25

Am ţinut de curând, la Dresda, o conferinţă despre sfertul de secol trecut de la falimentul comunismului. În dezbaterea care a urmat, purtată cu un public experimentat în ale tranziţiei, s-au despris câteva concluzii.

Cea mai evidentă: în ciuda nostalgiei - da, şi în fosta DDR avem un asemenea fenomen, fie şi marginal! –, diferenţa dintre statul autoritar şi momentul actual este de la cer la pământ. Evident, nemţii o pot spune fără rezerve. Pentru că au trăit cea mai spectaculoasă unificare teritorială, economică, administrativă, juridică, fiscală şi politică petrecută cândva în Europa şi nu numai. Procesul este cu atât mai impresionant cu cât s-a derulat fără violenţe sociale. Într-un ritm alert, Germania a reuşit să generalizeze standardul unui trai la care noi doar visăm.

Cum a fost posibil? În primul rând, aplicând o lustraţie fără rest şi menajamente, toate etajele medii şi superioare de conducere din Est – de la politicieni la judecători şi de la şefi de departamente la ofiţerii armatei sau poliţiei – au fost ocupate cu oameni din Vest. Nimeni nu s-a iluzionat că noul poate fi construit de cei prea obişnuiţi cu vechiul, că statul de drept poate fi servit loial de susţinătorii opusului absolut al acestuia. Nimeni nu a făcut apel la „specialişti“, la securiştii „buni“ sau la activiştii cu „experienţă“. Schimbarea a fost de substanţă, nu doar de eşalon.

În al doilea rând, arhivele Stasi – prescurtarea de la Das Ministerium für Staatssicherheit/ Ministerul pentru Securitatea Statului – nu au putut fi folosite împotriva cuiva cu funcţie de responsabilitate. S-a început aşadar într-o atmosferă eliberată de frică, de laşitatea sistemică hrănită de complicitatea (încă) nedemascată. Surprizele însă nu au lipsit, nume importante din viaţa publică germană estică şi vestică deopotrivă fiind confruntate cu trecutul lor ambiguu. În ansamblu, accesul la documente nu a cauţionat drumul politic al comunităţii.

În al treilea rând, pe cale de consecinţă, cultura memoriei s-a putut articula în alţi termeni. Concentrată pe lecţiile istoriei, preocupată de ceea ce se poate învăţa şi practica, prin contrast pozitiv, în libertate şi democraţie, pedagogia trecutului recent a fost/este atentă la esenţa oricărui regim totalitar: negarea demnităţii umane. De unde şi centralitatea biografiilor personale, respectul faţă de cei care, prin exemplul lor, au demonstrat că la rău există alternative. Că i se poate rezista. Chiar şi de unul singur. O concluzie actuală şi acum, după 25 de ani.