24 aprilie 1915 sau calvarul armenilor

Opusul bunăstării nu constă într-un trai cu lipsuri, ci într-o existenţă nesigură. În momentul în care propria viaţă depinde de capriciile potentaţilor zilei, nici foametea, nici setea, nici lipsa banilor nu te macină mai mult decât disperarea, decât gândul că lumina zilei de mâine poate fi stinsă de inşi pe care poate îi vei vedea, auzi sau simţi pentru prima şi ultima oară.

Lumina ta, lumina lor – a familialilor, lumina noastră – a tuturor, nu este doar un detaliu relativ ce depinde de bâzdâcurile voinţei umane. Toţi suntem la fel şi totodată diferiţi, de aceea lumina nu poate fi stinsă decât în mod natural, urmând ciclul firesc al rotaţiei soarelui, adică cel stabilit de Dumnezeu când „a numit lumina «zi», iar întunericul l-a numit «noapte»”.

După cum nimeni nu este în măsură să ascundă lumina, nimeni nu se află în postura de a pune lacăt beatitudinii. Pentru mulţi, este de ajuns o convieţuire circumscrisă între icoana din faţa ochilor, acoperişul de deasupra capului şi covorul de sub picioare. Adesea, beatitudinea se regăseşte în cele simple, în compania oamenilor simpli. Aceştia par a fi mai bine echipaţi pentru a capta esenţele ce pulsează viaţă în stare pură.

Cei mai mulţi dintre cei aproximativ 1.500.000 de armeni ce au pierit între anii 1915 şi 1923 erau persoane simple, ce nu doreau altceva decât să fie lăsate în pace pentru a se putea bucura de lumina zorilor şi de o libertate ordonată de imperativele coabitării alături de celelalte comunităţi religioase şi etnice din Imperiul Otoman. La 24 aprilie 1915, aproximativ 250 de lideri şi de intelectuali armeni au fost ucişi fiind acuzaţi de activităţi subversive şi de pactizare cu duşmanii Turciei din Primul Război Mondial, în speţă Imperiul Ţarist. În următorii ani, oameni de seamă şi de rând ai comunităţii armene au fost ucişi, torturaţi, lăsaţi să moară sau mânaţi de la spate cu armele de către autorităţile otomane, fie în mod direct prin oficialii statului, fie indirect prin neîmpiedicarea maselor furioase sau bandelor organizate de non-armeni, puse pe samavolnicii crunte la adresa unor semeni de altă religie sau etnie. Ca de fiecare dată când statu-quo-ul se clatină, populaţia ce simte că-şi pierde privilegiile vă căuta ţapi ispăşitori şi nu va da înapoi de la nimic, nici de la crimă, după cum s-a întâmplat în timpul genocidului armean dintre anii 1915 şi 1923.

Ar fi bine să conştientizăm că ceea ce au păţit armenii din perioada respectivă se poate repeta, că viaţa cântăreşte la fel de greu indiferent de religie, sex sau etnie şi, oricât de repetitiv ar suna, să nu uităm că atunci când nu ne mai interesează tragedia umană şi dramele semenilor, s-ar putea să fim luaţi prin surprindere de banalizarea răului.