100 de ani de la Marele Război. Episodul 10. De trei ori „Trăiască România Mare!“

100 de ani de la Marele Război. Episodul 10. De trei ori „Trăiască România Mare!“

Românii adunaţi în faţa Porţii a III-a din Alba Iulia au jucat hora unirii; Sursa: acad.ro

Marea Unire, probabil cel mai mare act din istoria românilor, s-a împlinit din voia hazardului în mare măsură. O situaţie istorică favorabilă, în ciuda tuturor eforturilor de război, a calculelor politice şi a vieţilor pierdute pe front, chiar şi în contra intenţiilor României la momentul intrării în conflictul mondial. A fost, cu alte cuvinte, marea surpriză: o Românie de la Nistru pân’ la Tisa, cum a visat poetul

Ştiri pe aceeaşi temă

„Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională“, cuvânta Alexandru Vaida-Voevod, trimisul Partidului Naţional Român (PNR) în Parlamentul ungar, pe 18 octombrie 1918. Mai concret, cerea separarea Transilvaniei de Imperiul Austro-Ungar, pentru a fi liberă să dispună singură de soarta ei – noţiuni expuse plenar, în ianuarie 1918, de preşedintele american Woodrow Wilson, un idealist în felul său. Deputaţii maghiari, insensibili la visul de secole al românilor şi dezinteresaţi de autodeterminarea popoarelor, nu aveau nicio intenţie să-i asculte cererile, pe care chiar le găseau jignitoare – au sărit ca leii să-l anihileze pe român.

N-a izbutit nimic atunci Vaida-Voevod, decât trezirea marilor îngrijorări la Budapesta. Totuşi, mişcarea naţională din Ardeal începea să acţioneze tot mai repede şi mai abil. Câteva zile mai târziu, la sfârşitul lunii octombrie, PNR şi Partidul Social-Democrat au înfiinţat, la Arad, Consiliul Naţional Român Central – un fel de celulă de criză care avea responsabilitatea să coordoneze toate acţiunile pentru ca şansa la înfăptuirea unirii să nu fie ratată. În acelaşi timp, Ardealul întreg a fost împânzit de gărzi şi consilii regionale care aveau să se coordoneze cu forul de la Arad.

De cealaltă parte, guvernul ungar n-a avut linişte. A fost trimis imediat la Arad Oszkár Jászi, ministrul Naţionalităţilor, cu misiunea de a negocia cu liderii ardeleni, de a aplana avântul acesta aducător de schimbări drastice. S-a întors repede la Budapesta, pe 14 noiembrie, cu o veste tristă, livrată fără menajamente de Iuliu Maniu: nu se accepta nimic altceva decât separarea deplină. Categoric. Adio şi s-a terminat.

O adunare pentru neatârnare

„Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile şi cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul nostru românesc“, anunţau ziarele şi diversele foi împrăştiate prin oraşele transilvane. Începuse mobilizarea populaţiei. Începuse clipa autodeterminării. Românii îşi luau destinele în propriile mâini. 20 noiembrie 1918 a fost ziua crucială. Consiliul Naţional Român a anunţat public convocarea Marii Adunări Naţionale, la Alba Iulia, de la ora 10 dimineaţa. În următoarele zece zile s-a răspândit mesajul, în presă şi din om în om, prin toate satele şi târgurile Transilvaniei. După doi ani de război, şi mai presus de toate de război împotriva românilor şi sub drapel austro-ungar, după secole de eforturi de apropiere de principatele române, după îndurarea atâtor privaţiuni şi nevoi, românii erau chemaţi să asiste la înfăptuirea istoriei celei mari. Se împlinea dorinţa României din vara lui 1916, când ţara intrase în marea horă a războiului.

Membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria: Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Aurel Vlad (în rândul de jos, de la stânga la dreapta) şi Iosif Jumanca, Romul Boilă, Valeriu Branişte, Victor Bontescu, Dionisie Florianu, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, Emil Haţieganu, Ion Flueraş (rândul de sus)

A fost aleasă Alba Iulia ca loc de adunare pentru însemnătatea sa istorică, într-o dublă valenţă care corespundea şi acestui moment: fusese oraşul în care intrase triumfător şi Mihai Viteazul pe 1 noiembrie 1599, în drumul său spre realizarea primei uniri sub o singură stăpânire a celor trei principate române, dar fusese şi oraşul execuţiei martirice a lui Horea şi a lui Cloşca.

Liderii mişcării naţionale nu au putut trece cu vederea nici aroganţa Parlamentului de la Budapesta. Au lansat public şi manifestul „Către popoarele lumii“, care era un act acuzator, direcţionat împotriva politicii oarbe şi nedrepte perpetuate de puterea maghiară. Se preciza clar şi răspicat, dar într-o măsură şi ferm, înduioşător: „Naţiunea română este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea“. Lupta aceasta pentru neatârnare a fost contracarată de la Budapesta cu pamflete, agenţi de propagandă şi momeli în formă de bani lichizi pentru a întoarce cu faţa spre Ungaria măcar câţiva români ardeleni. N-a funcţionat nimic.

Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. - Lucian Blaga

Toate drumurile duc la Alba Iulia

Cetăţenii satului Galţiu s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare şi au pornit spre Alba Iulia; Sursa: acad.ro

Românii au ascultat în schimb chemarea Consiliului Naţional Român şi au început să vină din toate colţurile Transilvaniei înspre Alba Iulia. Ţăranii gătiţi cum se cade, în port naţional, de sărbătoare, bărbaţii în cele mai curate haine de oraş, femeile cu flori în păr şi în mâini, toţi veneau cum apucau, pe jos, cu trenurile şi căruţele împodobite cu ramuri de brad. Erau zile cu vreme grea, de iarnă. Era frig. Ninsese şi Alba Iulia era acoperită de un strat subţirel de zăpadă care scârţâia sub opincile românilor. „Era o dimineaţă rece, de iarnă. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii“, îşi amintea poetul Lucian Blaga de călătoria sa spre Marea Adunare Naţională. România ieşise de sub ocupaţie, intra din nou în război, pe 10 noiembrie, cu o zi înainte ca Germania să capituleze şi să se încheie războiul pe frontul de vest.

Peste tot e scris „Unirea“

În dimineaţa zilei de duminică, 1 decembrie 1918, Alba Iulia se schimbase la faţă. „Pe la orele 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului Alba-Iulia, a început defilarea în perfectă ordine, defilarea şirurilor nesfârşite de Români din toate părţile. Îmbrăcaţi toţi în costum naţional, împodobiţi cu cocarde şi panglici tricolore, cu steaguri şi steguleţe, în rânduri de câte patru şi în grupuri de câte 150-200, cântând Deşteaptă-te Române, Pe-al nostru steag e scris Unirea, La arme şi alte cântece naţionale, defilau pe dinaintea localului în care erau adăpostiţi membrii marelui consiliu naţional“, nota Vasile Bianu în jurnalul său „Însemnări din Războiul României Mari“. În timp ce pe străzile cetăţii oamenii cântau, înălţau urale pentru unire şi jucau hore, în cele două biserici româneşti, unită şi ortodoxă, se ţineau slujbe şi se spuneau rugăciuni de mulţumire, pe Platoul Românilor de lângă oraş se strânseseră peste 100.000 de oameni, veniţi să fie martori la marele moment istoric.

Bucăţirea trupului românesc a fost un act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunei. - Vasile Goldiş, în faţa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia

Trăiască fericirea!

Sala Unirii a devenit astăzi muzeu; Foto: David Muntean

În clădirea Cazinoului militar din cetatea Albei Iulia – devenită, ulterior, Sala Unirii – se îngrămădiseră cei 1.228 de delegaţi din toate zonele Transilvaniei, împuterniciţi să voteze în marele consiliu unirea Transilvaniei cu România. Şedinţa a fost deschisă de preşedintele Marii Adunări Naţionale, Gheorghe Pop de Băseşti, cu o propoziţie care va face să curgă mari şiruri de lacrimi pe obrajii femeilor care asistau în galerii: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc“. „Când venerabilul preşedinte, d. Pop de Băseşti, ş’a ocupat locul şi prin câteva cuvinte bine simţite a proclamat adunarea deschisă, sala întreagă s’a cutremurat de strigătele: Trăiască România Mare! Trăiască Regele Ferdinand! Trăiască Puterile aliate! Trăiască Brătianu! Entuziasmul se transformase în delir şi asistenţa părea că nu-şi mai da seamă pe ce lume trăia“, completa Bianu tabloul atmosferei din interiorul Sălii Unirii. Fericirea atinsese cote alarmante, aşa cum se cuvenea. În plus, în timpul ceremoniei, preşedintele american a fost preamărit ca „Apostolul Wilson“. Aşa au fost căile euforiei naţionale.

A urmat discursul lui Vasile Goldiş, personalitate de marcă a PNR: „Bucăţirea trupului românesc a fost un act de barbarie. Distrusă barbar, unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunei (Strigăte entuziaste: Aşa-i!)“. A fost, de fapt, o expunere de motive istorice pentru care acest act al unirii era unul just, rectificativ. A fost citită în final şi „Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia“, care cuprindea prevederile unei unirii necondiţionate. În încheiere s-a strigat „Trăiască România Mare!“, pe fundalul aplauzelor continue şi energice ale audienţei.

Sub sceptrul lui Ferdinand

Episcopul Iuliu Hossu a citit în faţa mulţimilor „Rezoluţia de la Alba Iulia“; Sursa: acad.ro

În timp ce discuţiile curgeau în Sala Unirii, miile de români care împresuraseră Alba Iulia ascultau cuminţi cuvântările episcopului Miron Cristea, ale episcopului unit Iuliu Hossu şi ale unor oameni politici – toţi anunţau într-un glas că s-a pecetluit Marea Unire, atunci, pentru vecii vecilor.

Marea Adunare Naţională s-a încheiat cu desemnarea unei delegaţii, formate din Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop, care să ducă la Bucureşti actul Unirii spre a fi semnat de regele Ferdinand. Pe 11 decembrie 1918, era emis Decretul Regal nr. 3631, care prevedea unirea cu România „a ţinuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 1 decembrie 1918“. „Astăzi steagul învingător de la Mărăşeşti îşi întinde binecuvântarea-i glorioasă asupra strămoşescului Ardeal, asupra ţinuturilor româneşti ale Banatului, Crişului şi Maramureşului, împreunând sub sceptrul Regelui Ferdinand toate pământurile moştenite dela legionarii Romei“, încheia relatarea momentului Unirii de la Alba Iulia Vasile Bianu. Se încheia epoca suferinţelor seculare şi începea viitorul luminos.  

Români din toate colţurile ţării s-au unit la Alba Iulia pentru a sărbători momentul istoric; Sursa: acad.ro

Un imperiu se destramă

Pe 1 noiembrie 1918, soarta Imperiului Austro-Ungar era deja pecetluită – dubla monarhie cădea îngenuncheată de naţiunile Europei. Era lovită de tragedie. „Pedeapsa lui Dumnezeu a început. Contele Ştefan Tisza (n.r. – István Tisza a fost prim-ministru al Ungariei în anii Primului Război Mondial), cel mai mare duşman al Românilor, a fost împuşcat de către nişte soldaţi în locuinţa sa, în faţa soţiei şi fiicei sale. El a murit zicând: «Sunt lovit, mor, trebuia să se întâmple aşa!»“, nota Vasile Bianu în jurnalul său. Destinul contelui Tisza se suprapunea celui al Austro-Ungariei: o primă lovitură fusese primită pe 28 octombrie, când Cehia îşi proclamase independenţa, urmată două zile mai târziu de Slovacia – împreună, cele două state au format Cehoslovacia. Polonia a descărcat al doilea foc: pe 11 noiembrie, Józef Piłsudski punea bazele statului polonez independent. Dubla monarhie s-a prăbuşit, neputincioasă, în ziua următoare, când s-a proclamat înfiinţarea Republicii Austria. Divorţul monarhic a lăsat Republica Ungaria în aşteptare până pe 16 noiembrie. În final, luând act de dispariţia imperiului, pe 1 decembrie, în timp ce la Alba Iulia lua fiinţă România Mare, popoarele vecine din Balcani se uneau într-o federaţie: pe harta Europei apărea Iugoslavia.

 

Doi paşi mai aproape de idealul naţional

Sfatul Ţării a hotărât unirea Basarabiei cu România

„Azi dimineaţă eşind din casă am observat mai multe clădiri împodobite cu steaguri naţionale şi pe pereţi lipită, în mai multe locuri, o înştiinţare semnată de către Prefectul judeţului Suceava, C. Gr. Sturdza, prin care se aduce la cunoştinţa cetăţenilor marele eveniment istoric: Unirea Basarabiei cu România. Îmi este peste putinţă să arăt prin scris impresiunea adâncă ce mi-a făcut înfăptuirea acestui vis. Nu-mi venea să cred ochilor!“, consemna Vasile Bianu în „Însemnări din Războiul României Mari“, în data de 29 martie/11 aprilie 1918. Surprinderea lui nu a fost singulară, mulţi români au trăit aceleaşi sentimente. Căci ţara se afla în război – pacea de la Bucureşti avea să fie semnată abia în mai – totuşi fusese înfrântă de Germania care ocupase aproape tot teritoriul. România trăia înghesuită, înfrigurată şi înfometată, în câteva judeţe rămase libere, de la Focşani la Iaşi. Şi totuşi, se întâmplase evenimentul fericit, dar nu cel pentru care România se avântase în luptă: prima dintre provinciile care erau aduse alături de ţară era Basarabia, regiunea sacrificată în vara lui 1916.

Prima dintre bucurii

Mergând înapoi pe firul evenimentelor, situaţia începuse să se contureze în favoarea unei potenţiale uniri în noiembrie 1917, când se proclamase Republica Democratică Autonomă Moldovenească, pe fondul revoluţiilor care se succedaseră în Imperiul Rus şi care destabilizaseră serios puterea de la Moscova. Se înfiinţa, aşadar, un Sfat al Ţării, care cuprindea 150 de deputaţi, reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice şi era prezidat de Ion Inculeţ. În cursul lunii decembrie 1917, soldaţii care se convertiseră la crezul bolşevic au creat probleme mari în Basarabia, încât situaţia a ajuns în pragul războiului civil. Pe 14 decembrie, Sfatul Ţării a hotărât în secret să ceară ajutor extern, iar pe 22 decembrie, a fost trimisă o telegramă Ministerului de Război Român. În ianuarie 1918, armata română se afla la Chişinău, iar comisarul rus pentru Afaceri Externe, Lev Troţki, rupea relaţiile diplomatice cu România.

În amintirea anului 1859, pe 24 ianuarie a fost votată în unanimitate independenţa Republicii Democrate Moldoveneşti, al cărei preşedinte era Ion Inculeţ. În luna februarie, în perioada tratativelor de pace româno-germane, delegaţii basarabeni au propus noului premier Averescu unirea, însă acesta s-a opus. Totuşi, sprijinul Puterilor Centrale pentru unire a fost captat de Alexandru Marghiloman, care a venit la şefia guvernului român la începutul lunii martie.

Presiunea cercurilor politice din Basarabia care îndemnau în cor la unire au deschis larg fereastra de oportunitate care se ivise în acest cel mai greu ceas al războiului pentru România. Au fost puse la punct toate detaliile în care avea să se facă alipirea la România, iar în după-amiaza zilei de 27 martie va avea loc şedinţa Sfatului Ţării în care se exprima poziţia oficială a Basarabiei prin votul deputaţilor. Reprezentanţii minorităţilor au declarat că se vor abţine de la vot – cu excepţia polonezului, care se învoia să participe, căci n-avea nimic de împărţit cu românii. În final, a avut câştig de cauză tabăra „pentru unire“, cu 86 de voturi. Declaraţia de unire s-a încheiat cu „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!“, la care partea românească a răspuns: „Trăiască România, una şi nedespărţită!“.

„Dulcea Bucovină a proclamat unirea“

La mijlocul lunii noiembrie, mai precis pe 15/28 noiembrie 1918, a avut loc cel de-al doilea act de unire, al Bucovinei. Acelaşi Bianu tresălta de entuziasm, ca-n prima zi când România îşi mutase hotarul: „Dulcea Bucovină, vesela grădină a poetului Petrino, pământul sfânt în care se odihnesc moaştele sfinte ale lui Ştefan cel Mare, a proclamat unirea ei cu România“. Artizanul proclamaţiei fusese Iancu Flondor, care confirmase ieşirea de sub stăpânire habsburgică în Palatul Naţional din Cernăuţi pe 14/27 octombrie, în cadrul Adunării Constituante: „Domnilor, o iobăgie naţională de aproape un secol şi jumătate, pe cât de dureroasă, pe atât de ruşinoasă, este pe sfârşite. Poporul român din Bucovina e pe cale de a sparge şi a lăpăda lanţul care i-a ferecat sufletul“.

 

Minunea minunilor: Încoronarea de la Alba Iulia

Ferdinand şi Maria, în mijlocul cortegiului regal, după încheierea ceremoniei de încoronare ; Sursa: Albumul „Regii României Mari la Alba Iulia“

15 octombrie 1922. În Alba Iulia cerul este acoperit de nori şi plouă mărunt. Oraşul, profund schimbat edilitar în ultimii doi ani, este totuşi în aură de sărbătoare. Se înfăptuieşte ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand şi a reginei Maria, suveranii României întregite. E un moment solemn, un episod simbolic şi deopotrivă o sărbătoare naţională. Întreaga clădire a gării era îmbodobită cu brad şi stejar, cu ghirlande de flori albe şi roşii. Poziţionat central, deasupra intrării, era înscris „Trăiască România Mare“ din steguleţe tricolore. Era aşteptat trenul regal, care a ajuns în Alba Iulia la 9.15 dimineaţa. Suveranii au fost întâmpinaţi de primarul oraşului, după datina strămoşească, cu pâine şi sare.

La ora 10, cortegiul regal se îndreaptă către Catedrala Încoronării, unde are loc o slujbă religioasă condusă de mitropolitul Miron Cristea, alături de mitropolitul Pimen al Moldovei, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului şi arhiepiscopul Gurie al Basarabiei. Istoricul Nicolae Iorga observa, contemplativ, că aceasta însemna şi o unire întru cele sfinte: „În toată istoria neamului nostru, nu s-a văzut vreodată ierarhii Ţării Româneşti şi Moldovei, Ardealului şi Basarabiei, liturgisind împreună“.

Încoronarea a însemnat parcurgerea a două secvenţe bine delimitate: întâi, au fost sfinţite Coroanele celor doi monarhi şi buzduganul regelui, după care a început ceremonia publică. Regele Ferdinand s-a încoronat singur, după cum rămăsese drept pildă gestul lui Napoleon, şi apoi a pus coroana şi pe capul august al reginei Maria. „În aceste momente solemne cântă Imnul regal; toate trupele, poporul şi persoanele de faţă, adânc emoţionate, strigă Ura!, iar 101 lovituri de tun bubuie în străvechea cetate a lui Mihaiu Vodă şi a Unirii; aeroplane militare sboară deasupra ei, clopotele bisericilor  din întreaga ţară vestesc Încoronarea“, consemna Bianu, în detaliu, momentul copleşitor la care asista.

Pregătirile pentru ziua cea sfântă

Catedrala Încoronării din Alba Iulia este astăzi vizitată şi în scop turistic ; Foto: David Muntean

„Minunea minunilor s’a săvârşit, în fine, la Alba Iulia în ziua de 15 Octombrie 1922, de aci înainte zi sfântă a neamului românesc. În această sfântă cetate, după 322 de ani de la întâia unire înfăptuită de Mihaiu Viteazul, s’a îndeplinit astăzi, cu tot fastul şi toată splendoarea, actul măreţ al Încoronării Regelui şi Reginei tuturor Românilor“, nota Vasile Bianu în memoriile sale. Într-adevăr, era precis Bianu când vorbea despre solemnitatea momentului. De pregătirea ceremonialului se ocupase mitropolitul Miron Cristea, care îşi dorea să asiste la un moment fastuos, inspirat de curţile împăraţilor bizantini şi ruşi, dar în care să aibă un rol important şi clerul. Pentru a găzdui ceremonia de încoronare fusese comandată construirea Catedralei Încoronării, în Cetatea Alba Carolina, încă din 1921. Ideea fusese a istoricului Nicolae Iorga, care făcea parte din comisia care organiza ceremonia, alături de generalul Constantin Coandă, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Miron Cristea şi Alexandru Lapedatu. Proiectul catedralei a fost încredinţat arhitectului Victor Stephănescu, iar pictura – lui Costin Petrescu, autorul frescei de la Ateneul Român.

Un alt detaliu de care s-au îngrijit cu atenţie organizatorii au fost coroanele regeşti. Regele Ferdinand a primit Coroana de oţel a lui Carol I, iar pentru regină s-a creat, la Paris, din aurul donat de un proprietar de mină de aur din Apuseni, o coroană în stil bizantin. „Războiul din 1877-78, care adusese Independenţa Principatului România, avusese şi trofeiele lui, smulse turcilor de vitejii Dorobanţi, porecliţi Curcani. Din ţeava unui tun turcesc a fost făcută Coroana de oţel, cu care a fost încoronat primul rege al României. Cu aceasta a voit să se încoroneze şi mare al tuturor Românilor“, elabora Bianu în jurnal.

Sfârşit de sărbătoare

Întreaga procesiune s-a încheiat cu o defilare a celor doi suverani, încoronaţi oficial regi ai tuturor românilor, urmată de o defilare a regimentelor decorate cu ordinul „Mihai Viteazul“ în anii Primului Război Mondial. La 17.30 monarhii s-au îndreptat spre gară şi sutele de invitaţi pornesc spre Bucureşti, din oră în oră, cu celalte trenuri. Numai muzicile militare au cântat până la miezul nopţii şi torţele au luminat pereţii vechi ai Cetăţii Alba Carolina. 

Lupta pentru postul de premier al Încoronării

Al doilea mandat de premier al României a fost câştigat de generalul Alexandru Averescu în martie 1920. A fost momentul său de glorie supremă, când toate speranţele românilor erau puse în mâinile sale. Partidul Poporului câştigase alegerile cu o majoritate zdrobitoare, dar Averescu acceptase mandatul în fruntea guvernului la insistenţele lui Ionel Brătianu, a cărui popularitate era şubrezită încă de război. Din această cauză a fost considerat, multă vreme, ca „omul lui Brătianu“. Dar dacă Brătianu l-a ridicat, tot el l-a şi doborât, în martie 1922, chiar la timp pentru ca liderul liberal să conducă ceremoniile de Încoronare de la Alba Iulia a regelui Ferdinand şi a reginei Maria, suveranii tuturor românilor. Era o chestiune de orgoliu: el hotărâse intrarea României în război, şi nu Averescu. Generalul doar purtase războiul. 
 

La limita de sus a antipatiilor

Soldaţii români au intrat în Budapesta în august 1919

În martie 1919, în condiţiile în care spectrul comunist se împrăştia în Europa, în Ungaria a ajuns la putere Béla Kun şi partidul comunist. Principala promisiune pe care comuniştii au făcut-o poporului a fost vindecarea rănilor încă proaspete de la finalul războiului mondial: restaurarea Ungariei Mari. Desigur că o astfel de întreprindere necesita utilizarea forţei armate, iar autorităţile de la Bucureşti ştiau acest lucru. S-au făcut demersuri la Paris, în cadrul Conferinţei de pace, pentru a fi înlăturat regimul comunist de la Budapesta, însă nu s-a putut primi vreo aprobare în acest sens.

Nu s-a aşteptat mult până la deschiderea ostilităţilor. Chiar din martie încep primele şicane ale armatei maghiare împotriva trupelor române care controlau Transilvania. În acelaşi timp, atacul maghiar s-a dus şi împotriva Cehoslovaciei. Comuniştii maghiari şi cei ruşi – fiecare dorind porţia sa de teritoriu recent unit cu România – aveau în plan să atace din ambele direcţii, ungurii din vest, iar ruşii din est. Nu a mers strategia. Comandamentul trupelor din Transilvania, conduse de generalul Traian Moşoiu şi, apoi, din aprilie 1919, de generalul Gheorghe Mărdărescu – supranumit după acest episod „generalul Ungariei“, deşi se remarcase şi în timpul războiului mondial – a reacţionat cu o contraofensivă viguroasă. Armata română a avansat până la Tisa, dar relaţiile dintre cele două guverne nu s-au normalizat. Dimpotrivă, armata maghiară a reluat atacul, pe 20 iulie 1919, românii fiind împinşi până în raza oraşului Oradea. După aceasta, românii au pornit o contraofensivă care i-a dus pe 4 august 1919 în Budapesta. După cucerirea Capitalei ungare, Kun şi comuniştii au fost înlăturaţi de la putere, iar armata română s-a retras din Budapesta pe 14 noiembrie 1919.  Două zile mai târziu, intra în acţiuni Horthy – dar acesta e un alt capitol istoric. Unirea Transilvaniei cu România a fost recunoscută internaţional în urma Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920.

 

„Este cea mai mare zi pe care au trăit’o cetăţenii Capitalei“

Serialul „100 de ani de la Marele Război“ vă prezintă cele mai importante aspecte ale intrării României în Primul Război Mondial. Dar nimeni nu poate vorbi despre un război la fel ca oamenii care s-au întors de pe front sau au văzut focul pe cer. Am răsfoit jurnalele martorilor primei conflagraţii mondiale şi redăm fragmente scurte, dar esenţiale. Astăzi, vă prezentăm „Însemnări din Războiul României Mari“, volum publicat la editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul“ din Cluj-Napoca, în anul 1926, de Vasile Bianu, fost medic primar al Spitalului „I.C. Brătianu“ din Buzău şi senator de Huedin.

18 Nov./1 Dec. 1918

Foto: Intrarea în Bucureşti a suveranilor României, pe 1 decembrie 1918

Astăzi s-a făcut intrarea triumfală a Suveranilor în Capitală în fruntea armatelor române şi aliate. Pe un timp nouros, iluminat însă de entuziasmul unui popor întreg s’au început serbările de azi. Familia regală a sosit din Iaşi la ora 10 în gara Mogoşoaia. Pe amândouă laturile şoselei Chiselef se află înşirată armata, cercetaşii şi şcolarii cu cocarde şi drapele şi o lume mare de popor. În faţa gării s-a format cortegiul. Ivirea suveranilor a stârnit un entuziasm indescriptibil şi uralele nu mai încetau. Înfăţişarea lor era mândră şi strălucitoare de fericire. Cortegiul format s’a pornit spre rondul întâiu dela şosea. Acolo Suveranii s’au oprit pentru a asista la un mic serviciu religios, cu care ocazie s’a făcut şi ţintuirea unor drapele noui. […]

Cortegiul s-a pornit. Urale nesfârşite. Corurile tuturor şcoalelor intonează Imnul regal şi cântece patriotice. Din toate părţile se aud strigăte de: Trăiească România Mare! Trăiească Împăratul Românilor! Trăiească Aliaţii! O mare imensă de flori acoperă drumul căzând din toate părţile, şi în ochii multora se văd lacrimi de bucurie. Imnul regal alternează cu Marsilieza. În faţa statuei lui Mihaiu Viteazul, la orele 12, sosesc Suveranii şi defilarea armatei începe: armata română cu drapelele ciuruite; cercetaşii; legiunile din Transilvania, Bucovina, Crişana şi Maramureş, apoi vin armatele aliate, franceză şi engleză, la vederea cărora publicul isbucneşte în urale entuziaste şi nesfârşite. Este cea mai mare zi pe care au trăit’o cetăţenii Capitalei.

După defilare Suveranii pornesc spre Mitropolie, unde ajung la ora 1 şi unde au fost întâmpinaţi de Mitropolitul Pimen al Moldovei, Arhiepiscopul Nicodim al Basarabiei şi de clerul înalt, de faţă fiind şi mucenicul Mitropolit Vladimir de Repta. După aceasta, d. general Eeremia Grigorescu, ministrul de răsboiu, eroul dela Mărăşeşti, asistat de d. general Coandă, prim-ministru, d. general Văitoianu, ministru de interne, d. general Prezan, şeful marelui cartier general, şi de alţi generali, a înaintat în faţa M.S. Regelui şi a dat cetire actului prin care M.S. Regele a fost ridicat la cea mai înaltă treaptă ostăşească, adică Mareşal al Armatei Române.

20 Nov./3 Dec. 1918

În ziua când MM. LL. Regele şi Regina ş’au făcut intrarea triumfală în Capitală, în fruntea armatelor române aliate, Duminecă la 18 Novembre/1 Decembrie 1918, s’a săvârşit cel din urmă şi cel mai mare act pentru întregirea neamului românesc, care a făcut ca această zi să fie cea mai mare dintre măreţele zile ale  oporului român. În ziua de 17/30 Novembre viscolea puternic şi se părea că şi natura sprijinea acţiunea desperată a Ungurilor, cari pe toate căile şi prin toate mijloacele lucrase şi luptase ca Unirea să nu fie rezultatul dorinţii şi voinţii tuturor Românilor. Duşmanii noştri seculari au recurs la toate armele cele mai odioase, la răspândirea de pamflete prin toate colţurile locuite de Români, la propaganda prin viu graiu prin trenuri şi localuri publice cu ajutorul tuturor organelor administrative în contra Unirii, până şi la încercarea de a corupe cu bani conştiinţele, cheltuind peste 30 milioane coroane, pentru ca cel puţin un glas de Român să meargă la marea serbare şi să strige din toată puterea că este împotriva Unirii Transilvaniei cu România. Dar n’au isbutit şi cu durerea în suflet ziarele ungureşti au trebuit, a doua zi după unire, să scrie cu multă amărăciune că „până şi socialiştii români ne-au părăsit“.

Cu tot timpul rău şi cu toate greutăţile drumului, valuri-valuri de Români din toate colţurile Ardealului, ale Maramureşului şi ale Crişanei se îndreptau spre Alba-Iulia. În afară de reprezentanţii oficiali, trimişi de toate organizaţiunile româneşti din Ardeal şi din toate ţinuturile ungurene locuite de Români, o mulţime imensă de popor a năpădit cetatea istorică pentru ca prin prezenţa ei să pecetluiască marele act istoric ce avea să se săvârşească. Peste o sută de mii de români, după aprecierile ziarelor ungureşti, au luat parte la această mare adunare. Încă de vineri au început să sosească la Alba-Iulia ţăranii noştri în haine de sărbătoare: bătrâni cu pletele cărunte, vărsând lacrimi de bucurie şi preamărind pe Domnul că i-a învrednicit să trăiască această zi; bărbaţi în floarea vârstei; flăcăi plini de viaţă; fete mândre în costume naţionale; călăreţi plini de foc soseau să consfinţească pentru vecie marele act istoric al Unirii tuturor Românilor.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările