100 de ani de la intrarea României în Marele Război. Primele trei luni de foc. Bucureştiul sub bombele germane: „Un picior încălţat cu o cizmă galbenă stă singur“

100 de ani de la intrarea României în Marele Război. Primele trei luni de foc. Bucureştiul sub bombele germane: „Un picior încălţat cu o
cizmă galbenă stă singur“

Bucureştiul sub asediu. Foto: Historia.ro

În urmă cu apropae un secol, începând cu ziua de Sântămăria Mare, 15 august 1916, Bucureştiul devenea ţinta avioanelor germane. România intrase în razboiul de reîntregire naţională, iar entuzismul din prima zi avea să fie curmat de zgomotul primelor bombe. Istoricul Alexandru Armă descrie cele trei luni de asediu al Capitalei în volumul „Bucureştiul sub bombele germane. August – Noiembrie 1916“, publicat recent la editura Vremea.

Ştiri pe aceeaşi temă

De la primul atac aerian, din 15 august 1916, până la ocuparea Bucureştiului, trei luni mai târziu, bucureştenii au trăit cu ameninţarea continuă a clopotului mare al Mitropoliei, urmat de fluieratul prelung al sergenţilor de pe stradă. Aceastea prevesteau bombardamentele aeriene ale aviaţiei germane.

Istoricul Alexandru Armă păstrează lupa deasupra Capitalei pentru a descrie, în volumul „Bucureştiul sub bombele germane. August – Noiembrie 1916“, clipele dure trăite de români într-o Capitală din ce în ce mai deprimantă. O oglindă perfectă a Bucureştilor în stare de asediu, volumul reuneşte o serie de mărturii din epocă, pe care le contextualizează cu fineţe, păstrând, totuşi, rigoarea istoricului. „Bucureştiul sub bombele germane“ rămâne o lectură accesibilă, dar captivantă chiar şi pentru cei care nu sunt pasionaţi de istorie. Volumul face parte din colecţia „Planeta Bucureşti“, care valorifică în mod exemplar momente din istoria Capitalei.

Alexandru Armă include însă şi relatări din primele zile de război, când bucureştenii erau fie entuziaşti pentru victoria ce credeau că are să vină, fie prea puţin sensibilizaţi de ameninţarea bombelor germane.

„Duminică, 14/27 august 1916, în Bucureşti era ultima zi de pace. Oraşul avea aspect de sărbătoare, multă aglomeraţie în centru. Prin prăvălii, cafenele, berării, birturi sau pe stradă se discuta, se făceau pariuri despre iminenta intrare a României în război de partea Antantei. În oraş se luaseră măsuri de pază deosebită, gărzile fiind dublate la legaţiile germană, austro-ungară, bulgară şi turcă. Prefectura poliţiei hotărâse că niciun ziar nu va scoate o ediţie specială înainte de Consiliul de Coroană, când se va da un comunicat. [...] „După prânz, veni marea veste – îşi amintea profesorul Constantin Kiriţescu – făcând să izbucnească în mod spontan din mii de piepturi vechiul imn al românilor «Deşteaptă-te, române!». Ore în şir am rătăcit prin centru într-un entuziasm sufletesc de nedescris“. Frenezia mobilizării a cuprins aproape pe toată lumea. În aceeaşi zi, din Bucureşti a plecat spre Predeal primul tren cu soldaţi, care cântau voioşi „La arme!“. Pe vagoane era scris cu cretă: „Direcţia Budapesta“ sau „Unde-s tigrii din Carpaţi?“, aluzie la afirmaţie a contelui Karolyi că, dacă românii vor declara război, în Carpaţi nu vor întâlni soldaţi unguri, ci „tigri“. [...] În oraş, atmosfera era de sărbătoare. Pe numeroase edificii şi case particulare au fost arborate drapele naţionale, iar mii de cetăţeni invadaseră Calea Victoriei şi bulevardele centrale, intonând cântece patriotice. Din cauza mulţimii care se adunase în centrul oraşului, circulaţia automobilelor devenise imposibilă. Odată cu lăsarea întunericului, în Capitală s-au stins luminile, pentru a preveni astfel un atac aerian ce putea veni prin surprindere din partea inamicului. Mulţi dintre bucureşteni au aşteptat însă miezul nopţii pentru a auzi clopotele care urmau să vestească momentul începerii războiului pentru întregirea României.“

În dosul unei căruţe de la care un cal e mort, iar celălalt sănătos aşteaptă înhămat să-şi continue calvarul, stă un om răsturnat cu faţa în sus, plin mai mult de praf decât de sânge. Ochii mari deschişi, gura căscată, e mort; trebuie să fie căruţaşul, lângă el odihneşte biciul cu care îşi îndemna animalele. Vasile Canciov, avocat.

Primul atac aerian care a alertat bucureştenii a fost pe 12/25 septembrie 1916: cinci avioane germane de tip Rumpler Taube au devastat, în doar cinci minute, străzile Capitalei. Aruncaseră 30-40 de bombe de 12 kilograme fiecare, cu focoase instantanee. Piaţa Unirii (atunci, Piaţa Bibescu Vodă) era înţesată de lume, pentru că era zi de târg. Strada Carol, Calea Victoriei şi Bulevardul Regina Elisabeta au fost ţintele avioanelor. „În locul unde s-au produs explozii, în bălţile de sânge, zăceau neînsufleţiţi zeci de trecători, bătrâni, femei şi copii, alăcuitnd o masă informă de cranii sfărâmate, braţe smulse şi picioare zdrobite“, nota un trecător. Era doar începutul a trei zile de teroare, în urma cărora au murit mii de bucureştenii.

Alte titluri din Colecţia „Planeta Bucureşti“.

Avocatul Vasile Canciov, martor al tragediei, scria în jurnalul său: „Cât priveşti de jur împrejur, pe un spaţiu cu o rază de 50 de metri, numai resturi omeneşti. Un picior încălţat cu o cizmă galbenă stă singur, iar lângă el, în poziţie de parcă ar vrea să-l apuce, un soldat în uniformă nouă gri, bine ajustată pe corp, incins cu o baionetă, stă lungit drept, cu faţa în jos, şi cu mâinile întinse înainte: nu mai mişcă deloc. Fiind mai puţin dezgustător şi nefiind plin de sânge, pun mâna şi îi ridic capul. E cu ochii deschişi, pleoapele şi buzele i se mişcă. Nu e mort, are o tăietură mare în frunte, probabil s-a tăiat în căderea cu faţa în jos; îl strig, nu răspunde nimic. Un om l-a ridicat în braţe şi l-a pus în camion. În dosul unei căruţe de la care un cal e mort, iar celălalt sănătos aşteaptă înhămat să-şi continue calvarul, stă un om răsturnat cu faţa în sus, plin mai mult de praf decât de sânge. Ochii mari deschişi, gura căscată, e mort; trebuie să fie căruţaşul, lângă el odihneşte biciul cu care îşi îndemna animalele. Trei femei din care una mai are încă pălăria pe cap stau trântite una în alta înghesuite pe treptele unui magazin de ghete. Una, cu mâna sângerândă, cealaltă cu faţa zgâriată, trebuie să fie grav lovite; de sub fustele lor se scurge un lac de sânge şi se vaită grozav, sunt singurele care se vaită. Un câine sfâşiat e de-a curmezişul drumului, iar lângă el un copilaş mic de 2-3 ani cu fruntea zdrobită. Un domn bine îmbrăcat a reuşit să se ridice în picioare. Hainele de pe el zdenţuite şi pline de praf; cu capul gol, cu un ochi umflat cât pumnul, abia se târâie printre cadavre, pare că caută ceva. Am avut tăria, când pericolul a dispărut, să număr aceste cadavre: erau 19. Asta numai în stradă. De prin casele laterale se aud plânsete şi văicăreli. Într-un birt ordinar, e mort birtaşul şi soţia lui. La atelierul Alter David se spune că sunt peste 20 de lucrătoare moarte şi rănite. Au început a sosi ajutoare. Camioane şi căruţe din hală strâng în grabă resturile şi vi, şi moarte; aruncate unele peste altele, sunt transportate la spitale, pentru a se face triajul de dus la morgă. Şi cine nu şi-a dat sufletul şi-l dă în zdruncineala camionului.“

Îndată ce se dă alarma şi, mai ales, când nu se niciun semnal de alarmă, refugiaţi-vă în magazinul «Au Bon Goût» unde veţi găsi un bun adăpost şi o mare cantitate de mărfuri sosite de curând şi care, din cauza războiului, se vând la preţuri reduse.
„Universul“, 3 octombrie 1916.

După cele trei zile de asediu, generalul Alexandru Averescu, marcat de drama bucureştenilor, îi scrie mareşalului Mackensen o telegramă zduduitoare: „[...] Unele bombe au nimerit atât de bine spitalel, încât s-ar putea presupune că toată Crucea Roşie, destul de vizibilă, a fost luată drept ţintă. [...] Mă îndoiesc că Excelenţa Voastră, prin aceste atacrui, a avut în vedere tocmai aceste evenimente. După câte cunosc pe Excelenţa Voastră, sunt convins că Excelenţa Voastră este de aceeaşi părere cu mine, că astfel de fapt sunt în strigătoare antiteză cu semnul distinctiv ce vă onorează aeroplanele. Acest semn distinctiv. – Crucea de Fier – trebuie să fie simbolul virtuţilor creştine ostăşeşti. A omorî însă femei şi copii nu este nicio virtute şi nicio bravură“

După aproape o lună şi jumătate de la începutul războiului, bombardamentele şi alarmele aeriene deveniseră ceva obişnuit pentru locuitorii Capitalei, cândva enzuziaşti cu privire la începutul Războiului de întregire. Mai mult, se făceau referiri chiar şi în reclamele unor magazne. Alexandru Armă citează o reclamă din ziarul „Universul“ din 3 octombrie 1916: „Îndată ce se dă alarma şi, mai ales, când nu se niciun semnal de alarmă, refugiaţi-vă în magazinul «Au Bon Goût» unde veţi găsi un bun adăpost şi o mare cantitate de mărfuri sosite de curând şi care, din cauza războiului, se vând la preţuri reduse“.

Finalul volumului nu schimbă cu nimic ambianţa tragică. Alexandru Armă descrie, astfel, ocuparea Bucureştiului din ziua de 23 noembrie/6 decembrie: Primele patrule germane, din avangarda generalului Falkenhayn, au intrat în oraş în jurul orei 12.00 dintre Chitila, pe Calea Griviţei. La ora 13.30, primarul Capitalei, Emil Petrescu, a predat oraşul trupelor germane. Pentru Capitală începea un coşmar pe care locuitorii oraşului îl vor trăi timp de aproape doi ani.

Citiţi şi: Câte poveşti ale unor doamne şi ale unor domni din Bucureşti ascund, oare, străzile acestui oraş? Cum se face că, în ciuda tuturor bombănelilor zilnice, Bucureştiul rămâne, totuşi, un oraş-spectacol? Şi cel mai frumos devine Bucureştiul atunci când e povestit altora. Asta face Tatiana Mărgescu, în „Povestea unei doamne din Bucureşti“, publicată recent la editura Vremea în colecţia „Planeta Bucureşti“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările