1 decembrie 1918: entuziasm în presa vremurilor

Entuziasmul a fost cuvântul de ordine al evenimentelor din 1918, fără îndoială, momentul zero al istoriei românilor. Presa nu a făcut decât să capteze şi să transmită această stare de beatitudine a naţiunii noastre nou formate.

Atunci s-a împământenit ideea care se menţine şi astăzi că „unirea a făcut-o poporul“, fiind într-o mai mică măsură opera unor oameni politici. Acest fapt este confirmat de către istorici cu argumente, cum ar fi Florin Constantiniu, în a sa „Istorie sinceră a poporului român“:

„Marea Unire din 1918 a fost si rãmâne pagina cea mai sublimã a istoriei românesti. Mãreţia ei stã în faptul cã desãvârsirea unitãtii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istoricã a întregii naţiuni române, realizatã într-un elan tâşnit cu putere din strãfundurile constiinţei unitãtii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l cãlãuzi cu inteligenţã politicã remarcabilã spre ţelul dorit.“

Prin urmare, într-un elan de entuziasm general însufleţit de conştiinţă naţională, ziua de 1 decembrie 1918 a fost una dedicată puterii poporului de a-şi lua soarta în propriile mâini, conform recomandărilor de peste ocean ale preşedintului Woodrow Wilson, glorificat ca pe un mare împărat în ziarele româneşti de acum un secol, iar programul său de pace şi reformare a Europei (Cele 14 puncte) denumit „Evanghelie“.

„În virtutea principiilor fixate de prezidentul Wilson, avem şi noi dreptul de a ne hotărî soarta după cum ne dorim.“ (ziarul „Unirea“, ediţia specială din 1 decembrie)

„Trăiască unirea tuturor celor cu graiu român, bazată pe Evanghelia lui Wilson.“

Revelionul românilor din Transilvania

„Nu ştim dacă vom avea prilej să mai vedem cândva atâta frumeseţe, atâta mândrie şi atâta trezvie a poporului nostru, ca de astă dată la Alba Iulia.“

Ziarul de propagandă Unirea, editat la Blaj, cuprinde în numerele din 3 şi 4 decembrie 1918 o serie de articole care redau şi hiperbolizează pe alocuri starea de spirit a românilor din Transilvania alipită de curând Regatului României. Ediţia din ziua de 3 decembrie debutează într-un mod solemn: „România Mare ( scris cu majuscule) a fost proclamată în adunarea naţională de la Alba Iulia, într-un uragan de aclamări şi aplauze“. 

Se insistă, apoi, pe momentul din zi în care s-a proclamat unirea: ora 12 şi 5 minute, ca o mărturie pentru posteritate: „Oamenii şi-au scos ceasornicul din buzunar, să fixeze clipa istorică: douăsprezece şi cinci; unii se întrebau: pentru ce nu se dau obişnuitele o sută una salve de tun?“.

Articolul se încheie, apoteotic, cu referinţe la iminenta conturare a unui destin măreţ pentru naţiunea noastră. Se fac trimiteri chiar şi la Sfânta Scriptură, fiind ales versetul: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“.

„De-acum cărarea noastră e hotărâtă şi nu mai e putere pe lume, care să ne poată abate de la ea. Vom merge pe drumul nostru; vom pune umăr la umăr, şi vom aşeza fiecare câte o cărămidă la grandioasa clădire a României Mari, pentru care lucru, nepoţii şi strănepoţii ne vor binecuvânta şi în morminte. Toate micile desbinări şi certuri să amuţească. Suntem încă la începutul minunatei poveşti, şi înainte încă multă şi frumoasă mai este…“

Vom fi Franţa Orientului!

În numărul de a doua zi, 4 decembrie 1918, se menţine aceeaşi notă de optimism, într-un articol semnat de Petru Suciu, cu titlul dubitativ „Cât de mare e România Mare?“. Textul jurnalistului ardelean conţine informaţii geografice şi economice referitoare la cele trei provincii unite cu Regatul României. 

Mi-au atras atenţia, însă, paragrafele care reflectau cât de mari erau năzuinţele românilor în anul de graţie 1918. Noua configuraţie a statului român îl situa printre naţiunile mari ale Europei la acel moment: „Întreaga Românie Mare are un un teritor de 316,000 kilometri pătraţi, cu 17 milioane şi ceva de locuitori. În chipul acesta ajunge în şirul marilor state naţionale europene. Aproape aşa de mare, ca Britania. În răsărit ea va fi cel mai puternic stat, după Rusia. Are mai mult teritor decât Italia, dar locuitori numai pe jumătate ca ea.“ 

Românii se visau deja o mare putere a noii Europe de după primul război mondial. Ca o analogie între două perioade şi evenimente istorice distincte, o retorică similară întâlnim, mai aproape de zilele noastre, în presa românească de după Revoluţia din 1989. Şi acum aproape trei decenii speranţele erau la fel de mari.

Se itera un mit care se menţine şi astăzi: cel al productivităţii agricole şi autosuficienţei României, „care poate hrăni o populaţie de trei ori mai mare decât a sa“.

Viitorul arăta bine, o dată uniţi, românii, popor latin, vor constitui o naţiune nu numai puternică, ci furnizoare a unui model cultural în regiune:

Vom fi cu adevărat Franţa Orientului. Popor neolatin, cu calităţi etnice ireproşabile, prin conexiuni politice, economice şi culturale cu toate ţările culte ale Europei- vom putea ajunge, în scurtă vreme, pe aceeaşi treaptă de cultură cu acestea.

Este demonizată în final fosta administraţie maghiară a Transilvaniei, denumită în numărul anterior al „Unirii“ cu apelativul „hidră feudală şi militaristă“: „Ceea ce n-au putut face ungurii într-o mie vom face noi în 20-30 de ani“.

Soli ai neamului au dus cuvântul de unire în toate centrele românismului; la Chişinău, la Cernăuţi, la Alba Iulia, pentru a le primi cu evlavie Iaşii, apoi Bucureştii.

Să ne întoarcem la poporul adunat la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie. Ziarul „Unirea“ nu poate face o estimare exactă a numărului de participanţi adunaţi pe platoul numit Câmpul lui Horea. În zilele noastre este avansată în toate descrierile evenimentului numărul de 100 000. „Dacă ar întreba cineva: cât de mare a fost numărul celor ce au fost de faţă la Alba-Iulia- aş răspunde: nu ştiu Au putut să fie 80 000, au putut să fie 90-100 0000“.

Articolul citat, semnat de un raportor (reporter) ce s-a aflat în mijlocul adunării din cetatea Unirii, este un tribut adus demos-ului reunit la Alba Iulia, ce a aşteptat hotărârea celor 1228 de delegaţi, cei care au adoptat prin plebiscit unirea cu Regatul României. Urmează o frescă a epocii, redată de autorul articolului, în acelaşi timp un preţios izvor de istorie orală. Se remarcă atenţia şi măestria autorului în redarea detaliilor care oferă culoare locală atmosferei epocii:

„Poporul nostru - mândru ca niciodată - s-a manifestat mai presus de toate aşteptările. Pe o vreme de iarnă, mizerabilă, cu zăpadă şi apă, au venit din toate părţile româneşti sutele, miile şi zecile de mii: pe jos, călări, cu căruţe şi cu trenurile. Am văzut la Alba Iulia căciulile Maramureşului, pălăriile Câmpiei, cuşmele Bănatului, sumanele Ţerii Bârsei şi ale Poienarilor. Satele din jur au venit toate în grupe puternice, cu steaguri tricolore, cu tăbliţe, unele banderii de călăreţi, cu muzică, etc.“ 

La fel de entuziastă era şi presa din Regat, refugiată la Iaşi la acel moment, alături de Rege şi Guvern. Un interesant articol, de sinteză, este cel din ziarul conservator „Evenimentul“. Textul este datat 27 noiembrie 1918, după calendarul iulian folosit în spaţiul extracarpatic. De exemplu, data Adunării Naţionale de la Alba Iulia este în acest ziar 18 noiembrie 1918.

Un articol scris cu patos, cu elan patriotic, are titlul generic „Să ne cunoaştem“: Ziarele din Iaşi aşteptatul cu sufletul la gură evenimentele din provinciile unite cu Regatul României, acestea fiind aduse în atenţia publicului câteva zile mai târziu.

Articolul se încheie în acelaşi stil sobru precum cel din „Unirea“, „Cât de mare e România Mare“, reflectând măsura speranţelor românilor din Regat, care erau la înălţimea celor din provinciile care şi-au declarat unirea pe parcursul anului 1918. Se mizează şi pe o unitate a conducătorilor din toate regiunile viitoarei Românii:

„Iar acum când diriguitorii dintre Nistru şi Tisa se adună la un loc, prin cunoaştere reciprocă a nevoilor lor şi aceia ce-i reprezintă vor găsi în sufletul lor tăria unei Uniri de aspiraţiuni pentru a dovedi în lume că la porţile orientului, ţăranul de la Dunăre ştie să fie element de ordine şi progres, şi că e vrednic de soarta ce Providenţa o rezervă pentru zilele de mâine.“