CTP, despre torţionarii comunişti: „Dorim să mergeţi în faţa justiţiei, să aveţi această posibilitate democratică pe care victimele nu au avut-o” 3

Împlinirea primului secol de unitate statală a românilor nu oferă nici pe departe motive de festivism sau simbolistică băţoasă. Dimpotrivă. Este un moment de reculegere, recunoştinţă, analiză şi de viziune.

Sub privirile unei săli Behague prea pline ochi de miniştri, foşti diplomaţi, funcţionari ai Ministerului francez de Externe, ambasadori, dar şi de ochii românilor din diaspora, ai francezilor care au fost cândva trimişi ai statului francez în România, fotografiile de pe ecranul de proiecţie se derulează într-un ansamblu aproape supranatural:

S-a făcut caz, pe drept, de numărul în creştere al românilor care aleg să îşi construiască viitorul în străinătate. Ca de obicei, s-a exagerat însă şi acum: suntem, după sirienii aflaţi în plin război civil, a doua naţiune de emigranţi!

Istoricii noştri, cărora le-a mai rămas un pic de curaj, trebuie să stabilească, scotocind prin arhive, cine erau secretarii cu probleme de propagandă ai Partidului Comunist Român, când Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat la Târgovişte.

Am trăit să o vedem şi pe asta: şeful executivului european, de la altarul bisericii constantiniene din Trier (vechia colonie romană Augusta Treverorum), rostind cuvinte de omagiu şi de înţelegere pentru anvergura unuia precum Karl Marx.

În faţa notarului public a luat astăzi naştere grupul de iniţiativă privind colectarea de semnături pentru modificarea Constituţiei: politica unionistă urmează a fi înscrisă ca obligaţie constituţională.

Căderea comunismului în Europa de Est, în urmă cu trei decenii, a antrenat, cum era firesc, un proces de îndreptare, atât cât mai era posibil, a strâmbătăţilor şi abuzurilor comise sistematic de dictatura proletariatului.

Dacă creştinismul ar fi vrut să reuşească în Antichitate, nu ar fi trebuit să admită, vreodată, că femeile au fost primele care au descoperit mormântul gol şi primele care l-au văzut pe Iisus Hristos după ce Acesta a înviat. Şi nici nu ar fi trebuit să accepte că femeile se numărau printre principalii susţinători ai lui Hristos şi, de asemenea, că se numărau printre lideri, în grupul extins de ucenici.

La 15 aprilie 1964 începea la Bucureşti una dintre numeroasele Plenare ale Comitetului central al Partidului Muncitoresc Român. Aşa după cum se mai chema în epocă partidul comuniştilor români.

Peste 100.000 de moldoveni sunt aşteptaţi să participe duminică la Marea Adunare Centenară. Evenimentul va avea loc la Chişinău şi români din toate colţurile lumii se vor strânge să ceară Unirea dintre România şi Republica Moldova. Va fi cea mai mare manifestaţie stradală din istoria Republicii Moldova, după cea care a dus la declararea Independenţei faţă de fosta Uniune Sovietică.

Una dintre consecinţele schimbărilor rapide din ultimele decenii de după 1989 este impresia, bazată şi pe dovezi, că nu mai ştim ce şi cine suntem, că suferim, personal şi colectiv deopotrivă, de o îngrijorătoare şi cumplită amnezie.

La şapte decenii distanţă, destinul îşi arată ironia: ne aflăm în locul în care Mihai I a fost forţat să abdice, descendenţii Regelui sunt aici, reprezentanţii Statelor Unite, aliaţii Suveranului, sunt şi ei de faţă. Lipsesc însă complotiştii comunişti, pe care istoria i-a învins.

Recent, spre final de ianuarie, a avut loc o nouă licitaţie cu obiecte care au aparţinut sau au fost folosite de Nicolae şi Elena Ceauşescu. Nu este prima dată când mă întreb, inclusiv pe căi administrative, cum s-a ajuns aici.

Gest istoric: satul în care s-a născut Igor Dodon a votat astăzi Unirea cu România. Acest lucru s-a întâmplat după ce reprezentanţii comunei au întrebat fiecare cetăţean şi majoritatea a decis să aprobe declaraţia de unire cu România.

Mă văd nevoit să atrag din nou atenţia asupra unui fapt pe care l-am semnalat şi din poziţia de ministru al Culturii. Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri din 1918, an în care ar trebui să onorăm memoria celor ce au contribuit la realizarea idealului naţional. Şi totuşi, pe mulţi dintre cei care în urmă cu un secol au îndeplinit cu succes cel mai important obiectiv naţional, pare că i-am uitat.

Acum 29 de ani, la început de primăvară, Liviu Cornel Babeş îşi dădea foc pe pârtia Bradu din Poiana Braşov. Nu înainte de a plasa o pancartă galbenă pe care scria „Stop Morder! Braşov=Auschwitz!“.

S-au împlinit 170 de ani de când, pe 24 februarie 1848, Dumitru Brătianu a prezentat pentru prima dată lumii, la Paris, tricolorul românesc.

În fiecare zi, multe posturi de radio şi de televiziune obişnuiesc să prezinte publicului un aşa-numit ”calendar al zilei”, în care sunt amintite evenimente de impact sau zile în care s-a născut, ori a murit vreo personalitate. Mărturisesc faptul că, de mai mulţi ani, am observat că multe evenimente, fericite sau tragice nu sunt amintite, fie din ignoranţă, fie cu rea intenţie, fie pur şi simplu din neştiinţă.

Probabil că această întrebare a avut deja multe răspunsuri. Unul dintre ele ar trebui să aibă o dublă trimitere: una umană, antropologică, şi alta de ambient, arhitectură. Cele două repere se întrepătrund deşi confruntarea dintre vechi şi nou la începutul secolului al XIX-lea a fost adesea agresivă.

Peste 60% din localităţile Republicii Moldova vor vota Unirea cu România până la finele lui 2018. S-a început cu o localitate pe zi şi s-a ajuns şi la patru-cinci. Dar acesta este doar vârful aisbergului: multe aşteaptă 27 martie 2018 sau 1 decembrie 2018 pentru ca festivalul să fie complet.

O scurtă privire asupra hărţii Uniunii Europene ne înfăţişează regiunea Balcanilor de Vest sub forma unei mari enclave rămase în afara politicii de integrare. În cadrul acestei regiuni, Kosovo rămâne un punct febril, fiind marcat, pe de o parte, de prezenţa unor forţe străine şi, pe de altă parte, de instabilitate politică şi economică.

Orice regim totalitar are printre primele sale obiective fie atragerea elitelor, primind astfel o legitimare simbolică, fie eliminarea celor care, la vârful profesiei lor aflându-se, contestă noua formă de putere.