30 de ani de la căderea Cortinei de Fier. Pariul pierdut de Jivkov, în 1989: „În Bulgaria, nu va exista un alt partid decât al nostru“

În Bulgaria, căderea regimului comunist a început ca o afacere de culise, cu o lovitură dată lui Todor Jivkov în interiorul Comitetului Central. După 35 de ani de dictatură, Jivkov era înlocuit de o grupare reformistă, susţinută de Gorbaciov. În numai două luni, însă, monotonia politică a comuniştilor era înlocuită de proteste, de noi partide politice şi de promisiuni pentru o Bulgarie democrată.

Pe 18 ianuarie 1989, cotidianul „Le Monde“ îi lua un interviu liderului bulgar Todor Jivkov, venit într-o vizită de stat în Franţa. Discuţia a pornit de la chestiunea multipartidismului, care deja se înrădăcina prin Polonia şi Ungaria. Jivkov nu se temea, trăia cu convingeri: „În Bulgaria, nu va exista un alt partid decât al nostru. Aşa a vrut istoria; tot ea, în acelaşi fel, a vrut să existe ţări capitaliste şi ţări socialiste“.

Todor Jivkov era un comunist bătrân, încremenit în practici vechi, pentru care orice mică ieşire din tiparele cu care era obişnuit însemna ori revoluţie, ori reformă radicală, după permisiuni. În aşa fel că, atunci când Gorbaciov a impus, de la Moscova, perestroika blocului răsăritean, lui Jivkov i s-a părut că el deja se afla pe calea restructurării, fără prea mari eforturi. Explica, pentru „Le Monde“: „Poate nu ştiţi că în Bulgaria avem peste o sută de organizaţii de masă şi de cluburi. Lăsăm, în cadrul perestroika, o libertate mare acestor forme de exprimare socială. Iată cât de mult salutăm demersul indivizilor care vor să ajute la restructurare“.

În 1989, Todor Jivkov avea 78 de ani, dintre care 35 îi petrecuse în fruntea statului bulgar. Deşi se afla la o vârstă venerabilă şi-l mai lăsau uneori puterile, Todor Jivkov era spirit tânăr. Mai în glumă, mai în serios, făcea planuri pentru următorii 10-15 ani: „Am propus să limităm menţinerea în funcţie a responsabililor la două mandate succesive, de cinci ani, un al treilea neputând fi decât extraordinar. Dacă-mi permiteţi să glumesc, aş spune că situaţia mea se prezintă astfel: trebuie mai întâi să schimbăm statutul partidului, ceea ce nu se poate face decât la al 14-lea congres al partidului, în 1992. Începând din acel moment, nu voi putea să am decât două sau trei mandate de cinci ani. Adică aş putea foarte bine să nu ajung la pensie până la 95 de ani“.

Foto: Petăr Mladenov, ministrul de Externe al Bulgariei, alături de Nicolae Ceauşescu, în 1978; Fototeca Online a Comunismului Românesc

Şah la dictator

Înţelegerea şi planurile lui Jivkov erau departe de realităţile anului 1989. Adevărul este că în Bulgaria nu fuseseră implementate directivele de restructurare dictate de Moscova, chestiune care îi deranja şi pe ruşi, şi pe comuniştii bulgari gorbaciovişti. Economia bulgară era în derivă, iar libertăţile cetăţeneşti erau reduse, dar revendicate de societate. Adevărul este că până la sfârşitul anului, Jivkov avea să fie scos la pensie, în Bulgaria vor apărea noi partide politice, iar susţinătorii reformelor gorbacioviste vor ajunge la conducerea ţării, numai pentru a fi forţaţi să intre pe calea schimbării de regim.

În Bulgaria nu s-a produs o revoluţie, ca în celelalte state comuniste din estul Europei. Schimbarea de regim nu a venit iniţial dinspre popor, ci a fost o afacere de culise. Mişcarea a fost pregătită din timp, chiar de către membrii Politburo-ului. Una dintre cele mai importante mutări a pieselor de şah în Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar (PCB) a fost făcută de Petăr Mladenov, pe 24 octombrie 1989. Atunci, a trimis o scrisoare prin care îl ataca pe Jivkov, încercând să-i instige şi pe colegii săi să-i clatine poziţia de lider suprem: „Credeţi că e uşor să fii ministru de Externe într-un asemenea stat, condus de un asemenea lider? Cred că este în sfârşit timpul ca Politburo-ul, Comitetul Central şi Partidul să îşi pună aceste întrebări. Un fapt de care trebuie să fim conştienţi cu toţii este că publicul bulgar şi-a pus aceste întrebări demult şi acum le discută deschis. Cred că înţelegem cu toţii că lumea s-a schimbat şi că, dacă Bulgaria vrea să rămână în rând cu lumea, va trebui să-şi conducă afacerile politice pe calea modernităţii. Dacă nu credem în altceva, măcar ar trebui să credem în Uniunea Sovietică şi în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Tovarăşi, ca şi voi, cred că am o imagine realistă a caracterului moral al lui Jivkov. Ştiu că nu se va abţine de la nimic, nici măcar de la cele mai cumplite crime, atunci când ceea ce are mai sacru – puterea sa – este afectată“.

Două săptămâni mai târziu, pe 10 noiembrie, în plenara PCB, aripa reformistă, susţinută de Kremlin, dădea o lovitură de palat: Todor Jivkov era pus în faţa faptului împlinit, i se mulţumea pentru colaborare şi activitate şi era scos la pensie. Din acel moment înainte, trei persoane mânuiesc pârghiile puterii în Bulgaria: Petăr Mladenov, ministru de Externe şi apropiat al lui Gorbaciov, Andrei Lukanov, care devine prim-ministru, şi Dobri Djurov, ministru al Apărării.

O mulţime de oameni murdari şi zdrenţuiţi asaltau trenul în fiecare gară, cerşind bani, mâncare sau ţigări. Traversarea României a durat 12 ore, în care nu am văzut decât mizerie şi tristeţe. Atunci i-am spus soţiei: «Noi l-am dat jos pe Jivkov, dar românii au să-l omoare pe Ceauşescu!». 

Prima ştire adevărată în 45 de ani

Veselin Jelev, ziarist al „Trud“, povesteşte cum a aflat populaţia despre schimbarea de putere în Bulgaria, citat
într-un articol scris de Dan Alexe în „România liberă“, în 2009: „Pe 10 noiembrie 1989, mă aflam în gara din Sofia pentru a lua trenul, împreună cu soţia mea, plecând într-o vacanţă în RDG. Mi-am dat seama de îndată de liniştea care domnea în holul cât o catedrală al gării. Toată lumea asculta megafoanele, unde radioul de stat anunţa prima ştire adevărată în cei 45 de ani care se scurseseră de la război: comunismul căzuse! (...) Am pornit spre RDG. Mergeam cu trenul, pentru că nu ne puteam permite să plătim avionul. Asta s-a dovedit însă o şansă, pentru că aşa am putut traversa celelalte ţări comuniste în care regimul era în plină descompunere. Trecând în România, controlorul a încuiat uşile vagonului şi a sfătuit pe toată lumea să se încuie în compartimente. O mulţime de oameni murdari şi zdrenţuiţi asaltau trenul în fiecare gară, cerşind bani, mâncare sau ţigări. Traversarea României a durat 12 ore, în care nu am văzut decât mizerie şi tristeţe. Atunci i-am spus soţiei: «Noi l-am dat jos pe Jivkov, dar românii au să-l omoare pe Ceauşescu!». La întoarcerea în Bulgaria am descoperit că ziarul la care lucram îşi schimbase numele, aşa cum toţi şi toate căutau acum să-şi picteze altfel faţada pentru a părea metamorfozaţi. Guvernul anunţase că va liberaliza preţurile, aşa că magazinele erau goale. Eram cu toţii liberi şi săraci“.

Apariţia primului partid politic

Democratizarea Bulgariei s-a făcut însă cu presiunea străzii, nu din dorinţa comuniştilor de tip nou. „Iniţial, noul lider comunist bulgar, Petăr Mladenov, s-a orientat imediat spre o politică de restructurare de tip gorbaciovist, deci fără repunerea în discuţie a socialismului. În primele declaraţii ale lui Mladenov nu se vorbea nicăieri despre renunţarea la rolul conducător al PCB, nici despre schimbarea formelor de proprietate sau a sistemului, în întregime“, arată istoricul Daniel Cain într-un articol din „Sfera politicii“, din 2000.

Foto: Un protest organizat la Ruse, din cauza poluării Dunării de către români; cultural-opposition.eu

Bulgarii au început să se organizeze într-o societate civilă contestatară, iniţial din motive ecologiste. În 1987, au început să aibă loc primele proteste, la Ruse, din cauza poluării cu clor produse de combinatul chimic de la Giurgiu. În anii următori, aceste grupuri ecologiste s-au reunit în organizaţia Ecoglasnost. În 1989, această organizaţie a început să se îndrepte şi către cauze politice. În martie, a devenit „club politic“, iar în iunie 1989 a cerut să fie recunoscută ca partid politic în Bulgaria. Acest lucru s-a întâmplat abia pe 11 decembrie, după numeroase proteste şi demonstraţii care au avut loc imediat după înlăturarea lui Jivkov de la putere.

Manifestaţiile de protest au fost, aşadar, dublate de o intensă activitate de organizare a rezistenţei. Ziua de 7 decembrie a rămas o piatră de hotar a istoriei bulgare: Ecoglasnost a reunit toată opoziţia politică într-o singură entitate, Asociaţia Forţelor Democrate (AFD). Chestiunea a fost relatată de ambasadorul român la Sofia, într-o telegramă către MAE România: „Se anunţă o nouă plenară a PCB, pe 8 decembrie. Aceasta a fost forţată de câteva probleme organizaţionale şi ale membrilor, care s-au dezvoltat în ultimele zile, în timpul întâlnirilor cu grupuri de muncitori şi studenţi. Aceste probleme trebuie rezolvate imediat, pentru a preveni organizarea de largi demonstraţii de stradă. Organizaţiile neoficiale au creat o organizaţie-umbrelă, Asociaţia Forţelor Democrate Bulgare, care a propus în noul program adoptat să acţioneze cu scopul de a implementa un sistem multipartit, pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor bulgari şi pentru organizarea de alegeri libere şi corecte, pentru democratizarea adevărată a întregii vieţi politice şi socio-economice bulgare. Jelio Jelev, fost profesor de filosofie, care este bine cunoscut pentru atitudinea lui antisocialistă, a fost ales şeful Asociaţiei. Asociaţia plănuieşte organizarea unor mari demonstraţii la sfârşitul săptămânii“.

Schimbarea vine de la Constituţie

Pe măsură ce Mladenov şi PCB băteau în retragere, numărul celor care se înscriau în AFD creştea. Opoziţia a continuat protestele, iar pe 10 decembrie, 50.000 de oameni manifestau în Sofia, cerând adoptarea cât mai rapidă a reformelor cu privire la implementarea unui sistem pluripartit, a economiei de piaţă, a unei Constituţii democratice şi la înfiinţarea de sindicate.

De asemenea, negocierile dintre comunişti şi opoziţie s-au intensificat, croind drumul spre adevăratele reforme guvernamentale. Una dintre cele mai importante mişcări care au avut loc în 1989 a fost atacarea articolului 1 din Constituţia bulgară. După recunoşterea oficială ca partid politic, AFD a cerut, pe lângă organizarea de alegeri libere, şi înlocuirea acestui articol, care garanta rolul conducător al PCB în toate aspectele vieţii din Bulgaria. Fără această schimbare, nu se putea imagina o potenţială câştigare a majorităţii guvernamentale de către forţele de dreapta. Pe 15 decembrie, Adunarea Naţională a votat în favoarea abolirii clauzelor articolului 1, chestiune care nu s-a putut realiza, constituţional, decât după o lună, în ianuarie 1990. De altfel, anul 1990 a fost cel al adevăratei schimbări. Mesele rotunde la care au participat şi comuniştii, şi opoziţia, au dus către primele alegeri libere şi, în final, către înlăturarea lui Mladenov din funcţia de preşedinte al Bulgariei.

„Eu nu sunt vreun zarzavagiu. Eu sunt Todor Jivkov!“

Todor Jivkov a avut origini umile, sănătoase, ca orice comunist „pe linie“. S-a născut în satul Praveţ, pe 7 septembrie 1911, într-o familie de ţărani de origine valahă. S-a înscris în Partidul Comunist Bulgar în 1932, după ce a urmat şcoala profesională a Imprimeriei de Stat din Sofia, un fief al muncitorilor socialişti, unde şi-a început cariera de sindicalist chiar Gheorghe Dimitrov.

După o perioadă de partizanat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care l-a propulsat în cadrul partidului, Jivkov a ajuns, în 1948, să fie numit prim-secretar al comitetului PCB din Sofia – un fel de primar – şi membru deplin în Comitetul Central. Doi ani mai târziu, avea să fie membru al Politburo-ului. Venirea la putere a lui Hruşciov, care a cerut destalinizarea, l-a determinat pe Todor Jivkov să manifeste o politică de comunism moderat, ceea ce l-a dus în poziţia de prim-secretar al PCB, în 1954. Până în 1962, şi-a eliminat toţi adversarii politici şi a reuşit să obţină şi puterea executivă în stat, devenind şi şeful Consiliului de Miniştri.

Cea mai importantă caracteristică a lungului regim Jivkov a fost menţinerea liniei dictate de Moscova. Considera chiar că loialitatea faţă de URSS era o mărturie a patriotismului bulgar. Rusia sovietică a devenit cel mai apropiat partener economic al Bulgariei, în 1985, 57% din comerţul extern fiind realizat cu URSS. În alte aspecte, regimul lui Jivkov a fost ca orice altă dictatură comunistă, cu reprimarea brutală a opoziţiei, cu acumularea întregii puteri în stat, acordată familiei şi prietenilor, cu un oarecare cult al personalităţii.

Bulgarizarea turcilor

Ceea ce se evidenţiază în timpul regimului Jivkov este politica dură dusă împotriva minorităţii turce din Bulgaria, care însemna cam 800.000 de cetăţeni. A fost o campanie în două etape. A început în 1984-1985, după ce Bulgaria sărbătorise 1.300 de ani de la formarea statului bulgar – nu este nimic de mirare aici, era o modă în blocul comunist întoarcerea la origini imemoriale. În acest context de naţionalism extrem, Jivkov a hotărât schimbarea numelor turceşti şi a localităţilor în variante slave. Desigur, folosirea limbii turce în public era interzisă şi, în caz contrar, sancţionată cu amenzi foarte mari. „În accepţiunea liderilor comunişti, turcii din Bulgaria nu erau decât foşti etnici bulgari care au fost forţaţi să accepte islamul în perioada otomană. Aşa că au dus o campanie foarte dură de bulgarizare a numelor etnicilor turci. Iar lucrurile au degenerat. În 1985, au existat nişte atentate teroriste, a fost aruncat în aer un tren, au murit oameni. Au existat forme de rezistenţă din partea populaţiei musulmane locale“, explică istoricul Daniel Cain pentru „Weekend Adevărul“. Cei care refuzau să accepte numele slave erau bătuţi brutal de Miliţie şi le erau confiscate documentele de identitate. Alţii erau obligaţi să semneze „cererile de schimbare de nume“ sub ameninţarea cu moartea prin împuşcare.

În primăvara lui 1989, când situaţia economică din Bulgaria s-a înrăutăţit, iar reformele cerute de Moscova îi dădeau bătăi de cap lui Jivkov, a reapărut chestiunea turcilor. De data aceasta, mecanismul a fost diferit: Bulgaria i-a cerut Turciei să îi trimită cetăţenii înapoi. „Atunci a avut loc fenomenul care în istoria Bulgariei e cunoscut drept Marea Excursie, când 300.000 de bulgari au părăsit ţara. A fost un fenomen care poate fi comparat cu criza refugiaţilor de acum câţiva ani“, continuă Daniel Cain. Istoricii au considerat acest eveniment ca fiind cea mai mare migraţie din Europa, după cel de-Al Doilea Război Mondial, iar Turcia nu a fost pregătită pentru un asemenea impact umanitar. Pentru că nu li s-au putut crea condiţiile de trai în Turcia, aproximativ 50.000 de cetăţeni au revenit ulterior în Bulgaria.

Dacă aş putea să o iau de la capăt, nici măcar n-aş mai fi comunist, iar dacă Lenin ar fi astăzi în viaţă, ar spune acelaşi lucru. 

„Ce proces murdar“

Această mişcare de represiune a turcilor a condus la accentuarea animozităţilor dintre Jivkov şi URSS şi colegii săi din Politburo. De altfel, Mladenov a ameninţat cu demisia din funcţia de ministru de Externe chiar în scrisoarea din 24 octombrie 1989.

După ce a fost înlăturat de la putere, Todor Jivkov a fost trimis în arest la domiciliu, pe 18 ianuarie 1990. I-a fost deschis un proces pe 25 februarie 1991, fiind acuzat de delapidarea a 24 de milioane de dolari, precum şi de oferirea de apartamente, maşini străine şi alte bunuri către familie şi prieteni. Jivkov a negat toate acuzaţiile care i s-au adus. La ieşirea de la audieri, şi-a exprimat indignarea pe holurile tribunalului: „Ce proces murdar! Mă vor judeca ca pe un criminal de rând. Eu nu sunt vreun zarzavagiu. Eu sunt Todor Jivkov! Procurorul-şef vrea ca Todor Jivkov să fie făcut responsabil pentru tot ce s-a întâmplat în Bulgaria. De ce să fiu eu făcut responsabil pentru tot? Nu sunt Dumnezeu. Există religii din abundenţă. Acum sunt zeităţi în abundenţă“, scria „The New York Times“, pe 26 februarie 1991. După 18 luni de proces, Jivkov a fost condamnat la 7 ani de închisoare, dar din cauza bătrâneţii şi a problemelor de sănătate, a rămas în arest la domiciliu. După mai multe apeluri, a fost eliberat în septembrie 1997, iar un an mai târziu, a murit din cauza unei pneumonii, la vârsta de 86 de ani.

În ultimii ani de viaţă a oferit mai multe interviuri pentru agenţii străine, dar pe 28 noiembrie 1990, a dat câteva declaraţii surprinzătoare într-o discuţie cu reporterii „The New York Times“. Iată, aşadar, câteva dintre regretele şi răzgândirile lui Todor Jivkov la bătrâneţe: „Dacă aş putea să o iau de la capăt, nici măcar n-aş mai fi comunist, iar dacă Lenin ar fi astăzi în viaţă, ar spune acelaşi lucru. Am fost soldat, am fost comunist şi este convingerea mea profundă că mi-am servit poporul şi patria. Dar trebuie să admit acum că am plecat de la o bază greşită, de la o premisă greşită. Fundamentul socialismului a fost greşit. Ar fi trebuit să ne întoarcem la sursele marxiste originale şi să dezvoltăm socialismul într-o lume capitalistă foarte dezvoltată. Acum, probabil că trebuie să ne agăţăm de Statele Unite. Dacă aş mai fi la putere azi, m-aş duce şi aş face o înţelegere clară cu SUA. Spun asta nu doar din motive pragmatice, dar din convingere profundă. De fapt, Bulgaria ar trebui să facă asta cât mai curând posibil“.

Daniel Cain, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene:

„Noi doar am avut Declaraţia de la Timişoara, bulgarii au şi aplicat-o“

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Daniel Cain (foto dreapta), cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române şi autor al mai multor studii şi volume, printre care şi „Diplomaţi şi diplomaţie în Sud-Estul european. Relaţiile româno-bulgare la 1900“ şi „Istoria Bulgariei“, explică de ce regimul comunist bulgar n-a cunoscut disidenţa, care au fost greşelile lui Todor Jivkov în ultimii ani de guvernare şi cum s-a produs democratizarea Bulgariei sub gorbaciovişti. Desigur, interviul păstrează tradiţonala comparaţie dintre evoluţia politică a Bulgariei şi a României. Fără animozităţi.

„Weekend Adevărul“: Înainte de a discuta despre cauzele căderii comunismului în Bulgaria, haideţi să vedem contextul. Aici a fost regimul mai dur decât în alte state din Europa de Est?

Daniel Cain: Bulgaria e un caz aparte. A avut un partid comunist extrem de vizibil politic, cu o tradiţie încă din perioada interbelică. Numai dacă vorbim despre Gheorghe Dimitrov, atât în contextul presupusei sale implicări în incendierea Reichstag-ului, cazul care l-a făcut celebru, cât şi, ulterior, în calitatea lui de şef al Komintern-ului. Dacă ne raportăm la instaurarea regimului comunist în România, putem spune că în Bulgaria s-au ars nişte etape. Represiunea a fost mult mai dură. După război, s-au creat imediat Tribunalele Poporului. Noi ştim de ele doar în contextul procesului lui Antonescu, dar la ei au funcţionat începând din 1945. Au fost executaţi, printre alţii, un fost prim-ministru, Bogdan Filov, şi prinţul Kiril, unchiul regelui Simeon al II-lea.

În 1945, erau mai mulţi comunişti în Bulgaria decât în România, de fapt.

Exact, iar procesul de instaurare a regimului s-a desfăşurat cu mai mare rapiditate şi duritate. În 1946, Dimitrov se întoarce de la Moscova şi preia conducerea Partidului Comunist Bulgar – PCB, înlăturând liderii locali, să le spunem aşa. În următorii ani are loc o luptă între diversele facţiuni ale PCB, şi în contextul relaţiilor dintre Bulgaria şi Stalin, precum şi între Stalin şi Tito. Raporturile de putere în cadrul PCB au depins şi de acest context. Unul dintre procesele celebre în istoria comunismului european este al lui Traicho Kostov. Este primul mare proces în cadrul stalinismului în Europa de Răsărit. Kostov era un lider tradiţionalist, în sensul unui comunism bulgar care a intrat în contradicţie cu linia dură a Moscovei. A fost epurat, condamnat şi executat.

Această perioadă de început a fost mai dură. Ce s-a schimbat mai târziu?

Lucrurile se schimbă după moartea lui Stalin. Se produce o reapropiere între Belgrad şi Sofia, dar care e condiţionată de înlăturarea liderilor care au sprijinit politica dură faţă de Belgrad. În acest context apare Todor Jivkov în nucleul decizional al PCB. Jivkov se evidenţiază printr-o politică de fidelitate faţă de Moscova, spre deosebire de Ceauşescu, care propune naţional-comunismul. Nu întâmplător, exista şi proiectul ca Bulgaria să devină oficial republică sovietică.

 Era un tip căruia îi plăcea să spună bancuri, să se considere spiritual. Era genul de persoană mai apropiată, să spunem aşa.

Arestul şi drumurile

E un paradox, pentru că, de fapt, infidelitatea faţă de Moscova l-a dat jos pe Jivkov. În Bulgaria nu putem vorbi despre revoluţie.

Nu vorbim despre o ruptură bruscă, ca în cazul României, ci vorbim, dacă vreţi, de o anumită relaxare şi de o anumită permisivitate din partea regimului, care e explicabilă în contextul fidelităţii tradiţionale a partidului faţă de linia impusă de Moscova şi a inabilităţii lui Jivkov de a se plia cu adevărat pe acest curent reformator. Între Gorbaciov şi Jivkov nu a existat niciun fel de afinitate. Şi unul, şi altul trăiau cu impresia că celălalt încearcă să-i dea sfaturi: Jivkov pentru că era mai în vârstă, Gorbaciov pentru că avea întâietatea funcţiei. Deşi prin ’87 Jivkov spunea că „trebuie să avem şi noi modelul nostru de glasnost, să facem proiecte, să reformăm“, de fapt, niciodată n-a avut nici dorinţa de a merge până la capăt şi nici abilitatea necesară de a impune aceste schimbări. Se produce, bineînţeles, nu atât o ruptură, cât separarea părerilor în cadrul nucleului decizional al PCB.

Jivkov a primit o lovitură din interiorul partidului, cu aprobarea Moscovei?

Sunt două momente definitorii pentru ceea ce se întâmplă în noiembrie 1989. Nu există foarte multe informaţii despre acest subiect, din păcate, dar se pare că a existat, în primăvară, o întâlnire a liderilor din blocul comunist la Bucureşti. Ei, atunci a avut loc şi o întâlnire neoficială între Dobri Djurov şi Mladenov cu Gorbaciov. Sunt destule voci care consideră că acesta a fost momentul în care „aripa democrată“ din PCB a primit binecuvântarea lui Gorbaciov pentru a-l înlătura pe Jivkov. Al doilea moment este în toamna lui 1989, când Mladenov, sub pretextul unei călătorii în China, a fost nevoit, chipurile, să facă o scurtă escală la Moscova, ocazie cu care a mai avut o negociere. La câteva zile după aceea, are loc înlăturarea lui Jivkov. A fost scos la pensie, i s-au acordat tot felul de beneficii. Evenimentele din următoarele săptămâni vor duce la o reconfigurare a statutului lui, astfel ca în ianuarie 1990 să fie arestat la domiciliu. Până la sfârşitul vieţii a trăit în vila lui dintr-un cartier select din Sofia. A avut regim de arestat la domiciliu, dar a putut să fie contactat de prieteni, de ziarişti. Abia în 1998, anul în care a murit, a putut să călătorească puţin prin ţară, ocazie cu care a constatat starea proastă a drumurilor. 

Care ar fi, pe scurt, diferenţele dintre Ceauşescu şi Jivkov?

Spre deosebire de Ceauşescu, Jivkov era o altă tipologie. Era un tip căruia îi plăcea să spună bancuri, să se considere spiritual. Era genul de persoană mai apropiată, să spunem aşa.

Supapele comunismului bulgar

Au existat în Bulgaria cazuri de disidenţă? Măcar cazuri individuale?

Nu, nu au existat, cu excepţia lui Gheorghi Markov, care atunci când a emigrat făcea totuşi parte din cercurile apropiate nucleului de putere din Bulgaria. Singurul caz, devenit cunoscut după 1990, este cel al viitorului preşedinte Jeliu Jelev. Acela este alt gen de disidenţă, una intelectuală. Există cartea lui, „Fascismul“, care e tradusă şi în română, în care critică regimurile totalitare.

Foto: Todor Jivkov, înconjurat de două poete; europeana.eu

Care e explicaţia pentru această tăcere?

A existat şi o mult mai mare abilitate, să-i spunem aşa, a lui Jivkov de a se apropia de elite şi de lumea intelectuală. Lucrul acesta se datorează şi fiicei lui, Liudmila Jivkova, care a fost mulţi ani ministrul Culturii şi care era istoric de profesie. Este un personaj care într-adevăr a modelat cultura bulgară. Şi datorită soţului ei, Ivan Slavkov, care a fost directorul televiziunii naţionale. Aceasta a fost perioada cu cea mai mare deschidere.

„Poate ar fi bine să scoatem tancurile“

Când şi cum s-a făcut tranziţia de la rolul strict ecologist al protestelor către o mişcare politico-socială?

Chiar din decembrie ’89 şi ianuarie ’90. Un rol important încep să-l joace studenţii de la Universitatea din Sofia. Acolo se pun şi bazele acestei mişcări politice care se va transforma în forţele de dreapta. Fiind foarte multe formaţiuni politice lipsite de importanţă istorică, s-au coalizat. La un moment dat erau peste 30 de formaţiuni care făceau parte din conglomeratul acesta, de la sindicate la partide istorice şi până la formaţiuni nou întemeiate, dar care erau lipsite de structuri locale. De fapt, asta a fost problema. În oraşele mari exista această nevoie de schimbare politică, dar în oraşele mici şi în mediul rural, lucrurile nu erau resimţite cu aceeaşi intensitate.

Protestele forţelor de dreapta au forţat democratizarea ţării?

Mladenov conştientizează că lucrurile se schimbă din decembrie 1989, că trebuie să facă un pas înapoi. În ianuarie 1990, partidul renunţă la titulatura de comunist în favoarea titulaturii de socialist. În aceste prime luni, au funcţionat mesele rotunde, în care reprezentanţii partidelor se întâlneau şi negociau natura modificărilor care trebuiau să se întâmple în societate. Alegerile din aprilie ’90 sunt câştigate de socialişti, datorită structurilor mai bune pe care le aveau. Cu excepţia câtorva centre urbane mari, forţele de dreapta n-aveau cum să câştige. A avut loc o sincronizare, întâmplătoare, în iunie 1990, la Bucureşti şi la Sofia. A existat şi acolo o mişcare de protest, un oraş al corturilor, amplasat în faţa Universităţii din Sofia şi a Parlamentului. În acest context, apare la televiziunea naţională o înregistrare din decembrie 1989. În contextul unor demonstraţii de stradă în Sofia, Mladenov e înregistrat spunând: „Poate ar fi bine să scoatem tancurile“. Această propoziţie e folosită ca argument politic în iunie 1990. Mladenov e nevoit să-şi dea demisia din funcţia de preşedinte. În vară, asistăm la o premieră în istoria Bulgariei: liderul forţelor de dreapta, Jeliu Jelev, este ales preşedinte interimar al Bulgariei. Andrei Lukanov a fost nevoit să renunţe la guvernare la sfârşitul anului. S-a format un nou cabinet, sub conducerea unui independent, Popov, care funcţionează până în toamna lui 1991, când s-au organizat primele alegeri parlamentare în Bulgaria, care sunt câştigate de forţele de dreapta.

Cât au reuşit să rămână la putere?

Din păcate, forţele de dreapta nu au reuşit să guverneze decât un an, pentru că nu au avut majoritatea absolută, au depins de voturile minorităţii turce. Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi se numeşte acest partid care guvernează în Bulgaria de 25 de ani. Joacă, într-un fel, rolul de balansor pe care-l joacă UDMR în viaţa politică românească.

Cum a decurs decomunizarea în Bulgaria? Astăzi pare că se raportează la comunism cu mai puţină înverşunare, tocmai dezbat introducerea unor amănunte despre perioada comunistă în manualele de istorie.

În 1990 şi ’91 se manifestă o linie mai dură a anticomunismului bulgar. Noi doar am avut Declaraţia de la Timişoara, ei au şi aplicat-o. Au epurat structurile de forţă ale statului de cei care aveau legături cu regimul comunist. În momentul de faţă, e o întreagă dezbatere în societatea bulgară, legată de introducerea politicii de represiune din perioada comunistă în manualele de istorie. Există voci care consideră că ar fi trebuit să se insiste mai mult asupra aparatului represiv al statului comunist, asupra numărului victimelor, care nu este cunoscut cu exactitate. Dar decomunizarea la ei a decurs mult mai repede, adică arhiva secretă este publicată, primele cazuri majore de deconspirări ale unor lideri politici care au avut legături cu fosta Siguranţă de Stat au avut loc în vara lui 1990.

Relaţiile româno-bulgare, reparate de Nisipurile de Aur

Dacă vorbim despre Bulgaria comunistă nu putem să nu discutăm şi despre faptul că românii treceau graniţa să facă cumpărături. Bulgarii o duceau mai bine economic?

La începutul anilor ’80, a fost o perioadă de prosperitate economică în Bulgaria, care era atractivă pentru români, pentru că puteau să obţină mai multe produse, în condiţiile în care robinetul începuse să se strângă destul de puternic în România. Lucrurile au început să se mai schimbe puţin spre a doua jumătate a anilor ’80, în contextul unei crize economice internaţionale şi din cauza politicii economice a lui Jivkov, care nu a fost destul de flexibilă. S-a ajuns la o înrăutăţire vizibilă a nivelului de trai. Lucrurile vor exploda, imediat după căderea regimului comunist, ajungându-se practic la momentul iernii lui 1990, care este cea mai neagră perioadă din istoria recentă a Bulgariei. Este aşa-numita „iarnă a lui Lukanov“. Andrei Lukanov era prim-ministru la momentul respectiv.

Atunci au avut loc „revoltele foametei“?

Sunt două perioade. Prima e în 1990-1991 şi a doua este în 1996-1997, când practic economia Bulgariei a dat faliment. Atunci Bulgaria a fost pe marginea unui război civil. Au reuşit să iasă din această situaţie printr-o schimbare de guvern şi prin intervenţia Fondului Monetar Internaţional, care dictează politica monetară a Bulgariei şi în momentul de faţă. Din 1997, există aşa-numitul Consiliu Monetar. Să explic foarte simplu ce înseamnă acest Consiliu: Banca Naţională a Bulgariei este împiedicată să emită masă monetară fără acoperire pe piaţă. Adică, dacă economia Bulgariei produce 0,1% creştere economică înseamnă că salariile pot creşte doar cu 0,1%, nu cu 15%, pentru că nu există masă monetară care să acopere aceste creşteri. Din acest considerent, economia lor în momentul actual, din punct de vedere al criteriilor strict economice, arată mai bine decât economia noastră.

După ’90 am revenit la ceea ce se întâmpla în preajma lui 1900. Atunci, noi aveam şi un complex de superioritate faţă de bulgari.

Calea Moşilor şi statul bulgar modern

Dacă vorbim despre relaţiile româno-bulgare, a existat vreo perioadă după Războaiele Balcanice în care aceste relaţii să fie mai apropiate? Poate cea comunistă?

Perioada idilică este jumătatea secolului al XIX-lea. În condiţiile în care Bulgaria era provincie otomană, Bucureştiul a fost unul dintre principalele centre pentru emigraţia bulgară. A existat o comunitate foarte puternică de bulgari stabiliţi în România, bulgari care au beneficiat de libertate politică din partea autorităţilor române. De pildă, primul abecedar bulgar este publicat în România, bazele Academiei Bulgare sunt puse la Brăila. Pe Calea Moşilor este o porţiune de vreo 500 de metri unde exista şi fosta şcoală bulgară, demolată de Ceauşescu, care este o zonă în care a avut loc toată istoria statului bulgar modern. Aici au funcţionat comitete revoluţionare bulgare, au fost editate publicaţii, aici, pe teritoriul României, s-au format cete de revoluţionari bulgari, care au trecut Dunărea să elibereze Bulgaria. Lucrurile se schimbă, într-un context geopolitic, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Este o atenţie mai mare pe care şi România, şi Bulgaria o acordă Macedoniei, care atunci era o provincie otomană, cu o populaţie majoritar slavă, considerată de Bulgaria a fi etnici bulgari, dar unde existau şi importante comunităţi de aromâni. În fine, în acest context, se ajunge la o înrăutăţire vizibilă a relaţiilor româno-bulgare. Momentul de criză e 1900. Celebra casă din Mihăileanu. Ştiţi?

Nu prea.

Aşa, bun. Ştefan Mihăileanu. De unde vine numele străzii? Era un profesor aromân care a fost asasinat în centrul Bucureştiului, la 1900. Este un scandal politic care practic pune România şi Bulgaria în faţa unui război. Aşa s-a ajuns la intervenţia României în cel de-Al Doilea Război Balcanic, când Bulgaria ajunge să fie percepută la Bucureşti drept principala piedică în faţa unui rol mai important al României în Balcani. E o aversitate care este alimentată şi de presă şi se tot dezvoltă. Intervenţia României în război a reuşit să creeze multe resentimente în societatea bulgară. Aşa se explică şi violenţele de pe frontul din Dobrogea în 1916, şi această animozitate perpetuată în toată perioada interbelică din cauza Cadrilaterului. Lucrurile se mai schimbă abia în perioada comunistă, când toate aceste răni sunt puse deoparte, sunt considerate lucruri despre care nu e bine să discuţi. A existat, să zicem, o normalizare a relaţiilor.

De comparat, ne comparăm cu bulgarii în continuare, dar am încetat să-i privim cu sprânceana ridicată a suspiciune?

După ’90 am revenit la ceea ce se întâmpla în preajma lui 1900. Atunci, noi aveam şi un complex de superioritate faţă de bulgari. De ce? Pentru că noi, spre deosebire de ei, care au fost sub stăpânire otomană, aveam elite politice, oameni care erau şcoliţi la universităţi din Occident, vorbeau franceza ca limbă maternă. Exista din partea elitei politice şi economice a României un fel de desconsiderare faţă de bulgari, care erau o naţiune de ţărani care nu aveau această posibilitate de a învăţa limbi străine, de a duce o viaţă mondenă. După ’90, a apărut această nevoie, mai mult sau mai puţin conştientizată, de a ne compara cu bulgarii. Din punctul meu de vedere, că am asistat la această schimbare, lucrurile au început să se schimbe abia după 2002-2003, în momentul în care s-a putut să se circule liber, fără paşaport. Brusc, atunci, românii au descoperit litoralul bulgăresc, vacanţele la Nisipurile de Aur! Sigur, bulgarii au descoperit şi ei România. Până atunci discutam în termeni de prejudecăţi. Noi: „bulgăroi cu ceafă groasă“, ei – traduc aproximativ: „un român desculţ ai să vezi, dar un român fără pălărie pe cap n-ai să găseşti“, în sensul că românul e fudul. Oricum, acum suntem OK, nu mai există genul acesta de animozităţi.