100 de ani de la Marele Război, Episodul 3. Românii şi dilema neutralităţii: noi cu cine luptăm?

0
Publicat:
Ultima actualizare:
razboi

România a intrat într-o debandadă aproape caragielească în anii neutralităţii: ţăranii erau temători faţă de război, dezbaterile din presă deveniseră mai degrabă pamflete şi calomnii, iar în ochii opiniei publice, obiectul dorinţei românilor pendula între Transilvania şi Basarabia, ca într-o carte poştală pe care se reflectă câte o altă imagine, în funcţie de punctul din care priveşti. O singură problemă: împotriva cui şi pentru ce luptăm?

„În cursul unei convorbiri cu contele Czernin (n.r. – ministru de externe al Austro-Ungariei în timpul Primului Război Mondial), la Sinaia, d. Costinescu (n.r. – Emil Costinescu, ministru de finanţe în perioada 1914-1916) i-ar fi spus: «Dacă ruşii vor să intre, noi nu-i putem împiedica». «Bine, dar în acest caz intrăm şi noi aci», răspunse contele Czernin. «Poftim, a adaus ministrul, şi se va vedea care din doi ie mai tare». Şi relatând această convorbire între negustorul de cuie şi diplomatul austriac, «Opinia» (n.r. – ziar din Iaşi) face următorul comentar: «D-lui Costinescu i-ar surâde să ne transforme cel puţin în câmp de luptă“, scria ziarul „Steagul“, organ al Partidului Conservator, pe 13/26 iulie 1916. Autenticitatea discuţiei poate fi îndoielnică, însă cert este efectul pe care cotidianul conservator îl urmărea: discreditarea guvernului Brătianu şi descurajarea simpatizanţilor Antantei.

Războiul ideilor

Neutralitatea expectativă impusă în 1914 a fărâmiţat speranţele şi dorinţele societăţii româneşti. Exista un sigur vis, acela al unei ţări întregite, însă mai multe opţiuni pentru România, care s-au coagulat rapid în curente naţionale. Fiecare facţiune avea opozanţii săi: intervenţioniştii se contraziceau cu susţintorii neutralităţii care aşteptau ivirea momentului potrivit pentru intrarea în acţiune, iar adepţii Puterilor Centrale combăteau partizanii Antantei. Fiecare căuta să îl submineze pe celălalt, lupta cu toate mijloacele pentru cauza sa, era elocvent şi vivace în spaţiul public şi în convorbirile intime.

Pe frontul polemicilor se confruntau, în principal, germanofilii şi antantofilii. Motivele ţineau şi de sentiment, de ataşamentul faţă de cultura franceză ori germană, dar şi de raţiuni obiective, de strategie. Totuşi, cele două curente, care au adus împreună intelectuali şi oameni politici deopotrivă, au fost îmbrăţişate, fiecare, de cele două mari partide politice ale României lui Carol I: Partidul Naţional Liberal, aflat la guvernare, susţinea neutralitatea cu expectativă armată şi o posibilă intrare în război de partea Antantei, iar cea mai mare parte a membrilor Partidului Conservator, în frunte cu P.P. Carp, Alexandru Marghiloman şi Titu Maiorescu, se pronunţa în favoarea Puterilor Centrale.

Cum se apără „instinctul naţional“

S-au distins, totuşi, doi lideri conservatori care au dus stindardul colaborării cu Franţa şi Anglia – al „politicei instinctului naţional“, cum o numiseră chiar ei: Take Ionescu şi Nicolae Filipescu. Primul era preşedintele Partidului Conservator-Democrat, pe care îl înfiinţase în 1908 din dorinţa de a pune capăt sistemului rotativei guvernamentale – în zadar, căci Carol I nu a dorit să se adapteze noii configuraţii politice şi nu a ajuns la guvernare decât după moartea regelui, şi numai în guverne de coaliţie.

filipescu

Foto: Nicolae Filipescu era un mare orator; portret realizat de Nicolae Petrescu-Găină

Nicolae Filipescu era liderul unei grupări conservatoare care, în septembrie 1915, a înfiinţat Federaţia unionistă. În primăvara anului următor, cele două facţiuni conservatoare au fuzionat, iar în primele zile ale lui iulie 1916 a fost organizată o întrunire generală în care s-a făcut public manifestul coaliţiei. Atmosfera de la sala „Dacia“, unde a avut loc marele congres, a stat sub auspiciul aplauzelor furtunoase şi prelungi: Filipescu l-a acuzat pe premierul Brătianu de toate relele – de la amăgirea românilor până la înşelarea aliaţilor străini, cu verdictul că „istoria va pomeni că în timpul războiului mondial la guvern era un grup de sectari dispuşi la război civil, iar nu la război extern“ – iar Take Ionescu, fire mai simandicoasă, a evitat atacul asupra guvernanţilor şi a recurs la o manifestare energică pentru intrarea în război de partea Antantei – s-a făcut apel la sensul morţii soldaţilor: „mor francezi, mor englezi, mor italieni, mor ruşi, ca să facă patria noastră; nu este cu putinţă ca numai noi să rămânem pe dinafară“. În răspuns, conservatorii lui Marghiloman l-au numit a doua zi „un caraghioz sinistru“.

În timpul neutralităţii, m-am dus într-o localitate rurală unde era în trecere un regiment de armată. Din mai multe grupuri mi s-a răspuns, la întrebările mele, că se pregătesc de război. – Cu cine? – Cu ungurii. Şi a urmat o strajnică înjurătură la adresa vizatului vrăjmaş. Vasile Sion, doctor şi profesor la Universitatea din Bucureşti

Curat împotriva Rusiei

Cei care condamnau astfel de izbucniri spontane de efervescenţă naţionalistă erau adepţii Puterilor Centrale. „Erau acei care credeau că opun politica de calcul, politicei de sentiment“, explică istoricul Constantin Kiriţescu în „Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919“. Cu alte cuvinte, argumentele lor se explicau printr-un calcul geopolitic simplu: România nu se poate alia cu Rusia din motive ce ţin de istorie şi de securitate. Românii nu trebuie să uite: secole la rând, Rusia a fost putere asupritoare, a ocupat Basarabia, avea dorinţe expansioniste la strâmtorile Mării Negre. Tratatul cu Austro-Ungaria din 1883 avusese ca temei tocmai teama de Rusia, iar situaţia nu se schimbase între timp.

marghiloman

Foto: Conservatorul Alexandru Marghiloman, un jocheu politic, în viziunea lui Petrescu-Găină

O victorie a Rusiei însemna robia economică a României, susţine Kiriţescu. Şi o Românie învigătoare alături de Rusia ar fi fost degeaba: ar fi stat prinsă sub bocancul cazac. Înfrângerea Rusiei, pe de altă parte, ar fi însemnat câştigarea teritoriului pierdut şi independenţa ţării. Românii din Basarabia duceau un trai mai greu decât cei din Ardeal, căci Imperiul Rus era o autocraţie obscură care susţinea un proces de rusificare a teritoriului, pe când Ungaria era un stat constituţional, care dăduse o serie de drepturi românilor din Transilvania. Aşadar, basarabenii aveau prioritate şi şansa ar fi fost de partea lor în acest război.

Când venea vorba de ajutorul efectiv pe care l-ar fi putut primi România în război, germanofilii considerau că nu Rusia era soluţia, ci Germania. O armată condusă de comandanţi slab pregătiţi, cu o dotare tehnică precară şi geografic departe de ceilalţi aliaţi de la care primeau ajutoare. Împreună cu Puterile Centrale, România ar fi putut beneficia din plin de ajutorul pricepuţilor generali nemţi şi de toate proviziile necesare.

Ce este regatul român fără Ardeal?

Înainte de izbucnirea războiului, cea mai mare parte a elitei intelectuale româneşti simpatiza Germania. Regele era neamţ, mulţi studiaseră în universităţile germane şi admirau conduita şi stilul prusac, arată istoricul Lucian Boia în volumul „Germanofilii“. Totuşi, atunci când s-a ivit oportunitatea unei uniuni cu Transilvania, majoritatea opiniei publice a susţinut alianţa cu Antanta. Onorarea tratatului cu Austro-Ungaria ar fi însemnat „gâtuirea fraţilor noştri şi primejduirea statului“, susţine Kiriţescu. Antantofilii vedeau clar: era mult mai uşor de câştigat şi de păstrat Ardealul decât Basarabia, pentru că puterea de regenerare a unei Rusii învinse ar fi fost mult mai mare decât cea a unei Austro-Ungarii aflată deja în pragul colapsului. În plus, teama de Rusia putea fi diminuată de faptul că primejdia ar fi fost ţinută în şah de celelalte puteri din alianţă. La toate acestea se adăuga şi eterna simpatie pentru Franţa, pentru fraţii de neam latin.

Noi nu urâm Germania, iubim pe Franţa. Germania vrea să croiască pe harta lumii state artficiale. Franţa, Anglia şi Rusia vor, din contră, liberarea popoarelor şi întocmirea statelor pe baze etnice. Franţa vrea să fim una şi pentru totdeauna. Barbu Ştefănescu Delavrancea, 10 noiembrie 1914

Curentul pro-Antanta s-a evidenţiat mai ales prin fervoarea cu care se manifestau public reprezentanţii săi. Totul se făcea şi se striga pasional. „Ce este regatul român fără Ardeal? O absurditate geografică. O fâşie de pământ întortochiată şi frântă în semicerc“, declara Nicolae Filipescu. Patimile societăţii româneşti pentru această unire coborâseră din înaltul discursurilor politice în stradă. I.C. Filitti nota în jurnal, la data de 18/31 august 1914, un episod dramatic: „La Capşa, franco-isteria şi ruso-francăria la culme. Oamenii fără căpătâi decretând moartea regelui şi a tuturor partizanilor unei acţiuni cu Tripla Alianţă“. Ameninţările cu moartea se întâmplau cu mai multă uşurinţă în acele vremuri, când oamenii erau aprigi la mânie şi fără legi solide care să le interzică. De altfel, şi Marghiloman a primit porţia lui, imediat după ce a susţinut neutralitatea României în Consiliul de Coroană din 1914. Nu s-a arătat afectat, le-a trimis unui coleg spre păstrare şi aducere aminte.

Cine e opinia publică

Opinia publică românească din prima parte a secolului al XX-lea era subţire şi uşor de influenţat. Era formată din oameni cu un oarecare nivel de cultură şi interes pentru treburile publice. Mica burghezie se ridicase în defavoarea marilor case boiereşti şi cuprindea avocaţi, profesori, medici, industriaşi, mici negustori etc., fii ai unor ţărani mai înstăriţi şi ai altor mici burghezi de provincie. Aceleaşi origini începuse să le aibă şi clasa politică. Take Ionescu, născut Dimitrie Ioan, fiu de negustori din Ploieşti, este exemplul tipic pentru omul care a ajuns în vârful statului depăşind tot ce i se refuzase prin naştere, scrie Nicolae Iorga în cartea „Supt trei regi“. Istoricul face şi observaţia că „boieria nu mai impunea, deşi până la războiul cel mare n-a fost un singur ministru care să nu fi fost născut la oraş din «oameni supţiri»“.

image

Foto: Împăratul Wilhelm al II-lea contempla moartea întregii lumi; caricatură realizată de Petrescu-Găină, antantofil

Aşadar, cei care trebuiau să întreţină aceste idei şi dezbateri reprezentau o pătură subţire. Analfabetismul era în floare – 60% din populaţia ţării – şi era necesar ca românii interesaţi de idealul naţional de unire, de chestiunile spinoase ale războiului să aibă un oarecare simţ critic. „Proporţia ştiutorilor de carte în adevăratul sens al cuvântului şi nu în sensul statisticei care notează la cărturari pe toţi câţi îşi pot sgâria numele pe hârtie, este foarte mic“, scria ziarul „Steagul“ pe 14/27 august 1916. De aici, decurgea firesc o altă problemă: oamenii erau uşor influenţabili, puteau fi convinşi radical de câteva vorbe frumoase.

Opinia publică nu cuprindea, totuşi, cea mai mare parte a populaţiei, pe ţărani. Aceştia nu se prea gândeau la împlinirea visului de secole al românilor, căci erau prea ocupaţi cu masa de-a doua zi. Ei ştiau sigur ce vor: pământ! Amintirea sângerosului 1907 era încă fragedă. Iar posibilitatea războiului nu făcea decât să-i înspăimânte pe cei ce ştiau că vor ajunge în prima linie a frontului, că vor fi carne de tun, că nu ştiu să ţină în mână o armă, darămite să o şi folosească dibace.

O pasiune nestăvilită pentru Transilvania. Nicolae Filipescu: „Vrem Ardealul şi nimic alt“

Proiectul naţional prioritar al unirii tuturor provinciilor româneşti a fost un produs al secolului naţionalităţilor. S-a dezvoltat în secolul XIX şi a atins apogeul la începutul secolului XX. Adesea se vehicula, cu durere şi speranţă în glas, ideea României de la Nistru până la Tisa. Adică o Românie care să cuprindă şi Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Propaganda pentru Ardeal a avut un avânt mai puternic. Explicaţia nu e greu de întrezărit. Elita românească din Transilvania a avut posibilitatea de a se manifesta, de a milita pentru drepturile sale în faţa dublei monarhii. Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, s-a consolidat un nucleu dur în Ardeal, care atunci a fost reprezentat de Şcoala Ardeleană. Ideile lui Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Samuil Micu au repus pe noi fundamente identitatea românească: teoria descendenţei latine a poporului român are ecou şi astăzi. În anii dinaintea izbucnirii războiului mondial, vârfurile de lance în susţinerea unirii cu regatul român erau poetul Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, oameni de cultură ardeleni care s-au refugiat în România în 1914. În Bucureşti, au dus o campanie intensă pentru a face cunoscută situaţia dramatică a românilor de peste Carpaţi. Au fost şi alţi intelectuali români care s-au raliat eforturilor ardelenilor, din simplă potrivire sentimentală.

adevarul

De trei ori Ardealul

Nicolae Iorga, de pildă, a fost un susţinător pasional al unirii cu Transilvania, deşi nu a epatat în discursurile publice. Era un moderat, un intelectual cu rezervă. Peniţa sa a reuşit să descrie dorinţele societăţii româneşti: „Când sentimentele fireşti frământă, fără nicio aţâţare de la nimeni, lumea întreagă, când e vorba de unguri, de Braşov, de Sibiu, Alba-Iulia, Suceava, oameni gravi, iniţiaţi în toate cancanurile Olimpului, păşesc pe furiş ţâstuind orice strigăt, orice vorbă, recomandând tăcere şi, în acelaşi timp, îndreptând un deget, care, din fericire, nu e magic, spre Basarabia“, scria istoricul pe 14/27 septembrie 1914, în „Războiul nostru în note zilnice“. Era greu de conceput pentru cineva care simţea cu ardoare nevoia unirii cu Ardealul cum poate cineva să-şi îndrepte privirea spre mica provincie din est. Nicolae Filipescu era şi mai direct în exprimare: „De aceea ţintim către cetatea naturală a Ardealului, către Acropolea românismului. Aci e centrul, aci e inima românismului. De aceea, vrem Ardealul şi nimic alt. De aceea pot rezuma tot ce v-am spus, rostind şi repetând acest singur cuvânt: Ardealul! Ardealul! Ardealul!“.

Dincolo e mai bine

Dincolo de Carpaţi exista o concepţie că ardelenii sunt oameni mai rafinaţi, cu obrazul mai fin decât miticii. Se considera că Europa Centrală se întindea până la Carpaţi, dincolo de care începea Estul – mai sălbatic, mai sărac, mai înapoiat. Această percepţie geografică era la fel de bine acceptată şi în România. „Ce ne aşteaptă de pe urma unui războiu contra germanilor? Transilvania? Nu, ci duşmănia ireductibilă a întregei Europe centrale“, scria „Steagul“ pe 20 iulie/2 august 1916, încercând să susţină intervenţia României de partea Puterilor Centrale. Pe de altă parte, şi ardelenii aveau un oarecare sentiment al superiorităţii: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi dincolo, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim precum cei de aici: un morman de mizerie bucureşteană! Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 de milioane de oameni şi nu într-un stat balcanic cu 7 milioane de locuitori“, îi spunea Alexandru Vaida-Voevod, lider al Partidului Naţional Român din Transilvania, arhiepiscopului catolic Netzhammer, în decembrie 1921.

Războiul nervilor

În 1914, Europa a luat foc şi România a rămas buimăcită în faţa evenimentelor. Nimic nu mai era la locul lui, naţiunile Europei se călcau în picioare pentru pasiunile lor proprii. Presa românească a relatat cuminte şi neangajat întâmplările ce se prăvăleau ca un bulgăre de zăpadă, deşi era mijlocul unei veri toride. „Presa a fost atunci bună. Toată aproape, până la cele mai despreţuite ziare de şantaj şi de insultă“, scria Iorga pe 31 mai/13 iunie 1915, în „Războiul nostru în note zilnice“. Imediat după ce liderii români au luat o hotărâre cu privire la cursul acţiunii noastre, s-a schimbat şi atitudinea presei româneşti. A fost cuprinsă de un furios acces isteric, cum plastic descria Iorga situaţia. A devenit o presă militantă. Era principalul canal de informare a populaţiei, aşadar era firesc să fie şi prima metodă căutată de elită pentru a influenţa opinia publică.

adevarul

Foto: Caricatură din „Adevărul“, 3 iunie 1916

Fiecare ziar a adoptat unul dintre curentele care s-au născut după declararea neutralităţii. Presa de mare tiraj, anume „Universul“ şi „Adevărul“, cu ediţia sa matinală „Dimineaţa“, a îmbrăţişat opinia majorităţii populaţiei: a fost antantofilă. Editorialele publicate de „Adevărul“ erau mai categorice decât cele din „Universul“, însă împreună au contribuit la alimentarea curentului pro-Antanta. Pe lângă acestea au apărut şi ziare cu aceeaşi viziune, dar cu o distribuţie mai redusă şi o atitudine mult mai vehementă: „Epoca“, fondat de Nicolae Filipescu şi „Acţiunea“, al cărui director editorial era Victor Ionescu, fratele lui Take Ionescu. Aşadar, era vorba despre rampele de lansare a ideilor promovate de membrii Federaţiei unioniste, cei mai activi promotori ai „instinctului naţional“.

Presa opoziţiei arde

De cealaltă parte a baricadei, presa care era favorabilă Puterilor Centrale avea mai puţin succes la public. Pe lângă criticile ce i se aduceau de către elita intelectuală neangajată politic, dar angajată sentimental în dezbaterea publică din România, se întâmpla ca uneori redacţiile să fie agresate şi ziarele boicotate. „Ziarul «Ziua» care a apărut în favoarea Triplei Alianţe, se vinde tiptil. La Capşa, tineretul nostru a cumpărat un stoc întreg din acest ziar şi l-a ars în public“, nota I.C. Filitti în jurnal la data de 8/20 august 1914.

La ziarul „Ziua“ scria cu regularitate şi Ioan Slavici, care a fost mult blamat în epocă pentru gustul său în politica externă. „Omul a luat din mâna contelui Czernin pânea lui Iuda. Poate că nu e bine să-l întrebăm ce gust are, după ce a hrănit pe ceilalţi, pentru dânsul...“, spunea Iorga, revoltat, în octombrie 1914. Cazul Slavici, care-i ura pe slavi cu patos, a fost mult luat în colimatorul opiniei publice în epocă, dar concluzia a rămas că numele său nu va putea fi şters din istoria literaturii române şi va rămâne numai cu această pată germanofilă în biografie.

Nu poate fi o mai grea boală a unei societăţi decât aceia pe care ni-o dă presa noastră. Nicolae Iorga, în „Războiul nostru în note zilnice“

În fine, celelalte ziare cu orientare germanofilă erau „Seara“, „Minerva“ şi „Steagul“. Fiecare a avut destinul său. „Seara“ şi „Minerva“ au fost cumpărate în septembrie 1914 de un consorţiu german de la Grigore Cantacuzino „Nababul“. Suma vehiculată pentru „Minerva“ a fost de 3.000.000 de lei. „Steagul“ era organul Partidului Conservator şi a apărut în noiembrie 1914, la iniţiativa lui Marghiloman. A ţinut linia politică a liderului partidului, astfel că a evoluat treptat, de la susţinerea neutralităţii, spre o viziune germanofilă sau orişicât favorabilă Puterilor Centrale.

Germanii, simţind că nu pot convinge cu uşurinţă opinia publică românească, au finanţat şi ziare germane care să intre pe piaţa din România: „Rumänischer Lloyd“ şi „Bukarester Tageblatt“. Nicolae Iorga s-a arătat de la bun început dezgustat de politica lor, pe care o considera antiromânească: „Deşi au redactori împământeniţi, ele se redactează fără nicio consideraţie pentru interesele şi susceptibilităţile ţerii în care se publică“, scria istoricul pe 14/27 septembrie 1914.

image

Sulicană Kaiserului

Clovnii câţi or fi pe lume
Joacă beţi de comedie
Numai tu joci cu... renume
August-Prostu’n tragedie?!...

Clumpe-Dumpe (în „Acţiunea“, 22 martie 1915)

Confruntări inegale şi amorale

Oricât ar fi încercat germanofilii să prindă din urmă avansul antantofililor, era pur şi simplu prea greu. „Adevărul“ realizase un calcul, conform lui Lucian Boia în „Germanofilii“, din care rezulta că „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ singure consumaseră 1.284.000 de kilograme de hârtie numai în perioada 1 ianuarie-31 august 1914, pe când „Minerva“ şi „Seara“ – numai 481.000 de kilograme. Dar cantitatea nu conta. Ziarele nu se sfiau să apeleze cu regularitate la calomnii, injurii şi atacuri asupra celeilalte tabere. Cu cât se apropia mai mult momentul intrării în război, cu atât şi degringolada şi demagogia mediatică se amplificau.

„Să îmbrăţişeze un român şi un om politic român cauza rusă fără rezerve, aceasta ni se pare o monstruozitate. E o nebunie care falsifică mintea unor oameni politici de la noi“, scria editorialistul ziarului „Steagul“ în 8/21 iunie 1916. Răspunsul nu venea prompt, dar era la acelaşi nivel: „Se găsesc în această ţară oameni care sunt adversarii intrării noastre în război. Ei sunt puţin numeroşi; dar opinia lor, ca orice opinie, este liberă să se exprime, când ea nu este inspirată de străini. Se găsesc oameni care ar voi să intrăm în război alături de austro-germani. E încă o opinie, o opinie mizerabilă, o opinie odioasă imensei majorităţi a românilor, dar e o opinie“, scria „Acţiunea“ din 19 iunie/2 iulie 1916. Un exemplu edificator. Cuvintele lui Iorga răsună ca o prorocire apocaliptică: „Nu poate fi o mai grea boală a unei societăţi decât aceia pe care ni-o dă presa noastră“.

Războiul pe înţelesul tuturor

gaina
gaina

Foto: Războiul în două acte: cum am plecat şi cum ne-am întors (Petrescu-Găină)

Ziarele s-au folosit constant de diverse artificii pentru a pipera câtuşi de puţin paginile: cu epigrame, cu scurte ştiri comentate cu umor, dar cel mai ades cu caricaturi. Într-un colţ de pagină reuşeau să surprindă satiric evenimentele importante ale perioadei. Artiştii caricaturişti reuşeau să vorbească şi pe limba celor care nu puteau pătrunde în profunzime articolele editoriale. Erau avangarda în războiul mediatic, aşa încât ziarele de larg tiraj nu îşi puteau permite să nu angajeze un desenator cu haz. În plus, schiţele cu puţin umor apropiau subiectele grele, aspre, reci de cititor, îi captau interesul cât să-şi dorească să continue povestea spusă de desen în articolele ziarului. Printre artiştii preferaţi de presa vremii a fost Nicolae Petrescu-Găină, un precursor al caricaturii româneşti în toată puterea expresiei. Interesul său principal erau contemporanii săi, cărora le-a creionat portrete mai mult sau mai puţin satirice, dar în anii războiului a militat cu elan împotriva războiului, împotriva militarismului german şi pentru victoria Franţei. Împăratul Wilhelm al II-lea, Franz Iosef şi Nicolae al II-lea au trecut prin cele mai comico-dramatice ipostaze. Îndrăzneala peniţei sale l-a costat un an şi jumătate de domiciliu forţat într-un lagăr din Bulgaria. După război, a primit din partea Franţei ordinul Ofiţer al Instrucţiunii Publice, însă răspunsul său a fost sec: „Frecţie la picior de lemn...“. A colaborat cu reviste umoristice şi ziare naţionale, precum „Adevărul de joi“, „Adevărul“, „Zeflemeaua“, „Furnica“ şi „Ţivil-Cazon“, revistă  glumeaţă săptămânală.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100 de ani de la Marele Război 1916 - 2016" on Storify</a>]

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite