30 de ani de la căderea Cortinei de Fier. Lech Walesa şi teoria revoluţionară a cârnaţilor, fără libertate

30 de ani de la căderea Cortinei de Fier. Lech Walesa şi teoria revoluţionară a cârnaţilor, fără libertate

Lech Walesa a fost liderul mişcărilor sindicale din Polonia, în anii '80; sursa: Getty Images

Pentru occidentali, Lech Walesa a fost simbolul rezistenţei anticomuniste vreme de un deceniu. A condus Solidaritatea spre victoria în faţa comunismului, fără să fie vreun lider cu pretenţii, ci un om simplu, cu idei îndrăzneţe, gesturi largi şi vocea puternică.

Ştiri pe aceeaşi temă

În 1981, comunitatea internaţională urmărea cu grijă şi atenţie – deja de doi ani – evoluţiile socio-politice din Polonia. De aici veneau ştirile de importanţă mondială, restul blocului comunist se afla într-o oarecare amorţeală. Dar Polonia fierbea din vara lui 1980, la focul mocnit întreţinut de o mişcare largă de rezistenţă în faţa comunismului, iniţiată chiar de clasa muncitoare. Regimul se clătina vizibil şi pârghiile sovietice păreau cam şubrede. Bucuria occidentalilor, care au căutat imediat omul care ducea stindardul schimbării. Nu le-a fost greu să-l găsească, în persoana lui Lech Walesa.

Revista „TIME“ l-a numit, onorific, Omului Anului 1981, cu o descriere nu tocmai flatantă: „Cu o bărbie dublă, cu puţină burtă şi o înălţime de numai 1,7 metri, Lech Walesa, 38 de ani, nu are tocmai o prezenţă fizică impunătoare. Acest polonez din clasa muncitoare este grosolan şi adesea gramatical incorect; vocea sa, probabil din cauza numeroşilor ani de fumat, este răguşită şi aspră. Discursurile lui sunt adesea presărate cu metafore pestriţe şi cu analogii distorsionate; liderii Solidarităţii recunosc că Walesa este mai degrabă intuitiv decât intelectual. Aproape sfidător, el recunoaşte că nu a citit nicio carte serioasă niciodată în viaţa lui“.

Ştiu cum să spun lucruri cu cuvintele potrivite. Aşa cum am făcut
cu ţăranii la greva din Jelenia Gora, de pildă, când am ţipat la ei:
«Aţi pornit greva greşită, idioţilor, campionilor ai prostiei, 

sunt împotriva voastră!». Şi 300 de oameni au rămas fără cuvinte.

Walesa, neîntrerupt

Câtă dreptate îi face acest portret liderului Solidarităţii – federaţia sindicală apărută în 1980 ca un răspuns la abuzurile regimului şi partidului comunist din Polonia – se poate constata cu mare uşurinţă dintr-un amplu interviu pe care Lech Walesa l-a acordat ziarului „The Washington Post“, pe 8 martie 1981. Înainte de a trasa tuşele fine ale acţiunilor sale anticomuniste, iată-l pe Lech Walesa, povestit de el însuşi:

Foto: Lech Walesa în timpul grevelor din august 1980, la Şantierul Naval Lenin din Gdansk

„Mai întâi, să stabilim ceva. Eu nu sunt un diplomat, nu sunt maestru de ceremonii şi cu atât mai puţin, un intelectual. Eu sunt un om necioplit, un muncitor. N-am citit nicio carte în viaţa mea, dar sunt un om cu un ţel de atins, aşa că nu-mi pasă câtuşi de puţin de anumite lucruri. Nici de cărţi, nici de interviuri, nici de Premiul Nobel şi chiar mai puţin de tine. N-am complexe, n-am. Nici faţă de generali, nici faţă de prim-miniştri, nici faţă de tine. Pot să dau cu pumnul în biroul unui prim-ministru, pot să las un general în plata lui, fără să-mi iau la revedere, şi pot să fac asta şi cu tine.

Sunt obosit, al naibii de obosit, şi nu numai în trup, pentru că nu dorm niciodată, inima mea nu funcţionează cum ar trebui, palpitează, doare. Sunt obosit pe interior, în suflet. Viaţa asta nu-i pentru mine. Să te întâlneşti cu oameni pentru care trebuie să porţi cravată, să ştii bunele maniere, să asculţi recomandări: «Nu face asta, n-o face pe ailaltă, zâmbeşte». Cravatele mă sugrumă, nu le pot purta, şi de ce naiba trebuie să zâmbesc când nu-mi vine? Nimic nu-mi mai e permis, nimic. Nu pot să beau ceva, nu pot să agăţ o fată, că se destramă toată lumea şi toţi spun că mi s-a urcat la cap sifonul. Nu-i corect.

Eu sunt un om credincios şi ştiu că acest moment are nevoie de un tip ca mine. Un tip care să poată lua decizii cu bun simţ şi să rezolve probleme într-un mod prudent, moderat. Nu-s fraier. Înţeleg că s-au acumulat, în aceşti 36 de ani, prea multe nedreptăţi, aşa că lucrurile nu se pot schimba peste noapte. E nevoie de răbdare, e nevoie de înţelepciune. Adică, furia pe care oamenii ar vrea să o explodeze ca pe o bombă trebuie controlată. Iar eu ştiu să o controlez, pentru că ştiu să gândesc, deşi nu sunt un om învăţat, ştiu cum să spun lucruri cu cuvintele potrivite. Aşa cum am făcut cu ţăranii la greva din Jelenia Gora, de pildă, când am ţipat la ei: «Aţi pornit greva greşită, idioţilor, campionilor ai prostiei, sunt împotriva voastră!». Şi 300 de oameni au rămas fără cuvinte. Ei bine, să vorbeşti mulţimilor nu e totdeauna arta de a merge împreună cu mulţimile, câteodată e arta de a merge împotriva mulţimilor.

Eu nu-s politician, n-am fost niciodată. Poate voi fi într-o bună zi. Am început să mă uit în jur şi să le înţeleg şmecheriile (n.r. - ale comuniştilor), calculele, dar astăzi nu sunt politician. Dovada e că dacă eram politician, mi-ar fi plăcut ce fac acum, nu m-aş fi săturat. În schimb, eu sunt supărat şi îţi spun imediat ce sunt: sunt un om plin de furie, o furie pe care am ţinut-o în stomac de când eram băiat, tânăr. Iar când un om acumulează atâta furie câtă am acumulat eu atâţia ani, învaţă să o controleze bine. Ceea ce explică de ce controlez aşa bine mulţimile şi grevele. Ha! Ascultă, furia mea a fost păstrată atât de mult timp că pot să o mai ţin înăuntru cel puţin cinci ani. Atât, până în 1985. A izbucnit în august 1980, pentru că am devenit conştient că ocazia era mai mare decât puteam spera eu. Şi am sărit gardurile şantierului naval Lenin din Gdansk“.

Foto: Lech Walesa dă autografe, în timpul grevelor muncitoreşti din august 1980; sursa: Arhiva Naţională a Olandei

Comuniştii au pierdut pe limba lor

Pe 14 august 1980, la şantierul naval Lenin din Gdansk a izbucnit o grevă a muncitorilor, în faţa cărora s-a aşezat, la microfon, Lech Walesa. De ce el, ce îl califica? „Pentru că nimeni nu voia să o facă“, explica simplu revoluţionarul polonez. Greva pornise de la situaţia economică precară în care ajunsese Polonia din cauza deciziilor guvernului: preţurile urcau, în vreme ce salariile stagnau. În următoarele zile, s-au alăturat greviştilor muncitorii de la alte 200 de fabrici, iar comitetul format a făcut publice 21 de cereri, inclusiv dreptul de a avea un sindicat independent şi dreptul de a face grevă. Acestea au fost, pe scurt, premisele ridicării lui Lech Walesa în funcţia de preşedinte al Solidarităţii, o federaţie sindicală ce reunea, după un an, zece milioane de muncitori, intelectuali şi studenţi polonezi.

Solidaritatea a fost mai mult decât o mişcare muncitorească, a fost o mişcare naţională care a avut succes, în această primă fază, într-o perioadă în care regimurile comuniste îşi consolidaseră reputaţia de a lovi brutal în orice fel de opoziţie. Lech Walesa spunea că a înţeles din timp care trebuie să fie strategia: „Comuniştii mereu au respins astfel de tentative cu puterea lor superioară. Totodată, au organizat demonstraţii cu scopul de a arăta sprijinul oferit de popor, ca o modalitate de a-şi stabili legitimitatea. În 1980, la şantierele navale, am încercat să folosim strategia comuniştilor împotriva lor. Am organizat oamenii şi am primit sprijinul oamenilor din alte ţări. Am descoperit că suntem cu milioanele. Pentru prima dată, comuniştii nu mai puteau să organizeze o demonstraţie mai mare ca a noastră“, explica Walesa pentru „Spiegel Online“, pe 6 noiembrie 2009.

Când mă eliberau şi mergeam acasă, mă aşezam în faţa unei staţii
de autobuz şi, chiar dacă aveam bani sa-mi cumpăr bilet,
mă prefăceam că n-am niciun sfanţ. Aşa că le ceream oamenilor să-mi cumpere bilet, explicându-le că fusesem arestat şi de ce. Apoi, luam autobuzul şi în timpul călătoriei continuam să explic. Am făcut asta ani de zile! Pentru că este inutil să fii arestat dacă oamenii nu află.

Foto: Negocierile dintre grevişti şi reprezentanţii guvernului, la Şantierul Naval Lenin din Gdansk, 26 august 1980; sursa: Arhiva Naţională a Olandei

Lech Walesa faţă cu regimul

Lech Walesa a imprimat o linie moderată de acţiune a Solidarităţii. Spunea că a hotărât că aceasta e singura cale spre victorie după protestele înăbuşite brutal în anii 1968 şi 1970. „Mi-am spus: Lech, un zid nu poate fi demolat cu lovituri de cap, trebuie să ne mişcăm încet, pas cu pas, altfel zidul rămâne neatins şi noi ne spargem capetele“, declara pentru „The Washington Post“.

Această moderaţie presupunea şi folosirea unor acţiuni subversive, chiar de folosire a armelor comuniştilor împotriva lor. Cum făcea Lech când era arestat – în general, era reţinut pentru 48 de ore şi apoi eliberat. În temniţă – „acolo te gândeşti foarte bine, pentru că nu e gălăgie şi eşti singur“ – i-au venit câteva idei care să menţină indignarea populară faţă de regim la cote înalte. Iată o astfel de strategie: „Când mă eliberau şi mergeam acasă, mă aşezam în faţa unei staţii de autobuz şi, chiar dacă aveam bani sa-mi cumpăr bilet, mă prefăceam că n-am niciun sfanţ. Aşa că le ceream oamenilor să-mi cumpere bilet, explicându-le că fusesem arestat şi de ce. Oamenii deveneau interesaţi şi-mi cumpărau. Apoi, luam autobuzul şi în timpul călătoriei continuam să explic. Am făcut asta ani de zile! Pentru că este inutil să fii arestat dacă oamenii nu află“.

Bine, rău, mai bine şi mai rău

Solidaritatea nu a fost o mişcare ideologică. Sloganurile au exprimat noţiuni concrete, cum ar fi creşterea salariilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, acordarea de drepturi muncitorilor. Lech Walesa, om declarat necititor, nu a imprimat vreo doctrină aparte, deşi a fost considerat în epocă şi social-democrat, şi creştin-democrat, şi chiar eurocomunist. Conform propriilor explicaţii, axele lui de referinţă erau următoarele: bine, rău, mai bine şi mai rău. Desigur, recunoştea că era chiar la latitudinea lui să decidă ce eveniment ajunge pe anume axă.

Din fericire, judecata lui Lech Walesa era simplă, dar sănătoasă. Lech Walesa rostea adevăruri sub formă de teorie, cu toată convingerea. De pildă, iată cum percepea el libertatea cetăţeanului în interiorul statului, fie el chiar comunist: „Într-o zi, am împărţit o bucăţică de pâine cu o fetiţă şi am fost fericit. În altă zi, nevasta mea mi-a dat o porţie mare de cârnaţi excelenţi, dar a făcut-o atât de nepoliticos, încât am fost nefericit şi nu i-am putut mânca. Ce vreau să zic: nu e suficient să ai multă mâncare şi câteodată o bucăţică de pâine e mai bună decât o porţie mare de cârnaţi excelenţi. În acelaşi timp, trebuie să admitem că, dacă nu există nici măcar bucăţica de pâine, nu putem cunoaşte fericirea deloc. Aşadar, trebuie să construim un sistem care combină cele două lucruri: mâncarea şi fericirea. Iar libertatea este o mâncare ce trebuie administrată cu grijă, când oamenii sunt prea înfometaţi după ea. Libertatea trebuie obţinută pas cu pas, uşor“, explica Walesa pentru „The Washington Post“ şi nimeni nu-l putea contrazice.

Foto: Preotul Henryk Jankowski spovedeşte un muncitor, în timpul grevelor din august 1980, din Gdansk. Lech Walesa se vede în spatele lui, cu un microfon în mână, 20 august 1980; sursa: Arhiva Naţională a Olandei

 „A trebuit să mă supun înfrângerii politice în numele democraţiei“

Lech Walesa s-a născut pe 29 septembrie 1943, în Popowo, un sat aflat la vreo 65 de kilometri de Torun, în voievodatul Cuiavia şi Pomerania. După terminarea stagiului militar, a părăsit casa părintească şi s-a angajat electrician la şantierul naval Lenin din Gdansk. După numai un an de muncă, a început să se implice în acţiunile de apărare a intereselor muncitorilor: în 1968, a militat pentru ca muncitorii de la şantierul naval din Gdansk să boicoteze mitingurile organizate de PMUP (Partidul Muncitoresc Unit Polonez) pentru condamnarea grevelor studenţeşti. S-a implicat şi în organizarea grevelor muncitoreşti din 1970, când represiunea statului a fost aspră, soldându-se cu 30 de morţi.

Pe 14 august 1980, când a aflat că au izbucnit din nou revoltele la şantierul naval Lenin, Walesa n-a putut sta deoparte. A făcut tot posibilul să intre în curtea fabricii: „Problema era că patru domni – adică patru miliţieni – mă urmăreau zi şi noapte. M-am pierdut de ei şi am ajuns la şantierul naval şi am sărit (n.r. – gardul) înăuntru. Am ajuns acolo într-un moment crucial. De fapt, era o adunare de 2.000 de muncitori, iar şeful le cerea să plece, făcându-le promisiuni. Şi nimeni n-a binevoit să i se opună. De fapt, deja plecau. Am simţit cum îmi fierbe sângele. Mi-am făcut loc cu coatele prin mulţime, m-am pus în faţa lui şi – ştii box? I-am tras un croşeu de stânga şi l-am pus la pământ atât de repede, că aproape a căzut în afara ringului. Adică am ţipat la el că muncitorii nu pleacă nicăieri fără să fie siguri că au obţinut ce voiau. Aşa că s-au simţit puternici, iar eu am devenit liderul lor şi încă sunt“, povestea Walesa în 1981 pentru „The Washington Post“.

Lech Walesa a rămas liderul greviştilor până în 13 decembrie 1981, când Jaruzelski a declarat legea marţială, iar Walesa a fost arestat în acea noapte. A petrecut 11 luni în mai multe închisori din estul Poloniei, până  pe 14 noiembrie 1982. Nu şi-a pierdut nici atunci speranţa. Obişnuia să le spună persecutorilor lui că el este de fapt învingătorul chiar şi în acea situaţie, iar ei nu fac decât să „bată ultimele cuie în sicriul sistemului comunist prin reţinerea a mii de oameni nevinovaţi“, după cum declara într-un interviu pentru „International Review of the Red Cross“, în martie 2005.

„Destinul unui adevărat revoluţionar“

Foto: Lech Walesa, în 2009; sursa: MEDEF

În 1983, lui Lech Walesa i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace, care a fost ridicat de soţia sa, Danuta. În ceea ce priveşte activităţile din Solidaritatea, acestea au rămas în clandestinitate până în 1986, când Walesa a înfiinţat Consiliul Provizoriu al Solidarităţii, prima entitate legală după declararea legii marţiale. Doi ani mai târziu, a pus bazele Comitetului Cetăţenesc Solidaritatea, un organism cu rol consultativ, pe hârtie, dar care a funcţionat ca un partid politic. Acest lucru s-a văzut la alegerile parlamentare semilibere din iunie 1989. Atunci, Walesa nu a candidat pentru un loc în Parlament, dar a făcut campanie intensă pentru colegii săi.

După ce Solidaritatea a câştigat Parlamentul în Polonia, Walesa a hotărât să candideze pentru funcţia de preşedinte al ţării, care i-a revenit începând cu 9 decembrie 1990. Preşedinţia în vremea tranziţiei nu a fost o treabă uşoară, iar popularitatea lui Walesa şi a Solidarităţii a scăzut considerabil. În 1995, a pierdut funcţia, în faţa lui Aleksander Kwasniewski.

„Sarcina noastră nu a fost să înlocuim comunismul, ci mai degrabă să permitem dezvoltarea a altceva. În această privinţă, am acţionat împotriva propriului meu interes. Au apărut mai multe partide politice după înfrângerea comunismului şi nu am putut să aparţin tuturor. Nu mai puteam fi marele Walesa. În final, mi-am slăbit propria putere, dar a fost mai mult o alegere, pentru că nu voiam ca numele meu să fie echivalat cu cel al lui Kim Il Sung sau al lui Lenin. Astfel, a trebuit să mă supun înfrângerii politice în numele democraţiei. Acesta a fost destinul meu – destinul unui adevărat revoluţionar“, declara el pentru „Spiegel Online“ în 2009.

Înapoi în societatea civilă

A mai avut câteva tentative de revenire în funcţie, dar acestea au avut un final nefericit: la alegerile din 2000 a primit 1% din voturi, iar în 2005, l-a susţinut pentru funcţie pe Donald Tusk care a pierdut în faţa lui Lech Kaczynski. În 2006, Lech Walesa a demisionat şi din Solidaritatea, după ce organizaţia a decis să susţină partidul Lege şi Dreptate al fraţilor Kaczynski.

O altă problemă cu care s-a confruntat Walesa în anii ’90 a fost şi acuzaţia de colaborator al poliţiei secrete, cu numele de cod Bolek. În vara lui 2000, Curtea de Apel din Varşovia a hotărât definitiv că fostul preşedinte nu a fost colaborator al regimului comunist.

După ieşirea din scena politică, Lech Walesa s-a dedicat societăţii civile. A înfiinţat, în 1996, Institutul Lech Walesa de susţinere a democraţiei şi a bunei guvernări şi a început să ţină conferinţe şi prelegeri pe la diverse universităţi din Europa. Astăzi, dacă cineva ar dori să-l aibă conferenţiar pe Lech Walesa, nu trebuie decât să acceseze simplu site-ul apbspeakers.com. Onorariul se discută discret, după iniţierea cererii. Oferta de posibile teme de discuţie este bogată şi la ordinea zilei: Lech Walesa vorbeşte despre NATO şi securitatea globală, despre lupta fără sfârşit pentru democraţie şi, bineînţeles, despre Solidaritatea.

Foto: Ulica Wały Piastowskie 24, sediul Solidarităţii din Gdansk, ; sursa: Fortepan

Solidaritatea, cheia Poloniei spre libertate

Prăbuşirea comunismului în Polonia îşi are rădăcinile în apariţia Solidarităţii, în 1980. Deşi federaţia sindicală nu a rezistat, oficial şi legal, pe tot parcursul deceniului, a pus bazele unui sistem de acţiune în relaţie cu regimul comunist. A fost un caz irepetabil pentru blocul comunist din estul Europei, după cum apreciază şi Jerzy Holzer în articolul „Solidaritatea poloneză şi marea prefacere europeană de la sfârşitul secolului XX“: „Solidaritatea a apărut în Polonia şi nu putea să apară în nicio altă ţară a blocului comunist. Numai Polonia era locul crizelor în masă, renovatoare ale sistemului, repetate în patru rânduri, deşi limitate în obiectivele lor, în 1956, 1968, 1970 şi 1976“. Istoricul polonez continuă, adăugând că mişcarea muncitoreacă a fost mai degrabă „un protest moral împotriva minciunii ideologiei comuniste“.

Solidaritatea a luat naştere în urma grevei din vara lui 1980 şi s-a înfiinţat legal pe 17 septembrie. Comitetul de gestionare a grevei a înaintat o listă cu 21 de revendicări, printre care s-au numărat: dreptul muncitorilor de a se organiza independent, dreptul la respectarea legalităţii, dreptul la libertatea de exprimare a opiniilor prin cuvânt scris sau vorbit, ridicarea restricţiilor în acţiunile Bisericii, stoparea cazurilor de abuzuri şi de corupţie în aparatul puterii, luarea în discuţie a programului de reforme economice obligatorii. Aşadar, Solidaritatea a devenit mai mult decât o acţiune muncitorească, a devenit o mişcare socială – susţinută de femei, bătrâni, studenţi, intelectuali şi ţărani –, un simbol al speranţei şi al luptei anticomuniste şi antisovietice.

Foto: Secvenţă din timpul grevelor muncitoreşti din Gdansk, 20 august 1980; sursa: Arhiva Naţională a Olandei

„Nimeni nu mai bea, nu mai făcea scandal“

Iată cum descria Ryszard Kapuscinski atmosfera din oraşele poloneze în prima perioadă a Solidarităţii, pentru revista „Polityka“ din august 1980, citată în volumul „Solidaritatea: revanşa poloneză“: „Douăsprezece zile din luna august le-am petrecut pe Litoral. La Szczecin, apoi la Gdansk şi Elblag. Atmosfera pe străzi era liniştită, dar încordată; domina un climat de seriozitate şi siguranţă, născut din simţământul că se face dreptate. În oraşele menţionate se instaura o nouă moralitate. Nimeni nu mai bea, nu mai făcea scandal, nu se mai trezea dimineaţa cu năduf, ca după chef. Criminalitatea s-a redus la zero, a dispărut agresiunea reciprocă, oamenii au devenit amabili unii cu alţii, se întrajutorează şi sunt deschişi. Oraşul de câteva sute de mii de locuitori şi-a subordonat destinul său intenţiilor şi năzuinţelor colectivului de constructori navali, a cărui bătălie o consideră a fi a sa proprie şi ale cărei postulate le sprijină solidar. Orice vorbă sau cuvinte scrise în stilul: «societatea este nerăbdătoare şi aşteaptă ca pe Litoral greviştii să înceapă lucrul», repetată întruna la televiziune şi în presă, suna acolo, la faţa locului, ca o glumă macabră şi mai înainte de toate – ca o insultă. Realitatea arată altfel: cu cât greva se prelungeşte mai mult, cu atât devine mai puternică voinţa de a rezista“.

Foto: Secvenţă din timpul grevelor muncitoreşti din Gdansk, 20 august 1980; sursa: Arhiva Naţională a Olandei

Mai mult, acesta povesteşte un episod petrecut în Gdynia, din care reiese faptul că oamenii simpli luptau în numele bunului simţ şi nu doar pentru bani şi mâncare – deşi şi acelea li se cuveneau: „La localul Comitetului de Grevă al Şantierului naval din Gdynia au venit cinci femei care lucrau în cooperaţia meşteşugărească locală. Ele s-au hotărât să declare grevă împotriva preşedintelui lor, care se comporta ca un mojic. (...) Cel care va încerca să canalizeze mişcarea de pe Litoral într-o chestiune de salarizare şi de asigurare a condiţiilor sociale, acela n-a înţeles nimic. Pentru că motivul principal al mişcărilor respective îl constituie demnitatea umană, năzuinţa de a se crea relaţii noi între oameni, în fiecare loc de muncă şi la toate nivelurile, fără excepţie, a fost principiul potrivit căruia şi subordonatul este şi el partener“.

Răzbunarea regimului

Presiunea exercitată de Solidaritatea a fost atât de mare, încât guvernul Jagielski a trebuit să cedeze. Pe 31 august 1980, a fost semnat Acordul de la Gdansk, prin care guvernul se angaja, printre altele, să permită înfiinţarea unui sindicat liber şi să acorde dreptul la grevă. Aceste concesii din partea regimului au fost obţinute prin acţiuni paşnice de protest, iar rezistenţa nonviolentă a fost una dintre caracteristicile principale ale Solidarităţii. „Cel mai important element al ideologiei Solidarităţii a fost suprimarea violenţei. Violenţa a fost respinsă nu numai pentru faptul că inamicul, adică sistemul comunist, dispunea în acest domeniu de supremaţie (armată, poliţie), ci şi pentru faptul că utilizarea forţei îi demoraliza chiar şi pe aceia care luptau pentru o cauză dreaptă“, apreciază Jerzy Holzer.

Foto: Forţele de poliţie poloneze acţionează violent împotriva membrilor Solidarităţii, după declararea legii marţiale (circa 1981-1982)

Foto: Membrii Solidarităţii demonstrează la Ambasada Poloniei din Haga, pe 30 august 1982; sursa: Arhiva Naţională a Olandei

Victoria mişcării sindicale a fost însă zădărnicită de venirea la putere a lui Wojciech Jaruzelski: pe 11 februarie 1981, a fost numit premier, iar pe 18 octombrie, a devenit prim-secretar al CC al PMUP. Deşi a simulat disponibilitatea unor discuţii cu liderii Solidarităţii, Jaruzelski a început să pregătească din vara lui 1981 introducerea legii marţiale în Polonia, lucru care s-a întâmplat în noaptea de 13-14 decembrie. În acea noapte, au fost arestaţi aproximativ 5.000 de oameni, iar în zilele următoare, numărul reţinuţilor a ajuns la 10.000. Solidaritatea a fost scoasă în afara legii pe 8 octombrie 1982.

O victorie indiscutabilă

Foto: Patru postere electorale, de la alegerile parlamentare din 1989, cu fotografii ale candidaţilor alături de Lech Walesa, realizate de J.M. Goliszewski; sursa: J.M. Goliszewski/Epoka

Legea marţială a fost retrasă, formal, în 1983. În anii următori, Solidaritatea s-a regrupat clandestin, fără să mai aibă popularitatea din primele luni. Regimul Jaruzelski s-a mai destins, iar unii dintre deţinuţi au fost amnistiaţi. O nouă oportunitate pentru reînceperea grevelor a venit abia în 1988, când, în februarie, guvernul a decis creşterea preţurilor la alimente cu 40%. În mai, au izbucnit grevele la scară largă, iar în august, un nou val de proteste a determinat guvernul să accepte să intre la negocieri cu Solidaritatea.

Pe 6 februarie 1989, au început dezbaterile Mesei Rotunde, la care au participat reprezentanţi ai guvernului, ai Solidarităţii, ai Bisericii, ai Partidului Unit al Ţăranilor şi ai Partidului Democrat. Mesele Rotunde s-au încheiat pe 4 aprilie, cu decizii îmbucurătoare pentru opoziţie: Solidaritatea reintra în legalitate şi aveau să fie organizate alegeri semilibere pentru Parlament. Caracterul de semiliber venea din faptul că în Seim, 65% dintre locuri erau rezervate comuniştilor, deşi nu existau restricţii pentru Senat.

Alegerile din 4 iunie 1989 au demonstrat înfrângerea totală a comuniştilor: Solidaritatea a câştigat toate cele 161 de locuri disponibile în Seim şi 99 (din 100) de locuri în Senat.

Victoria de la prezidenţiale a determinat şi schimbări de guvern. Viitorul noului premier comunist, Mieczyslaw Rakowski, era în balanţă în formarea unui guvern de coaliţie. După o discuţie de 40 de minute cu Gorbaciov, Rakowski a decis să renunţe la funcţie. Pe 24 august 1989, Seimul l-a desemnat premier pe Tadeusz Mazowiecki, membru al Solidarităţii, întâiul lider de guvern necomunist din Europa de Est din ultimii 40 de ani.


Un român a vrut în Solidaritatea. A primit, în schimb, opt ani de detenţie

„Sunt un muncitor român şi apreciez cu mare satisfacţie şi bucurie întemeierea primului sindicat independent din ţările socialiste, care reprezintă cu adevărat interesele clasei muncitoare poloneze. Este, după părerea mea, începutul unei ere istorice noi, care trebuie să continue, şi nu numai în Polonia. Nimic nu este prea mult când este vorba de interesele Solidarităţii, iar ca muncitor român sunt gata de sacrificiul suprem pentru a vă ajuta în lupta împotriva celor care ar încerca să atenteze la cuceririle dvs. de până acum. Guvernul român actual duce o politică externă sănătoasă, dar pe plan intern a făcut grave greşeli în dezvoltarea socio-economică a ţării, lucru ce se răsfrânge negativ asupra clasei muncitoare române. Aş compara situaţia noastră – şi nu greşesc cu nimic – cu cea a guvernului Gierek înainte de cădere. Doresc şi vă rog, în acelaşi timp, să mă înscrieţi şi pe mine în sindicatul dvs. pentru a cunoaşte mai bine programul acestui sindicat şi pentru a lua parte activ la îndeplinirea sarcinilor trasate de acesta.“

Acesta este un fragment dintr-o scrisoare trimisă de Iulius Filip (foto dreapta) lui Lech Walesa, pe 12 iunie 1981, citată în „Dosarele istoriei“ (2006), într-un articol scris de Alina Ilinca. Iulius Filip era lăcătuş montator în Cluj-Napoca şi a reuşit, la a doua tentativă, să strecoare plicul unor turişti polonezi veniţi în vacanţă în România. Ajunsă la destinaţie, scrisoarea a fost citită în traducere la primul Congres al Solidarităţii, la Gdansk, pe 27 septembrie 1981. Faptul a impresionat sala, care s-a ridicat în aplauze, scandând „România, România!“. Desigur, întâmplarea a trecut graniţele Poloniei, fiind relatată de Radio Europa Liberă şi de „Le Monde“. Curajul lui Iulius Filip a fost lăudat peste hotare, dar în România i se pregătea reducerea la tăcere.

Cazul Iulius Filip intrase deja în vizorul Securităţii încă de la începutul anului. În ianuarie, trimisese scrisori autorităţilor române, cu scopul de a semnala ironic abuzurile regimului. Autorităţile constatatoare şi regimul abuzator fiind una şi aceeaşi fiinţă, scrisorile lui Filip n-au făcut decât să-i aducă necazuri: Securitatea a început să-l fileze şi a fost dat afară de la serviciu. În mai 1981, a cerut să i se aprobe emigrarea în SUA, cu renunţarea la cetăţenia română.

Pe 14 decembrie, a fost reţinut de Miliţie şi i s-a deschis dosar penal pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste“. Securitatea adunase probe pentru un dosar solid, dar a ajutat şi contextul extern. După ce în Polonia s-a declarat legea marţială, s-a schimbat discursul autorităţilor, arată Alina Ilinca. Aşadar, până la 13 decembrie, Securitatea română se referise la Solidaritatea poloneză ca la „sindicatele libere din Polonia“, dar după aceea, titulatura s-a schimbat în „organizaţia ilegală poloneză Solidaritatea“. Iulius Filip a fost condamnat, în februarie 1982, la opt ani de închisoare, petrecuţi la Cluj, Bucureşti, Jilava şi Aiud. A fost torturat şi fizic, şi psihic, dar nu şi-a schimbat nici gândul, nici portul. A fost eliberat, după cinci ani, pe 13 aprilie 1987, la intervenţia mai multor organizaţii internaţionale. Avea 40 de ani şi 39 de kilograme.

În anii ce au urmat ieşirii din detenţie, au continuat şicanele din partea Securităţii, dar şi acţiunile de rezistenţă ale lui Filip. La un moment dat, chiar a ameninţat cu greva foamei. În timp ce presa occidentală încă se interesa de soarta lui, autorităţile române l-au forţat să emigreze, în decembrie 1988. A revenit în ţară abia în 1997. În 2014, Iulius Filip a fost decorat de ambasadorul Poloniei la Bucureşti cu „Crucea de Cavaler al Ordinului pentru Merit al Republicii Polone“.


Ceauşescu: „Orice întoarcere înapoi nu poate decât să aducă daune“

La începutul lunii decembrie 1981, Wojciech Jaruzelski se pregătea să declare legea marţială în Polonia, pentru suprimarea Solidarităţii. Chestiunea a fost discutată şi la Moscova, la reuniunea miniştrilor Apărării Naţionale din Tratatul de la Varşovia, în perioada 2-4 decembrie. Din partea României, a participat generalul Constantin Olteanu, care a susţinut poziţia PCR şi a lui Ceauşescu privind o posibilă intervenţie militară: „L-am sunat pe Nicolae Ceauşescu şi i-am spus că se dorea o intervenţie. Poziţia oficială a României era aceea că îşi menţine atitudinea exprimată de neintervenţie. Când a fost somat reprezentantul Ungariei, acesta a replicat că semnează doar dacă semnează şi reprezentantul României. N-au semnat. Ruşii au refuzat să dea publicităţii o declaraţie oficială, în care nu toţi erau de acord cu intervenţia“, este citat generalul Olteanu în volumul „Solidaritatea: revanşa poloneză“, de Felician Duica.

Dacă în 1981, liderii români erau mai mult indiferenţi faţă de schimbările din Polonia, în 1989, când lucrurile au început să se precipite spre un transfer al puterii către Solidaritatea, Ceauşescu şi-a reevaluat atitudinea. „În august 1989, când s-a pus problema instalării guvernului Mazowiecki, am fost chemat de către conducerea de partid şi de stat pentru elaborarea comunicatului în care să fie exprimată disponibilitatea de a acorda un ajutor democraţiei populare din Polonia, ceea ce însemna imixtiune în treburile interne. Până la urmă, a fost emis un comunicat în care se condamna instalarea noului guvern şi se dorea un guvern de stânga comunist“, continua Olteanu.

Presa a fost, desigur, mult mai puţin transparentă decât explicaţiile fostului ministru al Apărării. În primele zile ale lunii august, erau publicate, răzleţ, ştiri scurte despre faptele şi cuvântările comuniştilor polonezi. Aluziile la opoziţie rămâneau de datoria vorbitorilor de la Varşovia. „Scânteia“ nu dădea explicaţii de context şi nici nu pomenea Solidaritatea.

Totul pentru un guvern PMUP, zice PCR

Foto: Generalul Jaruzelski, alături de Nicolae Ceauşescu; sursa: Muzeul Naţional de Istorie a României

Pe 15 august 1989, Nicolae Ceauşescu a acordat un interviu revistei „Newsweek“, preluat şi de „Scânteia“. Reporterul a abordat şi problema poloneză, desigur. Şeful statului român a răspuns ideologic corect, însă cu multă reţinere: „Consideraţi, domnule preşedinte, că măsurile ce se iau în Ungaria şi Polonia vor face, în timp, rău popoarelor respective?“.„Este greu de spus acum! Dacă privim la dezvoltarea societăţii omeneşti, este bine cunoscut că a pornit de la comuna primitivă, apoi a urmat sclavagismul – cu perioadele intermediare. A urmat feudalismul şi a venit apoi capitalismul – şi cu lucruri bune, dar şi cu cele rele. Iar cu 70 de ani în urmă, a apărut socialismul, s-a dezvoltat şi a realizat multe lucruri bune, desigur şi cu minusuri şi lipsuri. De altfel, nu există societate omenească care să se dezvolte fără a trebui să depăşească anumite stări de lucruri, dar niciodată nu a avut loc o întoarcere înapoi! Orice întoarcere înapoi nu poate decât să aducă daune oricărei naţiuni!“.

Peste numai cinci zile, apărea comunicatul menţionat de generalul Olteanu, sub titlul „Răspuns la întrebările cititorilor cu privire la situaţia din Polonia“. Reacţia PCR la acceptarea de către PMUP a unui premier venit din Solidaritatea era la fel de rigidă ca şi limbajul folosit: „Pe bună dreptate opinia publică din ţara noastră îşi exprimă îngrijorarea faţă de o asemenea evoluţie, care vizează, în mod evident, preluarea puterii politice din mâinile clasei muncitoare, abandonarea principiilor fundamentale ale socialismului, a cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare, ale poporului polonez. Iată de ce, în spiritul prieteniei şi solidarităţii dintre popoarele noastre, poporul român consideră că trebuie să se facă totul pentru formarea unui guvern de către PMUP, în care să fie reprezentate forţele revoluţionare ale societăţii poloneze, un guvern care să asigure continuitatea procesului revoluţiei şi construcţiei socialiste în Polonia, să promoveze cu adevărat interesele fundamentale ale poporului polonez, să asigure colaborarea cu ţările socialiste, cu toate forţele democratice, progresiste, în interesul securităţii şi păcii în Europa şi în lume“. O declaraţie din manualul comunist de comunicare, totuşi rămâne întrebarea: ce erau, oare, în ochii PCR, membrii Solidarităţii dacă nu chiar clasa muncitoare?

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: