VIDEO 103 ani de la naşterea Elisabetei Rizea, eroina care a supravieţuit torturii comuniste: „Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!“

Astăzi se împlinesc 103 ani de la naşterea Elisabetei Rizea, una dintre marile eroine ale rezistenţei comuniste, chinuită şi torturată în temniţele iadului, o femeie care a suportat însă totul cu o forţă teribilă şi nu şi-a trădat partenerii de luptă.

S-a născut pe 28 iunie 1912, cu o zi înainte de ziua Sf. Apostoli Petru şi Pavel, în comuna Domneşti, într-o familie de ţărani. Cine ar fi bănuit la acel moment că micuţa Elisabeta va marca prin curajul ei secolul care de-abia începea şi că avea să moară în zorii unui nou mileniu, într-un început de octombrie al anului 2003, după ce prin curajul şi devotamentul ei avea să îngenuncheze o dicatură... Peste zece ani de temniţă grea avea să ispăşească femeia care, cu doi ani înainte de moarte, în anul 2001, era vizitată de însuşi Regele Mihai I, pe care-l cunoscuse în copilărie. „Spunea ghicitori, iar eu râdeam”, povestea Elisabeta Rizea despre întâlnirea ei cu Regele Mihai I. „Odată, am copt împreună porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, spunea ea.

O femeie simplă de la ţară, o femeie pentru care lumea însemna bucata ei mică de pământ şi căsuţa ei modestă acoperită cu şidrilă şi cele câteva animale din gospodărie. Pentru această viaţă  a renunţat la şcoală la vârsta de 14 ani, pentru a-şi urma destinul care o chema: munca pământului. Numai că viaţa a ales altfel pentru ea. I se pregătea un destin de eroină. Când comuniştii au venit la putere în anul 1945, Elisabeta Rizea avea 33 de ani, vârsta lui Hristos... Şi a ales să lupte împotriva lor, pentru idealurile în care credea, cu orice risc şi cu un curaj ieşit din comun. S-a alăturat rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş şi, timp de 4 ani, i-a aprovizionat pe luptătorii din munţi cu mâncare şi bani. 13 ani de temniţă grea avea să ispăşească femeia născută în comuna din judeţul Argeş, pentru că a sprijinit activ „Banda Teroristă” Arsenescu – Arnăuţoiu.

Alături de partizanii din munţi

Exproprierea comunistă şi faptul că soţul ei, Gheorghe, a ales să lupte alături de gruparea din munţi au făcut-o pe tânăra Elisabeta să aleagă şi ea acest drum. Iar în primăvara anului 1949, în casa soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea din Nucşoara, membrii grupării „Haiducii Muscelului”, condusă de Toma Arnăuţoiu, s-au legat prin jurământ şi au urcat apoi în munţi pentru a se opune cu arma puterii comuniste de curând instalate. Partizanii au rezistat cu mult eroism până în 1960, însă mare parte din reuşita lor în aceşti zece ani s-a datorat celor rămaşi în sate, care le furnizau mâncare şi informaţii.

Aceştia, la rândul lor, au fost vânaţi de Securitate şi puţini au fost cei care au rezistat anchetelor extrem de dure şi n-au cedat presiunilor de tot felul, pentru a-i trăda pe partizani. Elisabeta Rizea este simbolul acestor puţini oameni, care au rezistat eroic, care au suportat torturi cumplite şi, care, în loc să divulge informaţii despre ei îşi făceau cruce cu limba în cerul gurii în timpul torturii şi se rugau să reziste...  O femeie simplă, de la ţară, Elisabeta Rizea n-a acceptat nici bani şi nici nu s-a lăsat înfrântă de chinuri şi a rămas dreaptă în faţa puterii comuniste. A fost numită „duşman al poporului”, iar casa ei a primit eticheta de „casa de bandiţi”, acuzaţii cumplite în statul comunist.

În celula de maximă securitate

După mai multe încercări Elisabeta Rizea a fost prinsă şi pusă în lanţuri şi încarcerată în celula de maximă securitate de la celebra închisoare de la Piteşti. Eliberată în primăvara anului 1958, Elisabeta continuă să ia legătura cu ofiţerii din Rezistenţă prin intermediul unei „căsuţe poştale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Când conducătorul rezistenţei anticomuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat în 1961, Elisabeta Rizea este arestată din nou şi sentinţa îi este prelungită cu încă 25 de ani. A fost transferată la închisoarea Mislea, închisoarea centrală a femeilor deţinut politic.

Când a făcut pentru prima dată cunoştinţă cu tehnicile de tortură ale Securităţii, Elisabeta Rizea avea 38 de ani. Organele de securitate voia de la ea o singură informaţie: unde anume se asundeau partizanii din munţi. Dar Elisabeta, deşi tânără, deşi având viaţa înainte, deşi îngrozită de suferinţă, a refuzat să trădeze şi să fie Iuda, aşa cum avea să mărturisească târziu, după căderea comunismului:

„M-au dus la Miliţie, într-o cameră. Au tras o masă. M-au atârnat cu mâinile la spate de un cârlig prins în tavan. Şi mi-a fost frică şi stam şi ţipam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capul, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba,  dar nu ştiu de ei. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». «Îţi dăm 300 de lei!», au zis şi mi-au pus banii în faţă. «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...». M-au trântit pe jos. M-au legat şi m-au bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta”.

După Piteşti, a urmat Jilava, ani întregi de temniţă grea. Ani care s-au măsurat în bătăi şi tortură, pentru că anchetatorii voiau să afle de la ea acelaşi răspuns: „Unde se ascund partizanii?”.

Iată cum povesteşte ea unul dintre ceel mai cumplite episoade pe care a trebuit să le suporte în timpul detenţiei, relatat în volumul „Elisabeta Rizea - Povestea Elisabetei Rizea”, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993:

 „Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (...) Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.

Şi mi-a fost frică că atunci eram şi eu grăsuţă, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!». (...)

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceţi să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldaţi acasă. (...) M-a dus şi m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, aşa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi şi niagră ca bluza. Şi dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.“

Iar „răbdatul” Elisabetei Rizea s-a cuantificat în ani de viaţă, căci a murit la 91 de ani, cu fruntea sus, că n-a trădat niciodată, oricât de cumplit a fost totul. A fost eliberată din închisoare în 1964, în tremenii amnistiei generale. Timp de aproape 30 de ani a fost însă ţinută sub supravegherea strictă a organelor de anchetă. Era chemată permanent la interogatorii şi alături de soţul ei, Ghoerghe, era considerată „duşman al poporului”. 

„Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”, spunea odată Elisabeta Rizea. În 2003, când a murit, după ce trăise anii tulburi de după căderea comunismului, lumea încă nu se limpezise pentru Elisabeta Rizea.