106 ani de la naşterea Elisabetei Rizea, „viteaza din Nucşoara”. „Şi m-a bătut, doamnă, iar...Da' mai hodinisem, nu mai luasem bătaie doi ani şi am putut suferi”

Astăzi se împlinesc 106 ani de la naşterea Elisabetei Rizea, supranumită „viteaza din Nucşoara“. Simbol pentru curajul dovedit în rezistenţa anticomunistă, aceasta a fost închisă de comunişti 12 ani pentru faptul că a ajutat eroii rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului. „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu că s-a limpezit lumea” a fost ultima dorinţă a Elisabetei Rizea.

Pe 28 iunie 1912, în comuna Domneşti, se năştea Elisabeta Rizea, cea care avea să îşi lase amprenta în istoria românească prin curajul şi devotamentului ei pentru dreptate şi libertate. 

În 1945, femeia simplă, de la ţară, a ales să nu se supună jugului comunist, luptând împotriva regimului. S-a alăturat rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş, sprijinindu-i timp de patru ani pe luptătorii din munţi- grupul Arsenescu-Arnăuţoiu- cu hrană şi bani. Actul său avea să fie pedepsit de autorităţile comuniste prin 12 ani de temniţă, rămânând, ulterior, sub supravegherea permanentă a organelor comuniste până la căderea regimului. 

În 1993, la editura Humanitas, era publicat volumul-document „Elisabeta Rizea - Povestea Elisabetei Rizea”, îngrijit de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, unde lupta sa capătă contururi mai clare, fiind redată aşa cum a povestit-o chiar ea.

Cu Dumnezeu tot timpul în gând, Elisabeta Rizea a îndurat lanţurile groase prinse de picioare, bătăi crunte şi exproprierea comunistă- anunţul că bucata de pământ pe care o muncise şi casa ei şi a soţului nu îi mai aparţin, fiind „un cuvânt mai greu ca o bătaie”. 

Elisabeta Rizea nu a fost doar unul dintre oamenii datorită cărora a fost posibilă rezistenţa partizanilor până în 1960, ci şi unul  dintre cei care nu au cedat anchetelor Securităţii. În ciuda tratamentelor inumane pe care le-a primit, nu a divulgat nimic. Elisabetei Rizea i-a fost smuls părul, a fost bătută peste stomac, de căpitanul Cârnu, şi i-au fost strâmbate picioarele şi degetele de la mâini. Însă nimic nu a făcut-o să cedeze, chiar dacă această posibilitate rămânea mereu în picioare, de la temniţă la temniţă.

„Şi, Doamne, mă rugam, întăreşte-mă, întăreşte-mă să nu spui nic! Şi am făcut Sfânta Cruce cu limba în gură până acolo. Întăreşte-mă, Doamne, cum m-ai întărit până acum, întăreşte-mă, mai bine să mor aici. Doamnă, că m-ar fi mustrat conştiinţa să-i spui, să ştiu că i-a împuşcat pentru mine… Uite, îţi spun din suflet, aşa sunt! I-a împuşcat, i-a împuşcat, m-a împuşca poate şi pă mine, da să nu hiu io vinovată”.

„Eu nu făceam un glonţ”

La Piteşti, la un moment dat, a fost întrebată de „ţapi”, aşa cum erau numiţi de securişi, preoţii, din pricina bărbilor. S-a făcut că nu înţelege despre ce era vorba, iar rezultatul a fost că şi-a primit un pumn- dar nu putea să spună nimic despre naşul care o cununase, sau despre preotul care îi binecuvântase căsătoria cu Gheorghe Rizea. Elisabeta Rizea povestea că a rezistat pentru că se „hodinise”, de doi ani nu mai luase bătaie.

„Şi m-a bătut, doamnă, iar, că n-am spus cum e popa. Da mai hodinisem şi doi ani, nu mai luasem bătaie doi ani, şi am putut suferi. Când mă lua la anchetă îmi punea tinichele la ochi. Atunci am căzut io jos. Nu ştiu, m-am împiedicat sau mi-a pus Oprea piedică să cad, că am venit jos şi mi-a dat un bocanc driept aici. Şi mi-a spus – fir-ai a dracului de bandită, acum te-aş împuşca, da costă glonţu trei lei. Eu nu costam nici trei lei, brie, doamnă… vezi, cât costă un glonţ. Eu nu făceam un glonţ!... Aşa… a zis aşa de glonţ şi io n-am zis nimic”

Momentul lanţurilor nituite 

La Jilava, i-au pus la picioare fierul rece al lanţurilor nituite, aşa că mersul nu mai părea la fel de firesc.Pentru torţionari, reprezenta un nou motiv de batjocură.  

„O nicovală de aia, de fier. Am pus picioru aici. Mi-a pus verigile alea groase, aşa, ca mâna de groase. Şi a băgat un nit gros şi l-a nituit. Le-a pus şi la stângu. Tot cu nit, nu cu şurup, să poţi scoate şurupu. Le-a nituit! Şi – ridică-te! Nu m-am putut ridica, m-am dat numa într-o parte şi m-am ţinut aşa, în mâini, şi m-am ridicat în sus. La urmă am ieşit la mal… Şi mă ducea, cum mergeam eu cu picioarele la distanţă, dă-i, dă-i, dă-i, dă-i…  Trece unu într-un halat alb şi zice la mine – iapă împiedicată, iapă împiedicată! Să dea Dumnezeu să-l împiedice şi pe el cum ieram ieu iapă împiedicată…”

Un cuvânt mai greu ca o bătaie

Elisabeta Rizea a fost eliberată în urma decretului nr. 310, din 16 iunie 1964, prin care 3467 de deţinuţi politici au fost graţiaţi de restul pedepsei pe care o mai aveau de executat. După ce a aflat că urmează să fie eliberată, i s-a făcut o injecţie- „că puteam să mor atunci! Acum, io nu ştiu de ce, de bucurie, nu ştiu, am avut un şoc.”

Totuşi, n-avea să plece din închisoare fără o altă durere-de această dată nu fizică, însă mai grea, după Elisabeta Rizea, decât tot ce pătimise. 

„Când să ies însă pă uşă, doamnă… nici p-ăsta nu spui cum îl chiamă, m-am văzut cu el după ce m-am liberat, da nu spui că e mai bine aşa… odată i-oi spune-o… Ies pă poartă, şi ăsta nu m-a anchetat, nu m-a bătut, nu nimic, da mi-a spus un cuvânt care a fost mai grieu ca când mi-ar fi dat o bătaie. Zice – vezi, Rizea, când te duci acasă şi-i trece pe lângă casa ta, să tragi capu în altă parte, adică să nu mă uit, că alea nu mai sunt ale tale…”- 

În1992, povestea Elisabetei Rizeanu a devenit cunoscută datorită documentarului „Memorialul Durerii”, de Lucia Hossu-Longin. S-a stins pe 4 octombrie 2003, la 91 ani.