Statul român modern are ca şi fundament ideologic o idee centrală definitorie:unirea tuturor provinciilor locuite majoritar de către români într-un singur stat care să fie aservit intereselor naţionale româneşti.
Lucrarea evocă transformările identitare petrecute în Republica Moldova în decursul unei perioade de 65 de ani de la constituirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, la câteva luni după moartea lui Lenin, parcurgând din punct de vedere conceptual şi analitic etapele istorice care şi-au pus amprenta asupra identităţii românilor de peste Prut până la începuturile reafirmării timide a identităţii româneşti.
În
perioada sărbătorilor de iarnă, am citit „Continentul barbar“, de Keith Lowe, o carte* despre
urmările celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa (1945 – 1947). Nu mi-a
recomandat-o nimeni, n-am citit nicio recenzie. Am ales-o pentru că mi-a plăcut
titlul: „Continentul barbar“.
Pe data de 5 ianuarie 1859 în Moldova, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor. Ceea ce va urma şochează marile imperii din regiune: cel Otoman, Ţarist şi Habsburgic. Intervenţia armată era iminentă. În mai puţin de 60 de ani românii aveau să aibă rolul principal în colapsarea şi dispariţia structurilor feudale din Europa.
Salut scrisoarea
deschisă a câtorva voci publice prin care se cere înfiinţarea în cadrul
Ministerului Public a unei secţii speciale dedicată crimelor comunismului. Nu
este prea târziu. Important să se şi dorească acest lucru.
Ironia face ca înainte de 22 decembrie 1989 peste 100 de morţi să rezulte din intervenţia structurilor de forţă asupra cetăţenilor, dar numărul să fie cu mult mai mare după această dată: aproape 1.000. Cine răspunde pentru morţii Revoluţiei române?
Da, la trei decenii
de la căderea simbolică a dictaturii proletariatului, avem o lege care prevede
înfiinţarea unui muzeu al ororilor comuniste. Aceasta ar merita pusă în
practică mai inteligent decât textul legal ca atare.
La 30 de ani de la căderea regimului Ceauşescu
nu vreau să rememorez vreo întâmplare sau o emoţie trăită atunci. Sunt amintiri
irelevante. Nu sunt dispus să fac un bilanţ al vieţii mele în România. Nici „înainte“,
nici „după“.
„Care este miza
mea? Am dorit să recuperez într-o manieră critică idei de stânga autohtone
pentru a fundamenta curente şi politici mai egalitare în spaţiul românesc,
dominat ideologic de curente neoliberale şi neoconservatoare” îşi autodescrie, deputatul independent Adrian Dohotaru, cel mai recent volum, „Socialiştii, o moştenire (1835-1921)”
Pentru instituţiile care sărbătoresc mai mult de
30 – 40 de ani de existenţă, întotdeauna se naşte o întrebare: ce au făcut
înainte de 1989? Păi, ce să facă? Au trăit. Cum s-a putut în acele vremuri. Ca
şi noi, cei care avem astăzi 40, 50, 60 de ani şi numărătoarea continuă.
Se repetă situaţia
de anul trecut. Nu ştiu cine a bricolat programul central al evenimentelor
dedicate marcării Centenarului, dar a nu invita la colaborare instituţii
fundamental memoriale mi se pare o prostie, nu doar o scăpare.
Pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, peste o sută de mii de români, din toate provinciile istorice, se adunau pentru înfăptuirea, cu mult curaj, a visului unei generaţii: Unirea tuturor provinciilor locuite majoritar de către români într-un singur stat: România.
O întâmplare veche, pe care îmi place s-o spun adesea este despre călătoria lui Mavrocordat de la Bucureşti la Giurgiu.
Miercuri, 23 octombrie 2019, în Aula Academiei
Române, a avut loc simpozionul „Ziua
limbii, alfabetului şi culturii armene”; sesiunea festivă a reprezentat
continuarea firească a evenimentelor pe care armenii din România le-au
organizat cu ocazia „Zilei limbii, alfabetului şi culturii armene”, care,
începând din acest an, se sărbătoreşte la data de 12 octombrie.
Achitarea celor doi
securişti responsabili de tortură şi de incitarea la violenţă faţă de
dizidentul Gheorghe Ursu până la decesul acestuia ridică o problemă gravă de
sistem: cinismul.Achitarea celor doi
securişti responsabili de tortură şi de incitarea la violenţă faţă de
dizidentul Gheorghe Ursu până la decesul acestuia ridică o problemă gravă de
sistem: cinismul.
„Circuitul apei în
natură este procesul de circulaţie continuă a apei în cadrul hidrosferei Pămîntului.
Acest proces este pus în mişcare de radiaţia solară şi de gravitaţie. În cursul
parcurgerii acestui circuit, apa îşi schimbă starea de agregare fiind succesiv
în stare solidă, lichidă sau gazoasă.” (Wikipedia)
Departe de mine
nostalgiile legate de trecutul recent. Dimpotrivă. Imaginea societăţii
româneşti de azi livrează însă la tot pasul dovada că a pierdut ceva, că şi-a
ieşit din fire, că nu este ea însăşi. Pe scurt: că a luat-o razna.
La 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 în continuare nu înţelegem ce s-a întâmplat cu noi. Vedem şi simţim schimbările – însă de multe ori pare că mecanismele intime din spatele lor ne scapă.
Recenta rezoluţie a
Parlamentului European referitoare la importanţa memoriei trecutului istoric
pentru viitorul continentului este foarte bine venită, dar reprezintă nu mai
puţin un semnal de alarmă. De ce?
Sub egida IICCMER, la
Polirom, a apărut o monumentală lucrare de sinteză coordonată de Liliana
Corobca dedicată realităţilor sociale şi crimelor dictaturii proletariatului pe
celălalt mal al Prutului.
