100 de ani de la Marele Război, Episodul 6. Iluziile şi dezastrul. Frontul românesc se prăbuşeşte

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Campania din 1916 a adus dezastrul naţional. A ridicat, mai ales, pojghiţa de încredere pe care liderii politici şi militari o aveau în Armata română, în pregătirea şi echiparea ostaşului român. Românii au văzut deznădejdea la faţa locului în trei mari episoade: bătălia de la Turtucaia, manevra de la Flămânda şi, în final, ocuparea Bucureştiului. Ţara a ajuns în pragul dispariţiei de pe harta Europei.

„Lupte crâncene la Turtucaia“, titra ziarul „Adevărul“ pe 25 august/7 septembrie 1916 – „Trupele inamice, primind mari întăriri şi mai cu seamă multă artilerie, de calibru mare, continuă a ataca cu mare violenţă Turtucaia, a cărei garnizoană contra-atacă mereu. Pierderile sunt serioase de ambele părţi“, anunţa comunicatul oficial al Marelui Cartier General. Nu se împliniseră două săptămâni de la intrarea României în război şi deja se prefigura primul mare eşec militar. Era ziua în care ultimul reprezentant al Puterilor Centrale în România, contele Czernin, părăsea Bucureştiul. România intra în cădere liberă.

Un punct întărit

Turtucaia e o localitate din sudul României, în vestul extrem al Dobrogei, care încă din perioada antică a fost aleasă drept cetate de apărare în campaniile militare. Pe linia fortificată din sudul României, Turtucaia şi Silistra, o localitate învecinată, au fost fixate drept cap de pod – fără pod, căci nu exista efectiv un pod care să permită trecerea trupelor dintr-o parte în alta a unui râu. De altfel, construirea unui pod ar fi fost ineficientă, acesta s-ar fi aflat în câmpul de acţiune al artileriei Puterilor Centrale. Era, aşadar, un soi de punct militar întărit. Se construiseră două linii de apărare şi o linie de avanposturi şi existau 15 forturi pe o distanţă de 28 de kilometri, care erau unite printr-o centură de tranşee. O echipă de ingineri militari belgieni a ajutat la întărirea Turtucaiei, pentru ca acest cap de pod să devină operativ în cel mai scurt timp posibil. În ciuda tuturor pregătirilor în forţă, artileria staţionată la Turtucaia era pe cât de puţină, pe atât de depăşită tehnologic, iar trupele erau alcătuite, în principal, din rezervişti şi miliţieni, sub comanda generalului Constantin Teodorescu.

Raiul pe pământ

Foto: Soldaţi căzuţi la datorie pe câmpul de luptă de la Turtucaia

image

Atacul asupra Turtucaiei a început pe 20 august/2 septembrie 1916. Au deschis focul bulgarii, iar românii s-au apărat cam anemic, s-a instalat şi panica între soldaţi şi s-au retras spre Dunăre. La Bucureşti, ofensiva inamică nu a produs vreo panică. „Este o simplă demonstraţie. Ei nu au acolo decât o brigadă, generalul Teodorescu are o divizie“, a spus prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, deloc emoţionat. Marele Cartier General a decretat, în continuare, că Turtucaia trebuie să reziste volens nolens şi că trebuie întărită cu trupe din rezervă. Începând cu 22 august/4 septembrie, au început să vină noi trupe, în total 17 batalioane, o divizie de obuziere şi una de tunuri.

Asaltul a fost reluat în forţă de către bulgari în dimineaţa zilei de 23 august/5 septembrie. Bulgarii bombardau masiv Turtucaia şi cântau „O, Dobrogea tu eşti paradisul nostru pământesc“, conform istoricului Manuel Stănescu. Au urmat atacuri puternice pe toată linia de apărare a capului de pod. Românii au suferit pierderi mari, s-au retras cuprinşi de panică şi mulţi au murit cu spatele la duşman. Sfârşitul zilei a găsit în picioare numai două dintre cele 15 forturi de rezistenţă. Aceasta fiind situaţia, generalul Aslan, comandantul Armatei a III-a, a cerut aliaţilor ruşi să vină în marş forţat dinspre Bazargic către Turtucaia. Degeaba, ruşii nu erau dispuşi să primească ordine de la români. N-au venit.

Nu erau ruşii

Lovitura finală asupra Turtucaiei a început la ora 4.30, în dimineaţa zilei de 24 august/6 septembrie. La început a atacat violent artileria, urmată imediat de infanterie. Românii pierdeau teritoriu văzând cu ochii. Atunci s-a întâmplat tragi-comedia: comandantul a fost anunţat de un aeroplan românesc că în zare se văd întăriri. Dinspre Siliştea vin ruşii. Navele au încetat focul în acea direcţie, iar soldaţii s-au oprit să-şi tragă sufletul până la sosirea ajutoarelor. Brusc, din lanul de porumb, începe să iasă puhoi de bulgari. Nici urmă de ruşi, dar semănau uniformele, e drept. La ora 16.30, garnizoana de la Turtucaia s-a predat, iar inamicii au primit bileţelul de capitulare: „Predau fără condiţii toţi ofiţerii, soldaţii şi muniţia“, scrie Manuel Stănescu în revista „Historia“. O oră mai târziu, era oficială înfrângerea armatei române la Turtucaia. Pierderile, în cifre, au fost imense: 28.500 de prizonieri, peste 6.000 de morţi şi răniţi, 100 de tunuri şi 62 de mitraliere capturate.

„Turtucaia!“

Foto: Soldaţii români fug din calea focului, încercând să salveze drapelul de luptă; ilustraţie apărută în revista „The Illustrated London News“, 14 octombrie 1916

image

Vestea înfrângerii a căzut ca o lovitură de trăznet la Bucureşti. Întreaga opinie publică a fost şocată. S-a împărţit, din nou, în două: intervenţioniştii din perioada neutralităţii au fost cuprinşi de o deprimare profundă, în timp ce adepţii neutralităţii aproape că jubilau în faţa celorlalţi. „Brătianu a căzut într-un adevărat marasm. Vreo 15 zile nu a mai fost el, nu îl mai recunoşteam, rătăcea de dimineaţa până seara din odaie în odaie, nu mai primea aproape pe nimeni, când îi vorbeai parcă nu auzea ce îi spuneai, ce greu puteai obţine să rezolve chestiunile care cădea direct în sfera lui de atribuţiuni“, scria I.G. Duca în „Amintiri politice“. De altfel, Brătianu a fost învinuit pentru acestă primă mare pierdere multă vreme după încheierea războiului. Se spunea că aceasta e una dintre marile pagini ale ruşinii din mandantul premierului liberal, o umilinţă naţională de neiertat. „Făcuse unitatea ţării şi i se striga încă «Turtucaia!», care se invoca spre a se dovedi nepregătirea noastră militară“, continua Duca.

S-au analizat mult vinovăţiile şi greşelile, şi de către contemporani, şi de către istorici şi analişti militari. Greşeli tactice, s-a spus adesea. Acelaşi Duca arată cu degetul către generalul Aslan, care avea comanda capului de pod: „Generalul Aslan s-a dovedit de o incapacitate şi de o lipsă de conştiinţă scandaloasă, juca cărţi la Jockey Club, făcea pe grozavul şi spunea imbecilităţi spre pildă, că «Turtucaia c’est notre Verdun, qui s’y frotte s’y pique!» (n.r. – Turtucaia este Verdunul nostru, cine se joacă cu focul se arde). Mai târziu a contestat că a jucat cărţi, a susţinut că a mers numai la club să caute un prieten, a negat rotomantadele lui verbale, din nenorocire însă aşa a fost“. Alţii, l-au învinuit pe generalul Iliescu, căci el concepuse planul de luptă, plan catalogat de contemporani drept „absurd“. Orişicât, înfrângerea a avut ca efect următoare acţiuni militare ale României pe frontul de sud, care au fost sortite eşecului. Turtucaia a fost sfârşitul iluziilor şi începutul dezastrului românesc.

Veştile din Drobrogea rele; deja miezul nopţei am primit ştirea dela ofiţerul meu de legătură că Divizia 9-a a fost cuprinsă de panică şi, din această cauză, întreaga linie de luptă s'a retras peste 20 km!... În cursul zilei, Consiliu de război la Marele Cartier. Am fost numit comandant al Grupului Armatelor de Sud. Nu va fi oare prea târziu? Având în vedere că în Transilvania ofensiva română este oprităşi deci Armatele I şi II şi de Nord stau în defensivă, este cazul de a face o acţiune ofensivă la Sud. Această propunere fiind admisă de M.S. Regele, m-am hotărât să ţin pe inimic de front în Dobrogea, chiar cedând şi teren, dacă nu se va putea altfel şi să încerc o trecere a Dunării la Flămânda, pentru a sili Armata Mackensen, din Dobrogea, să se retragă spre Sud. (însemnare din 2 septembrie 1916) Alexandru Averescu, în „Notiţe zilnice din războiu (1916-1918)“

Confirmarea neputinţei

Dezastrul de la Turtucaia a produs modificări în serie: întâi, s-a hotărât ca frontul principal, din Ardeal, să rămână pe poziţii şi să se înceapă o campanie în sud, pentru a opri ofensiva bulgară; apoi, generalul Alexandru Averescu a fost numit la comanda Armatei a III-a, în locul lui Aslan, în timp ce Armata a II-a din Transilvania intra în responsabilitatea generalului Crăiniceanu. Noul plan, pentru care a militat în principal Averescu, general competent, dar cu ambiţii mari şi vanitate aproape patologică, răsturna toată planificarea anterioară: muta frontul principal în sud, cu scopul de a elimina forţele germano-bulgare din Dobrogea şi din nord-estul Bulgariei, cu sprijinul Armatei de la Salonic, condusă de generalul Sarrail, şi al armatei ruse.

Foto: Baterie antiaeriană în poziţie de luptă

image

Manevra de la Flămânda concepută de Averescu era, afirmă istoricii militari, o variantă actualizată a diversiunii moesice din primul război daco-roman. Adică se dorea surprinderea forţelor inamice aflate în ofensivă printr-un atac la Dunărea de Jos, un atac prin spatele armatelor coordonat simultan cu o ofensivă româno-rusă pe întreg frontul dobrogean. Inamicii să fie prinşi ca-ntr-un cleşte, fără cale de scăpare. Motivul pentru care era necesară manevra de la Flămânda ţinea mai mult de raţiuni de moral şi încredere în forţa Armatei române decât de raţiuni strict de strategie militară. „Faptul că am înregistrat o înfrângere în primele zile ale războiului a zdruncinat situaţia morală foarte serios. Era prin urmare de cea mai mare importanţă a o restabili, redând populaţiei liniştea, iar armatei şi chiar comandamentului încrederea“, scria generalul Averescu în memoriile sale.

O mare încordare

Forţele care s-au strâns sub comanda lui Averescu au fost impresionante, aproape jumătate din întreaga Armată. Lucrurile au fost puse în mişcare pe 18 septembrie/1 octombrie, la ora 3.00 noaptea, când 200 de bărci pline cu soldaţi români au trecut Dunărea. Până la ora 11.00, întreaga Divizie 10, condusă de generalul Văitoianu, trecuse pe malul sudic şi urma Divizia 21 infranterie. Începuse deja construcţia unui pod, dar ritmul era destul de lent, din cauza faptului că şalupele remorchere aveau o putere mică de tracţiune. După-a-miaza, procesul a fost oprit de bombardamentele aeriene ale inamicului. „Ofiţeri şi oameni de trupă, morţi şi răniţi. Lucrările podului suspendate. Aeroplanele noastre ca şi când n’ar exista! La 7.30 s’a terminat în fine şi podul“, nota Averescu în „Notiţe zilnice din războiu“.

Furtuna

Părea că trecuse ce fusese mai greu, podul se construise, iar trupele reuşiseră să treacă Dunărea. Însă noaptea, peste lunca Flămânda s-a abătut o furtună puternică. Podul a fost uşor afectat, însă până la ora 7.00 a putut fi reparat. A început să treacă artileria Diviziei 10. Însă ploaia ridicase nivelul apelor Dunării, astfel că au putut fi puse în mişcare vasele de război austro-ungare, două şalupe şi două monitoare. Au ajuns până în apropierea podului şi au început bombardamentul. Artileria română a reuşit să avarieze monitoarele, astfel că s-au retras toate navele. Pe de altă parte, ploaia blocase şi drumurile de pământ, astfel că Averescu a cerut suspendarea oricărei activităţi şi a plecat să discute cu Marele Cartier General.

O zi de război penibilă

Foto: Generalul Averescu (mijloc, în picioare), discută planurile de luptă cu regele Ferdinand (mijloc, jos)

image

„20 septembrie/3 octombrie. O zi foarte penibilă. Operaţiunea de retragere a artileriei şi a trupelor, ce nu erau strict necesare la capul de pod, s-a făcut în condiţiuni foarte bune. Timpul înseninându-se, aeroplanele au reluat bombardarea. Pe la ora 12 primesc vestea că podul a fost torpilat şi stricat pe o întindere de 50 de metri“, scria generalul în memorii. Situaţia devenea critică. În timp ce Averescu căuta o soluţie pentru a ieşi din impas, primeşte un mesaj de la Marele Cartier: „trecerea Dunării ne mai fiind posibiă, se vor retrage trupele şi Diviziile 21 şi 22 vor fi trimise pe frontul de Nord!“. Au schimbat placa. Manevra era lăsată baltă, Averescu era mutat înapoi la Armata a II-a.

Înainte de a părăsi Flămânda, un aeroplan a aruncat câteva bombe în apropierea trenului cu care călătorea Averescu. S-a spartul geamul de la uşa vagonului. A găsit o sfărâmătură mai mare şi a luat-o ca amintire, plecând în nord cu întrebarea: „Ce ne va rezerva viitorul?“. Ajuns pe frontul de nord, avea să afle că Armata a II-a se retrăgea în dezordine din Braşov, pe care abia ce îl cucerise.

Măi, Sarrail

După dezastrul de pe frontul de sud, ostaşii români, deznădăjduiţi complet, nu mai făceau decât să repete fără vlagă versurile: „Măi Sarrail, Sarrail, Sarrail,/ Noi ne batem şi tu stai!“. Aşa făcea generalul francez, stătea, stătea nemişcat. Aliaţii trădaseră promisiunea făcută lui Brătianu la intrarea în război. Francezii nu se mişcau pe frontul de la Salonic, ruşii făceau mofturi în Dobrogea, era greu. Românii se mişcau bezmetic şi prea puţin eficient. În schimb, mareşalul Mackensen avea timpul şi liniştea necesare pentru a concepe un nou plan de atac, unul mai mare şi mai frumos. Acelaşi Mackensen afirma, după încheierea războiului mondial, că manevra de la Flămânda ar fi putut schimba faţa războiului pe frontul de sud. N-a fost să fie. A plouat.

image

Foto: „Acesta este probabil unul dintre cele mai interesante locuri din Europa. Trei regate se întâlnesc în dreptul acestui pod: Serbia (pe malul celălalt al Dunării), Ungaria şi România. Acest ultim oraş de la frontiera Austro-Ungariei cu România se numeşte Vârciorova.“, The Illustrated London News

Toamna marilor noastre înfrângeri

Foto: Mareşalul Mackensen a intrat în Bucureşti pe un cal alb

image

22 noiembrie/5 decembrie. Un sfârşit de toamnă la fel de dramatic, la fel de tragic ca şi începutul. Armata germană întorsese în favoarea ei soarta luptelor de pe Argeş. Falkenhayn şi Mackensen prinseseră la mijloc armata română, nu se mai putea spera la nimic bun. În Bucureşti circulau zvonuri care alarmiste, care pacificatoare: se vorbeşte şi despre sosirea unor divizii ruseşti, despre faptul că ruşii nu vor ca Bucureştiul să se predea, despre posibile bombardamente din partea germanilor care se apropiau, despre nevoia de a incendia arsenalul care se afla în oraş. Cu două zile în urmă, fusese publicat comunicatul prin care se anunţa mutarea guvernului la Iaşi. Totuşi, mutarea nu se putea realiza în totalitate, funcţionarii rămâneau în Capitală – numai Ministerele de Externe şi de Război erau cu totul evacuate. De altfel, Vintilă Brătianu, ministrul de Război, începuse de câteva săptămâni mutarea treptată, pe nesimţite, a principalelor depozite ale armatei, a aprovizionărilor pentru armată şi pentru populaţie.

Se luase decizia ca Bucureştiul să se predea fără foc. Primarul Emil Petrescu fusese însărcinat să se ocupe de capitulare. Pe 22 noiembrie, un sol german aducea o scrisoare Garnizoanei din Bucureşti. Mareşalul Mackensen cerea ca în 24 de ore, Garnizoana să se predea, altfel, oraşul avea să fie bombardat puternic. I s-a răspuns, simplu, că nu mai exista Garnizoana din Bucureşti. Conform legilor războiului, nu putea fi bombardat un oraş neînarmat. Capitala se predase şi germanii intrau a doua zi în oraş, în marş victorios. Capitularea s-a încheiat la Prefectura Poliţiei, în prezenţa primarului şi a doi reprezentanţi ai guvernului refugiat la Iaşi. Numai că intrarea trupelor germane în oraş nu s-a desfăşurat fără o notă subţire de comedie, fie ea cam neagră. Românii credeau că vor veni dinspre Bragadiru, astfel că de dimineaţă au ieşit la barieră şi au aşteptat armatele inamice. Pe la prânz, constantând că nu vine nimeni, autorităţile au plecat acasă. Abia când au ajuns în oraş, au aflat că Mackensen deja intrase în Bucureşti, pe Calea Griviţei. Nemţii dau năvală în oraş. „Înaintăm pe Calea Victoriei. Îi văd venind încununaţi de crisanteme. Evident sunt într-un acces de nebunie morală; se simt în acest moment soldaţii Dumnezeului lor. Ofiţerii întreabă de Capşa, Iordache. Cu o supremă satisfacţie se instalează la mese. Plătesc orice preţuri; toţi sunt plini de bani. Astfel căzu... una din cele mai mari cetăţi ale lumii, după Paris, cu 18 forturi şi 18 fortificaţii intermediare“, scria cu amărăciune Virgiliu Drăghiceanu, academician român, în volumul de memorii „707 zile subt cultura pumnului german“. Mai departe începea o nouă istorie, istoria României ocupate.

image

Foto: Şarja cavaleriei româneşti, elogiată în „The Illustrated London News“

Armata, interesele, mândria

Al Doilea Război Balcanic, din vara lui 1913, a creat mare parte din contextul în care s-a aflat România la începutul Primului Război Mondial: pe de o parte, a fost testul militar, în care s-a arătat şubrezenia Armatei române, iar pe de altă parte, a fost o victorie diplomatică, care a învăluit ţara într-o nouă aură geopolitică. Învăţămintele trase de conducătorii români au fost simple: este nevoie de o reformă care să dezvolte braţul armat al ţării, dar regional, România este una dintre puterile stabilizatoare. Nu o ţară mică atârnând de dorinţele vreunui aliat de circumstanţă mai mare, ci un stat în plină dezvoltare de care, probabil, vecinii mai puternici ar putea avea nevoie.

Aceasta era noua mentalitate care s-a înrădăcinat la Bucureşti: România este cheia către gurile Dunării, către Marea Neagră şi strâmtorile ei. Marile puteri europene nu pot face abstracţie de acest fapt, prin urmare nu pot lăsa România de izbelişte în caz de pericol major. Logica era simplă şi parţial adevărată. Era rezumată concret de Vintilă Brătianu, care avea să ajungă ministru de Război în 1916, în cadrul Cercului de studii al PNL, din 3 decembrie 1914: „România îşi va păstra şi mâine marele interes european pe care ea îl reprezintă la gurile Dunării, oricare ar fi situaţia statelor dimprejurul nostru. Ea a probat că este un stat de ordine şi de civilizaţie; dacă ea va avea în noile condiţii în care va fi pusă şi forţa necesară pentru îndeplinirea menirii ce i-o dă soarta ei geografică, atunci negreşit că interesul tuturor statelor mari va fi să ne ajute pentru ca nevoile europene dela gurile Dunării să fie salvgardate“. Un ajutor substanţial din partea marilor puteri nu era pus la îndoială de liderul liberal şi, în general, de aproape toată clasa politică românească. Era văzut aproape ca o obligaţie din partea lor.

Bravul soldat român

De cealaltă parte, acea forţă necesară pe care o menţiona Brătianu trebuia prelucrată temeinic. Armata română era slab pregătită din toate punctele de vedere: şi logistic, şi tehnic. Rămăsese în urmă cu vremurile. Avea totuşi, un atu, anume soldatul român. La baza ierarhiei militare era ţăranul, cel care ştia cel mai bine să trăiască în condiţii precare, în mizerie şi sărăcie, ştia să îndure durerile şi să fie supus superiorului. „Resistent la marşuri, oboseli şi lipsuri de tot felul, ascultător, îndurător şi disciplinat, refractar la îndemnuri de răsvrătire, el nu e capabil –  poate –  de elanurile sgomotoase ale meridionalului, dar nici de deprimările repezi care aduc catastrofele“, îl portretiza cu tuşe cât mai subţiri istoricul Constantin Kiriţescu în „Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919“. Numai că patriotismul, mai asumat ori mai naiv, nu era pavăză în faţa obuzelor.

image

Ultimele sforţări, în cifre

Nu era niciun secret că pentru a putea face faţă unui război mondial, total şi de lungă durată, România trebuia să se pregătească. Până în 1914, conducătorii politici nu se preocupaseră prea tare, iar motivele erau de înţeles. Cum actualităţile nu trădau izbucnirea conflagraţiei mondiale, au investit banii în dezvoltarea altor probleme ale statului român – fără să lipsească abuzuri de corupţie – şi s-au bazat pe tratatul de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania. Armata nu era o prioritate, cum se spune în limbaj birocratic.

Campania din Bulgaria a deschis ochii tuturor: deficitul de cadre, de echipament, de ajutoare medicale era extrem de mare. Reforma armatei a căzut pe umerii premierului Ion I.C. Brătianu în 1914, care deţinea şi portofoliul cabinetului de război. Eforturile s-au canalizat pe mai multe direcţii, între care mărirea efectivelor armatei de operaţii, achiziţia de armament şi muniţii, precum şi dezvoltarea unui sistem sanitar eficient.

Greutăţile cele mai mari au fost întâmpinate în aprovizionarea cu materiale – industria românească nu se dezvoltase în direcţia producerii de armament şi materiale de război, dar s-a recalibrat ulterior, însă nu se putea face un salt uriaş, iar statele europene trimiteau aproape totul pe frontul propriu sau statelor aliate aflate în conflict, România se afla la coada listelor de comandă. Apoi, apărea problema transporturilor de marfă. Căile erau foarte ocolitoare şi costisitoare. După eforturi mari, s-a stabilit o înţelegere cu Rusia, care prevedea două linii de aprovizionare, via Arhanghelsk şi via Vladivostok. Acestea ar fi funcţionat, oricât de complicate erau drumurile războiului, dacă autorităţile ruse îşi ţineau cuvântul. Numai în prima lună de la intrarea României în război s-a respectat învoiala, după care întârzierile au tot crescut, până ce mărfurile veneau stricate ori deloc, erau scufundate. Uneori, nu merg lucrurile.

Totuşi, în noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916, România a arătat rezultatul eforturilor sale de aproape trei ani: a mobilizat 833.758 de oameni de trupă şi 18.000 de ofiţeri, conform datelor prezentate de istoricul Kiriţescu. Dintre aceştia fuseseră alcătuite 378 de batalioane de infanterie, 299 de baterii de artilerie şi 104 escadroane de cavalerie. Au intrat în luptă nici mai mult, nici mai puţin de 281.240 de cai.

„Vous êtes admirablement désorganisés!“

Franţa a trimis o misiune militară, condusă de generalul Herni Mathias Berthelot (foto dreapta, alături de gen. Averescu), care să ajute la ridicarea valorii combative a României. Misiunea Militară Franceză era compusă din ofiţeri de infanterie, cavalerie şi artilerie, piloţi şi observatori, ofiţeri de marină şi de intervenţii, medici, farmacişti şi veterinari, precum şi peste 1.000 de soldaţi. Rolul lor era de ajutor în luptă şi de educare a omologilor români. Era nevoie, mai ales, de organizarea armatei şi de instrucţia soldatului. Generalul francez a ajuns la Marele Cartier General român pe 3/16 octombrie 1916, când deja România pierduse câteva bătălii. Oamenii erau demoralizaţi, deznădăjduiţi, deprimaţi, iar sosirea sa a fost revigorantă. Pe de altă parte, francezul a fost uimit de situaţia pe care a găsit-o în ţară. „Vous êtes admirablement désorganisés!“ (n.r. – „Sunteţi extraordinar de dezorganizaţi“), ar fi exprimat, uluit, Berthelot când a descoperit serviciile de reîmprospătare a muniţiilor armatei române. A acceptat această provocare şi a reuşit să încheie procesul de reorganizare a armatei române până în iunie 1917, în condiţii mai mult decât nefavorabile, având în vedere ocupaţia străină. Sub atenta sa supraveghere au fost construite unităţi mari, a fost reformată funcţionarea centrelor de instrucţie şi a şcolilor militare. Popularitatea generalului în rândul românilor a crescut fulgerător.

image

Astfel că pe 21 mai/3 iunie 1917, a fost adoptată o lege prin care i se acorda cetăţenia română de onoare. Dar întreaga misiune franceză, care a luptat în România, a fost la fel de mult apreciată, mai ales aviaţia. Astfel că pe 9/22 august 1917, regele Ferdinand a decorat ofiţeri francezi cu ordine şi medalii româneşti de rang înalt.

image

Drumul până la pacea separată

Foto: Regele Ferdinand decorează soldaţii pe front, în vara lui 1917

image

Campania din 1917 a reprezentat marele avânt al Armatei române, reorganizate şi sub o nouă conducere, în frunte cu generalii Prezan, Christescu, Averescu, Grigorescu, Văitoianu. Victoriile româneşti în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vară au redat speranţa tuturor românilor. Din august 1917, românii spuneau cu cel mai ferm simţ patriotic: „Pe aici nu se trece!“. La un an de la intrarea în războiul mondial, după ce înfruntaseră cele mai grele momente de război, ocupaţia, foametea, tifosul, românii începeau să creadă că nu s-au angajat degeaba la luptă. Se reuşise, de asemenea, ca Moldova să rămână liberă, apărată de Armata a IV-a, dar obiectivul planificatorilor români era continuarea ofensivei până ce avea să fie eliberat întreg teritoriul ocupat.

Elanul Armatei române a fost curmat, brusc, în martie 1918. Rusia trecuse prin transformări interne uriaşe, era condusă de bolşevici, în frunte cu Lenin, care se opuneau războiului alături de armatele imperialiste şi asupritoare ale popoarelor. Pe 3 martie 1918, a fost încheiată pacea de la Brest-Litovsk, între Rusia bolşevică şi Puterile Centrale. Rusia ieşea din război, astfel că se prăbuşea întreg Frontul de Est. România singură nu mai putea face faţă inamicului.

S-a pus problema încheierii de către România a unui armistiţiu şi a unei păci separate. În ciuda opoziţiei vehemente faţă de perspectiva ieşirii din război în condiţii atât de grele – opoziţie susţinută mai ales de Regina Maria – şi după lungi negocieri, România s-a văzut nevoită să semneze pacea de la Buftea-Bucureşti. Termenii tratatului semnat pe 7 mai 1918, de noul guvern Alexandru Marghiloman, erau dezastruoşi. Se prevedea ca România să cedeze Bulgariei Dobrogea, până la Dunăre; Austro-Ungaria avea să redobândească controlul asupra trecătorilor din Munţii Carpaţi; iar România concesiona Germaniei toate exploatările petroliere pe o perioadă de 90 de ani. În schimb, dar separat de tratatul de pace, Puterile Centrale acceptau unirea Basarabiei cu România. Se reuşise un câştig mic, nu unul pentru care România intrase în război şi de care nimeni nu se putea bucura pe deplin în condiţiile date.

Tratatul de pace nu a fost însă ratificat de Parlament şi nici promulgat de regele Ferdinand, astfel că s-au putut anula înţelegerile în toamna lui 1918, când Puterile Centrale au început să dea semne evidente de epuziare. Ghionionul de a fi rămas fără ajutorul rusesc la începutul anului era răsturnat de şansa de a putea reintra în război pe 10 noiembrie 1918, după ce armata de Salonic reuşise, în sfârşit, să scoată Bulgaria din luptă şi cu numai o zi înainte ca Marele Război să se încheie pe Frontul de Vest, prin tratatul de armistiţiu dintre Imperiul German şi Antantă, semnat în pădurea Compiègne.
 

„Gâlgâie, domnule! M-a lovit...“

Serialul „100 de ani de la Marele Război“ vă prezintă cele mai importante aspecte ale intrării României în Primul Război Mondial. Dar nimeni nu poate vorbi despre un război la fel ca oamenii care s-au întors de pe front sau au văzut focul pe cer. Am răsfoit jurnalele martorilor primei conflagraţii mondiale, publicate de editura Humanitas, şi redăm fragmente scurte, dar esenţiale. Astăzi, vă prezentăm „Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia şi Pirin Planina“ (ed. Humanitas, 2014), volum scris de George Topîrceanu în perioada în care a luptat în Primul Război Mondial, la Turtucaia, în Armata de Sud.

image

Pe drumeagul dinspre Turtucaia veneau şi se opreau în grămadă tunuri şi chesoane de artilerie, soldaţi cu ochii injectaţi de fum şi neodihnă, care priveau aiuriţi, fără să priceapă, malul de dincolo pustiu şi Dunărea fără pod şi fără niciun vas. Numai câteva şlepuri – unul cu un cazan mare de petrol – se vedeau părăsite în faţa gării, pe când altele, dezlegate de la mal, pluteau în voie la vale, fără cârmaci.

Tunurile bulgare băteau acum tot mai rar, bateriile îşi schimbau desigur poziţiile, veneau mai aproape.

- Vin ruşii dinspre Silistra! strigă un glas.

- La coastă, băieţi! s-aud alte glasuri, răzleţe.

Mă trezii atunci, ca dintr-un somn adânc, din toropeala mea. Luai o armă aruncată pe nisip, în câteva clipe îmi umplui sacul cu cartuşe şi pornii cu primul val de oameni la deal, prin viile şi livezile de deasupra malului. În curând începurăm să întâmpinăm soldaţi care veneau spre mal.

- Departe sunt bulgarii?

image

- Nu sunt departe. Uite, acum prind a ieşi iar din pădure.

- De-ai noştri mai sunt mulţi?

- Nu mai sunt.

Găseam răniţi, pe după câte o movilă, prin gropi. Într-o margine de vie doi ţigani mâncau struguri. Când am ieşit deasupra, la loc mai neted, gloanţele începură să treacă printre noi, c-un sâsâit scurt. Eram la flancul stâng. Dinspre dreapta mea, începură să răsune împuşcături de-a lungul şirului cu care pornisem. Mulţi haraci de vie erau culcaţi la pământ. Mă lăsai şi eu într-un genunchi şi descărcai câteva focuri la întâmplare. Vecinul din stânga rămăsese mai în urmă, pe când cel din dreapta, un om trecut, cu faţa amărâtă şi încreţită de necazuri, vru să tragă şi el, dar nu ştia bine să încarce arma. Când slobozi primul foc, în sus, se apucă cu mâna de falcă...

Gloanţele tot mai des şuierau pe deasupra, altele izbeau scurt, în ţărână, scoţând nouraşi de praf, pe când, deasupra lanţului de trăgători, spre dreapta, începură să se spargă şrapnele.

Tâmplele îmi zvâcneau. Iar gândurile îmi fugeau necontenit departe de locul în care mă găseam. Îmi veneau în minte mulţime de lucruri fără însemnătate, crâmpeie de amintiri banale din trecut. Îmi aduceam aminte de badea Mihai, care fusese în războiul de la 1877.

- Ei, cum era la război, nene Mihai? îl întrebam, pe bancă, sub plopii de lângă poartă.

- Apoi, cum să fie?... Eram în nişte porumb, şi făceau gloanţele: fiiit! pe la urechea asta, fiiit! pe la urechea astălaltă... Şi-mi arăta cu degetul cum făceau.

„Iaca, mă gândii, am ajuns şi eu ca badea Mihai, să-mi facă gloanţele «fiiit» pe la urechea asta!...“

Şrapnelele trosneau întruna, dar gloanţele lor mari, care cădeau pieziş, rareori ajungeau până în flancul stâng, unde eram eu. Totuşi, la fiecare bubuitură mai apropiată, instinctiv, ne vâram capul între umeri, parcă ne-am fi apărat de pietre. Era un foc de „baraj“, care, din pricina lungimii frontului nostru, nu putea să ne taie retragerea.

Când întorsei capul, văzui că vecinul din dreapta a rămas în urmă.

- Ce, nu mai vii? îl întrebai.

Iar el, cu faţa-n soare, se strâmba urât, parcă i-ar fi fost scârbă tare de ceva.

- Gâlgâie, domnule! îmi zise.

- Ce gâlgâie?

- Sângele... M-a lovit... Trage-mă undeva la adăpost, că pe urmă mă târăsc eu cum oi putea.

M-aplec şi-l ridic de-o subţioară. Era lovit deasupra genunchiului... Dar de-abia facem câţiva paşi, şi-l simt că-şi pune capu-n piept, c-un sughiţ scurt, şi se lasă greu: îl lovise al doilea glonţ, în ceafă... L-am lăsat jos, m-am întors. „Fiiit, pe la urechea asta“, îmi veni iar în minte, ca o obsesie. Vedeam plopii de lângă poartă, în amurg, şi pe badea Mihai cu luleaua...

Împuşcăturile bulgarilor, mai dese decât ale noastre, se auzeau limpede şi prelung – un şir de răpăituri neregulate.

Şi deodată încep să disting pe cei cari trăgeau în noi: la marginea crângului din faţă, unul alerga spre noi, cu spatele încovoiat... Apoi altul...

Erau bulgarii. Înaintau cu salturi mici, pe căprării, câte unul din fiecare flanc, apoi din mijloc – ca la carte. Unii făceau saltul în goană, alţii veneau în pas, aplecaţi uşor, cu lopata în dreptul obrazului.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100 de ani de la Marele Război 1916 - 2016" on Storify</a>]

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite