23 august 1944 – începutul genocidului antiromânesc. Trădare sau salvare?

Pe 23 august 1944 Mareşalul Ion Antonescu, ce a condus România în anii grei de criză şi război, a fost arestat la ordinul tânărului rege Mihai I

Pe 23 august 1944 avea să înceapă calvarul poporului român, odată cu invadarea teritoriului României de trupele sovietice de ocupaţie. Au urmat 20 de ani de eradicare sistematică a intelectualităţii româneşti, cu scopul expres de a aduce neamul românesc la nivelul unei populaţii lipsite de conştiinţă şi identitate.

Există multe controverse legate de actul din 23 august 1944. Dacă ar fi să lăsăm la o parte ideologizarea discursului istoric în funcţie de interese şi să privim prin prisma consecinţelor, acea dată a marcat cea mai mare dramă din istoria poporului român, nu doar din epoca modernă.

Pe 23 august 1944, odată cu arestarea mareşalului Ion Antonescu la ordinul tânărului rege Mihai I, a început ocupaţia sovietică a României. Tot atunci a început politica de distrugere a tot ceea ce este românesc prin politica de genocid ce avea să trimită în mormânt, direct sau prin intermediul închisorilor, toată intelectualitatea interbelică românească.

Mareşalul încercase până în acel moment, contrar celor declarate ulterior pentru justificare de către regele Mihai I, să încheie pace cu aliaţii, dar o pace care să asigure continuitate poporului român şi nu una urmată de o aspră ocupaţie sovietică. Doar că răspunsul occidentalilor a fost permanent acelaşi: cedarea şi negocierile nu se pot face decât cu armata rusă, ori se ştia prea bine la Bucureşti ce intenţii avea Stalin.

Ce s-ar fi putut întâmpla dacă acel eveniment nu ar fi avut loc sau ar fi fost amânat? Cu siguranţă nimic mai rău de atât, deoarece a fost cea mai cumplită ocupaţie pe care acest teritoriu a cunoscut-o şi care are consecinţe şi astăzi.

Avea dreptate mareşalul, conştient că războiul nu îi va mai aduce victoria, atunci când nu dorea abdicarea necondiţionată şi negocierea cu occidentalii şi nu cu ruşii? Cu siguranţă istoria a dovedit că Da.

Ce ar fi fost dacă? Istoria nu se poate scrie aşa, dar putem învăţa dacă ne putem astfel de întrebări.

Armata Roşie intrase în România, dar să nu uităm că avansul până aici s-a făcut pe un teritoriu aproape perfect reprezentat de câmpiile Ucrainei. Munţii Carpaţi s-au dovedit greu, chiar imposibil de trecut în fiecare conflict major. Culmile apărate de bravii soldaţi români s-au dovedit, chiar atunci când nimeni nu mai credea, invincibile. Poate că acest lucru nu ne-ar fi adus victoria, dar cu siguranţă Armata Roşie ar fi ocupat mai târziu Europa şi cine ştie, poate că animozităţile dintre aliaţi s-ar fi simţit cu mult mai devreme.

Actul de la 23 august 1944 a aruncat jumătate de Europa, timp de jumătate de secol, sub cea mai cruntă ocupaţie şi a reprezentat un moment decisiv în împărţirea lumii pe două zone de influenţă postbelice.

Armata sovietică avea să părăsească România, prin jocul politic făcut de comuniştii români, în 1958. Atunci a început relaxarea şi scoaterea din închisori a celor care supravieţuiseră genocidului. România a fost singurul stat comunist ce nu a mai avut trupe sovietice staţionate pe propriul teritoriu. În 1955 cererea de retragere a acestora a stârnit mânia liderilor sovietici, dar susţinerea militară clară a Armatei Române în Ungaria în 1956 a reprezentat un element puternic de convingere. Dar răul fusese făcut, 14 ani de ocupaţie  schimbând din rădăcini întregul popor român.

Nu există rău mai mare făcut poporului român decât ocupaţia sovietică, ori aceasta a început la 23 august 1944, iar consecinţele ei au fost prevestite de către mareşalul Ion Antonescu.

Nu există brav ofiţer român, mare intelectual român, cunoscut politician sau om de stat, bun profesionist, care să fi scăpat de această plagă.

Iată un extras din documentul lăsat posterităţii de mareşalul Ion Antonescu imediat după ce a fost arestat şi prin care arăta în clar că era conştient de ceea ce avea să însemne cedarea în faţa lui Stalin:

"I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani d-l Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare...

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

• a) a face un act politic de renunţare şi pierderea Basarabiei şi a Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatul Molotov.

I-am adăugat că, după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele „să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

Azi a semna propunerea Molotov însemnează a lăsa mari riscuri pentru viitorul ţării în ceea ce priveşte graniţele ţării.

• b) să bag ţara pentru vecie robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine ţara ocupată nedefinit. „Cine, am spus d-lui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?”
• c) a treia clauză, şi cea mai gravă, era aceea de a întoarce armele în contra Germaniei."