2012

Se sfârşeşte, dacă nu lumea, măcar decembrie, insuportabila lună a clişeelor. Mă gândesc, bineînţeles, la – cum ar scrie Isaac Babel însuşi – familia dulgherului evreu din Nazaret. Dar un bilanţ, fără să fie neapărat contabil, tot voi face.

E ianuarie şi lumea începe din nou pentru tinerii din Piaţa Universităţii. Sunt prea obosit pentru încă o baricadă. Nu mai cred nici măcar în stradă. Dacă nu rămân nici sceptic, ce mi-ar rămâne?

Aproape că ne aleargă câinii în zona Parcului Bazilescu din Bucureşti. Intrăm într-un cămin de bătrâni. Era acolo unul, neîndoielnic foarte bolnav, mic, slab, cu trupul strâmb. Ne privea cu capul lăsat într-o parte, ca o pasăre. Încerca să ne spună ceva, dar nu l-am ascultat. De ce nu l-om fi ascultat? Suntem aici pentru viaţa unei femei trecute de o sută de ani. Ne-o spune. A înţeles tot. Când plecăm, ne gândim, poate pentru prima dată cu adevărat, la zilele noastre, câte au fost. Calculăm în gând câte răsărituri de soare am văzut.

Corporatistul-maratonist ne vorbeşte despre motivaţie şi managementului timpului, despre succes! Nu vrem şi noi să avem succes? Ar fi frumos să spunem acum că ne-a schimbat viaţa, dar nu ne-a schimbat-o, de fapt, avem şi mai puţină motivaţie şi ne gestionăm la fel de prost timpul. Criza se înteţeşte. Îmi regândesc dieta. Poate că o masă pe zi nu e prea puţin, mai ales că şi medicii recomandă. Ajung în Sicilia. Se termină „Ghepardul“ lui Lampedusa. Vreau să scriu un articol de ziar despre un copac, şi îl scriu.

Întâlnesc E în coşciug. Eu trăiesc, deşi nu ţin neapărat, ea, care ţinea neapărat, a murit.

Sunt în Varşovia, într-o gară, pe un peron. Mă duc la Auschwitz. Conştientizez asta: sunt, într-adevăr, un om într-o gară, pe un peron, un om care pleacă de bunăvoie la Auschwitz. Sunt liber. Scriu un eseu împotriva libertăţii pe care vreau să îl public în Mexic. Mi se taie din salariu.

Ajung la Londra. În Kensington Gardens, mă reculeg la statuia lui Peter Pan. „Te-am trădat“, îi spun. Acum ar trebui să plouă, dar nu plouă. Se însoară domnul Prună.

Sunt într-un birou cu un poet orb. E un moment rar, de tăcere, poetul vorbeşte îndelung, şi noi vorbim îndelung, şi în momentul acela de tăcere mi s-a părut că îl aud ascultându-şi simfonia orbirii.

Sunt într-un parc, e toamnă deja. Ascult doi tineri orbi vorbind despre dragoste. Ajung în leprozerie. Plec din leprozerie. Iau cu mine un infinit sentiment de milă pentru ceilalţi oameni, cei care nu sunt nici orbi, nici leproşi.

Moare, în „Complotul împotriva Americii“, mama lui Seldon, doamna Wishnow, femeia care trăia cu pumnii strânşi. Ar trebui să cobor la staţia asta, dar nu mai pot să cobor. Mă întorc prin zăpadă un kilometru gândindu-mă la un personaj fictiv care a murit după ce a trăit viaţa cu pumnii strânşi. Lacul Tei a îngheţat. Mă uit la păsările care patinează pe lacul îngheţat. Iarna asta viscoleşte în oameni, ca la clasicii ruşi. Mi se taie din nou din salariu.

Ajung în redacţie, stau în lumina artificială printre ziarişti care se mişcă într-o stare de breaking-news care nu se mai sfârşeşte. Îmi dau seama că nu ştiu care e subiectul zilei şi mi se face frică. Nu ştiu care e subiectul zilei!