu era doar din bunăvoinţă sau din coincidenţă, nici trimiterea sa la Moscova nu a fost întâmplătoare: la întoarcerea în RDG, în 1958, el a fost numit Secretar al Comitetului Central şi membru în Biroul politic, Politbüro, pe problemele militare şi de securitate.

Ceasul al XIII-lea. Arhitectul

La începutul anilor ’60, Honecker a făcut pasul în istorie. Un pas cu o lungime de 155 de kilometri: Zidul Berlinului. Cu toate că la conducere încă se afla mentorul lui, Ulbricht, ideea de ridicare a barierei anti-fasciste a fost a sa. Şi tot ordinul lui Honecker a fost şi acela ca grănicerii să tragă în oricine încerca să treacă ilegal graniţa. Simbolul dictaturii comuniste a început să fie ridicat pe 13 august 1961. Mândru până la final de realizarea sa, Honecker scria: „Mulţi oameni au înţeles adevărata semnificaţie a lui 13 august 1961 în anii următori […] Chiar şi politicenii care nu ne sunt neapărat prieteni au declarat încă de acum mult timp că datorită acţiunilor noastre s-a făcut pace pe teritoriul Germaniei şi în Europa“.

Îmbunătăţirea nivelului de trai şi creşterea economiei deveniseră subiecte de dispută între Erich şi Ulbricht. Devenise mai mult un război între generaţii, război care se desfăşura şi la Moscova. Noul lider sovietic, Leonid Brejnev era de-o seamă şi de-o gândire cu Honecker, aşa că, fără să lase timp resentimentelor să apară, Ulbricht a fost forţat să se retragă. Astfel, pe 3 mai 1971, cu susţinere de la Moscova, Erich Honecker devenea Secretar General al Comitetului Central, dar şi conducător al Consiliului Naţional de Apărare. Puterea supremă i-a fost oferită fără probleme în octombrie 1976. Îşi construise cariera etapă cu etapă, fără a evita vreun aspect – minuţios, calculat şi sigur pe sine, Honecker a devenit conducătorul Consiliului de Stat.

Când comuniştii au ajuns la putere, Honecker a spus: „Am preluat puterea pentru a o păstra pentru totdeauna“. Nimic mai idealist de atât. S-a ţinut cu dinţii de iluzia comunismului pur şi asta i-a adus pieirea.

Pasionalul sărut al tovarăşilor

Pasionalul sărut al tovarăşilor foto Profimedia

Venirea unui nou lider la Moscova a însemnat şi apropierea dintre URSS şi RDG. Nu degeaba Leonid Brejnev, înscăunat în 1964, îl susţine pe Erich Honecker la conducerea RDG-ului. Aşa era bine atunci, fiecare pentru el, dar toţi în interesul socialismului. „Când forţele care sunt ostile socialismului încearcă să direcţioneze dezvoltarea unei ţări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a ţării în discuţie, dar şi o problemă şi o preocupare a tuturor ţărilor socialiste“, aşa spunea Brejnev încă de la începutul mandatului. Doctrina Sinatra era pe placul lui Honecker, lucru pe care nu ezita să îl arate.

Când RDG-ul a împlinit 30 de ani de la înfiinţare, s-a lăsat cu mare paradă. Toţi mai marii lideri erau prezenţi la festivităţile organizate în Germania de Est. Cadoul lui Brejnev era un acord economic pe 11 ani, unul prin care îşi etalau resursele naturale şi tehnologia: RDG-ul oferea ruşilor nave militare, produse chimice şi tot soiul de maşinării, iar ruşii se angajau să le furnizeze petrol, gaze naturale şi armament. Acordul a fost semnat şi pecetluit cu un sărut între cei doi lideri care a şocat întreaga lume. Cu toate că „sărutul fratern“ era un gest normal în lumea comunistă, de prietenie între cele două state, evenimentul a provocat repulsie. Fotografia, realizată de către Regis Bossu şi publicată în revista „Paris Match“ a făcut înconjurul lumii. Mai apoi, imediat după dărâmarea Zidului, artistul rus Dmitri Vrubel a imortalizat celebrul moment pe o bucată din fosta graniţă. „Doamne, ajută-mă să supravieţuiesc acestei iubiri mortale“, stă scris sub pictura murală, ca o teamă incurabilă de întoarcere în trecut.

Steagul roşu a rămas de neuitat pentru familia Honecker.

Erich Honecker, liderul comunist al RDG

Gorbaciov: „Viaţa îi pedepseşte pe cei care reacţionează prea târziu”

Erich Honecker s-a născut comunist. I-a învăţat şi respectat principiile ideologiei roşii toată viaţa. Nu avea niciun motiv să renunţe la acest drept din naştere. Nici chiar atunci când toţi în jurul său capitulau, dispăreau, se resemnau. Herr Honecker era (încă) un neamţ cu principii care voia ca Germania să fie cea mai bună. La începutul anilor ’80, vântul reformei bătea dinspre Soviete, însă pe Honecker nici măcar un război nu îl putea face să îşi schimbe simţirile.

În prim-plan, Mihail Gorbaciov şi Erich Honecker, discutând în timpul paradei organizate cu ocazia împlinirii a 40 de ani de RDG FOTO: PROFIMEDIA

În prim-plan Mihail Gorbaciov şi Erich Honecker discutând în timpul paradei organizate cu ocazia împlinirii a 40 de ani de RDG FOTO PROFIMEDIA

Diplomaţia de peste Zid

Atitudinea rigidă în privinţa relaţiilor externe a dat mult timp roade, lucru care îi oferea lui Honecker o încredere în sine teribilă. Pentru el, triumful suprem a fost momentul semnării Tratatului de bază din 1972, când statului său comunist i-a fost recunoscută oficial suveranitatea şi legalitatea de către liderii de la Bonn. Era unul din obiectivele sale principale, impuse după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

„Ostpolitik“ – două state, o singură naţiune germană – începea să fie o realitate, cel puţin pe hârtie. Prima vizită oficială a lui Honecker în RFG a fost în septembrie 1987, la vârsta de 75 de ani. După ce fiecare şi-a ţinut discursul diplomatic privind statutul cetăţenilor de-o parte si de alta a Zidului, Honecker şi-a vizitat oraşul natal.

Nicio reformă pe frontul de est

Comunismul începea să scârţâie în anumite state ale Blocului estic, iar noul lider de la Kremlin, Mihail Gorbaciov era convins că singura salvare a ideologiei erau reformele. Glasnost şi perestroika le-a numit el la începutul anilor ’80. Erich Honecker, încă o dată, se încăpăţâna să creadă că vreo schimbare care nu vine de la el nu este bună pentru RDG. În final, poate, ambii conducători au avut dreptate: pentru comunism, Gorbaciov venise prea târziu cu o soluţie, iar în Germania de Est, reformele nu au fost acceptate de popor nici după demisia lui Honecker. Era prea puţin şi prea târziu pentru salvare.

Honecker a considerat că noua politică a URSS-ului nu poate fi aplicată în RDG, lucru pe care l-a susţinut până la moarte. După ultima întâlnire dintre cei doi, sovieticul a plecat înfuriat. Despre statutul pe care îl avea acum Honecker în ochii lui Gorbaciov scrie în jurnalul său Anatoli Cherniaev: „Am citit consemnarea discuţiei dintre Gorbaciov şi Honecker în Berlin. Am discutat apoi cu Gorbaciov despre asta. Shakhnazarov era prezent. Gorbaciov l-a făcut nesimţit pe Honecker. El, a adăugat Gorbaciov, le-ar fi putut spune locotenenţilor săi: am suferit patru operaţii, am 78 de ani, vremurile agitate necesită multă putere, lăsaţi-mă să plec, mi-am făcut datoria. Atunci şi-ar fi putut păstra locul în istorie“.

Relaţia dintre cei doi a rămas ca în ultima aniversare a RDG-ului: distantă, dar diplomată. Ţară cu ţară, până la Zid. În 1990, Gorbaciov nu mai avea unde să îşi implementeze reformele, iar Honecker, bătrân şi bolnav era fugar. De la Berlin la Moscova, via ambasada Chile, fostul lider comunist nu mai avea aliaţi, dar încă îşi avea principiile. A fost judecat în decembrie 1992 pentru ordinul împuşcării a peste 1.000 de oameni la trecerea Zidului. Răspunsul său: „Nu am nicio vină legală sau morală“. Honecker a fost exonerat pe motiv de boală, el având o formă avansată de cancer la ficat. Până la moarte, în 1994, a trăit alături de familia sa în Santiago de Chile. În 1993, a acordat un ultim interviu şi, la fel de încăpăţânat, spunea: „Socialismul este opusul la ceea ce are acum Germania. Din acest motiv spun că frumoasele amintiri despre Republica Democrată Germană sunt o mărturie a unei noi şi drepte societăţi. Noi vrem să rămânem loiali acestor lucruri“.

Frăţie pe axa Bucureşti - Berlin. Ceauşescu: „... nu există niciun zid“.

Relaţiile dintre Republica Socialistă Română şi RDG nu au fost întotdeauna cordiale. Anii ’60 nu au fost prea productivi în privinţa colaborării. Nu numai că Ceauşescu, în 1967, stabilise relaţii diplomatice cu liderul de la Bonn, ba mai mult, în 1968 a refuzat participarea la invazia Cehoslovaciei. Legătura dintre dictatorul român şi înlocuitorul lui Ulbricht a fost alta. Câteva luni mai târziu după numirea lui Honecker în fruntea Consiliului de Stat, Ceauşescu face prima vizită oficială: iunie 1977.

captura

Honecker şi Ceauşescu au devenit apropiaţi în momentul în care au trebuit să strângă rândurile împotriva noii politici pe care Gorbaciov dorea să o impună în întregul Bloc de Est. Acest numitor comun care i-a unit l-a făcut pe neamţ să îi ofere dictatorului român, în 1988, cea mai prestigioasă distincţie a RDG-ului: ordinul „Karl Marx“. Atunci, pe fondul interzicerii ziarului de casă al Uniunii Sovietice în urma publicării unui articol care denigra politica lui Stalin înainte de 1940, Honecker avea să îi mărturisească lui Ceauşescu că lui nu-i place „să scoată la iveală fapte negative din istorie“.

Chiar şi ultima vizită externă oficială a lui Ceauşescu a fost în RDG, cu ocazia aniversării a 40 de ani de la înfiinţarea republicii. Negarea realităţii şi credinţa oarbă în propriul comunism erau principalele puncte pe care le aveau în comun cei doi lideri. La întoarcerea din Berlin, din declaraţia lui Ceauşescu era omis de la publicare următorul paragraf: „În acest cadru, aş dori să mă refer la faptul că, după încheierea festivităţilor, din nou cercurile reacţionare din Republica Federală Germania au organizat unele manifestări împotriva RDG. Sigur, acolo este o situaţie – anual, 7-8 milioane de oameni din R.D. Germană merg în vizită în R.F. Germania. Practic, ei spun că este zid. Dar nu există niciun zid, şi din R.F. Germania merg în R.D. Germană milioane de oameni, şi deci au găsit prilejul să organizeze unele manifestări, cu caracter reacţionar, care au fost puse la punct, au fost luate măsuri“.

După demisia lui Honecker, liderul român se găsea postura „ultimuluil bastion“ al vechiului comunism rămas în Europa. Nu a mai reziatat mult...

RDG, 40 de ani. Şi o lună. „Gorbi, ajută-ne! Gorbi, salvează-ne!”

Imagine indisponibilă

Ziua pe care Honecker o aşteptase, parcă întreaga sa carieră, venise. Era 7 octombrie 1989, Republica Democrată Germană împlinea 40 de ani de existenţă, iar liderul PSUG îşi aştepta invitaţii pentru a fi el însuşi omagiat. Considera că Germania lui era de departe forma exemplară de socialism, un stat dezvoltat şi cu mult înaintea celorlalte din Blocul de Est, inclusiv URSS. Pentru Honecker, însă, lucrurile nu stăteau bine nici politic, nici personal. Noua politică a lui Gorbaciov îl făcea pe liderul rdg-ist să se simtă trădat şi neapreciat. Relaxarea şi restructurarea iniţiate din 1987, pe care sovieticul dorea să le impună tuturor statelor est-europene, nu erau necesare în RDG – o perspectivă pe care Honecker era determinat să o păstreze şi să o demonstreze în cadrul festivităţii din octombrie 1989. Posibilitatea deschiderii către noua politică de la Moscova nu a existat niciodată, neamţul fiind hotărât de la început: „Noi am făcut perestroika noastră; nu avem nimic de restructurat“. Încăpăţânarea avea să îl coste scump, mai târziu, pe Honecker.

Imagine indisponibilă

I-a venit rău la Bucureşti

Festivitatea de la începutul lui octombrie 1989 nu l-a găsit în formă pe liderul Republicii Democrate. În timpul summitul Pactului de la Varşovia din 7-8 iulie 1989, găzduit la Bucureşti, Erich Honecker a suferit o criză biliară şi a zburat de urgenţă în Germania. După ce starea de sănătate a fost stabilizată, medicii au decis că trebuie operat la colon. Se spune că în timpul operaţiei chirurgicale i-au fost depistaţi nişte noduli canceroşi, însă doctorii nu l-au informat. Condiţia medicală l-a ţinut departe de politică două luni, abia la finalul lui septembrie fiind apt de a reveni la gospodărirea ţării.

Erich Honecker se întorcea la RDG-ul protestelor, dar şi la RDG-ul emigrărilor. Est-germanii, la curent cu perestroika şi glasnostul refuzate de liderul PSUG, erau revoltaţi – era însă doar un murmur general. Asta până la alegerile locale din 7 mai 1989. Germanii trebuiau doar să introducă în urne singura propunere de pe listă, cea a Frontului Naţional al RGD, o alianţă controlată tot de PSUG. De această dată, însă, votanţii au decis să boicoteze alegerile. Iar când autorităţile au anunţat o prezenţă de 98,5% şi fraudarea electorală era clară, protestele paşnice s-au declanşat în toată Germania de est. Poporul nu numai că era împotriva lui Honecker, dar îl şi abandona, prea puţini având speranţa pentru schimbare. Prima care a făcut o gaură în Cortina de Fier a fost Ungaria, abordând o politică mai relaxată în privinţa celor care doreau trecerea din RDG în Vest. La începutul lui iulie 1989, peste 200.000 de rdg-işti au trecut graniţa în Ungaria. Alţii treceau graniţa către celelalte capitale comuniste şi cereau azil la ambasada Germaniei de Vest. Văzând că situaţia se agravează şi că ţările vecine devin iritate, Honecker a luat decizia ca emigranţilor să le fie permisă trecerea către RFG, cu trenul înapoi prin RDG, la graniţă fiindu-le luată cetăţenia. Lună de lună, zeci de mii de nemţi treceau graniţa către ţările surate comuniste, lăsându-şi patria pustie. Situaţia nu mai putea fi permisă, iar Honecker a tras Cortina de Fier şi către restul Europei de Est: la 3 octombrie 1989, libera trecere către Cehoslovacia, Bulgaria şi România a fost interzisă.

Festivitate transformată în protest

Aşadar, RDG-ul, ca o insulă în mijlocul Europei, cu un lider bolnav şi rigid, împlinea 40 de ani de la înfiinţare. La festivităţi, Honecker a invitat toţi liderii blocului comunist. Aceştia au fost invitaţi la parada tradiţională de pe renumitul bulevard socialist Karl-Marx, o defilare militară care s-a încheiat cu scadările a 300 de membrii ai Tineretului Liber German. Gorbaciov privea înmărmurit cum cămăşile-albastre strigau „Gorbi, ajută-ne! Gorbi, salvează-ne!“. Liderul de la Moscova i-a spus atunci lui Honecker că „Viaţa îi pedepseşte pe cei care reacţionează prea târziu“, însă neamţul i-a replicat: „Problemele ni le rezolvăm singuri, prin metode socialiste“. Poliţia locală şi Stasi au liniştit mulţimea, dar nu pentru mult timp. După paradă, mai marii comunismului european au petrecut la Palatul Republicii, unde au asistat la cele mai încrâncenate discursuri aniversare. Toate având pe fundal hărmălaia protestatarilor din faţa clădirii.

Cu o imaginaţie bogată şi un limbaj pe măsură, Erich Honecker a descris o Germanie productivă şi de succes mondial, care îşi gestiona singură problemele. Un discurs comunist care punea în centru naţiunea şi muncitorul, dar care era rupt de realitate. „Astăzi, republica noastră este între primele zece cele mai productive ţări din lume şi între primele 20 de ţări cu cel mai ridicat nivel de trai. RDG este munca a milioane, de-a lungul câtorva generaţii, care au muncit din greu pentru a construit Statul Muncitorilor şi Fermierilor, un stat cu o industrie şi o agricultură moderne, cu un sistem educaţional socialist, înfloritor în cultură şi ştiinţă [...] Lucrul cel mai important este acela că partidul de la conducere va deveni din ce în ce mai puternic pentru pregătirea celui de-al XII-lea Congres şi va strânge legăturile cu clasa muncitoare, cu fermierii, cu poporul ca întreg. Vom continua să acţionăm în spiritul învăţăturilor lui Karl Marx, ceea ce înseamnă nu doar să interpretezi lumea, ci şi să o schimbi“.

Pe de cealaltă parte, Gorbaciov se arăta dispus să ajute RDG-ul în problemele sale, pe care toţi de la petrecere le auzeau de afară, mai puţin Honecker: „Desigur, RDG-ul are problemele ei, care cer soluţii. Ele s-au ridicat din rândul pretenţiilor societăţii, care se îndreaptă către noi orizonturi  şi către un proces gradual de modernizare şi înnoire în care lumea socialistă se regăseşte acu“”.

Petrecerea lua sfârşit. Nu doar pentru RDG, ci şi pentru Erich Honecker. Zece zile mai târziu, în cadrul unei şedinţe a Biroului politic, liderul est-german era obligat să îşi dea demisia. Nici pentru înlocuitorul său, Egon Krenz, lucrurile nu au stat bine. Vestul îşi chema acasă copiii. Protestele s-au intensificat, iar la începutul lui noiembrie 1989, Zidul a căzut, la fel şi guvernarea comunistă. Republica Democrată Germană a trăit 40 de ani şi o lună.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite