Silviu Crăciunaş, spionul Securităţii devenit celebru în toată lumea pentru falsa lui rezistenţă anticomunistă 14

Faţă de Ioan Cigmăian, Petru Decean, Lucian Mitrofan, Iosif şi Elena Maier, Traian Gligor, Traian Mârza, Ştefan Popa, Nicolae Moldovan şi Cornel Pascu, statul român de azi şi-a făcut, în sfârşit, datoria.

Pe 23 august 1939, Germania Nazistă (Ribbentrop) şi Rusia Bolşevică (Molotov) aveau să semneze un tratat de neagresiune, dar care cuprindea şi o anexă secretă ce viza, printre altele, şi dezmembrarea României.

Am văzut şi cu ocazia deschiderii Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci, în 2014: Rusia îşi înscenează o istorie fluidă, fără sincope şi semne de întrebare. De la primul ţar la Putin nu există decât un vector hegelian al împlinirii. Exact ca la Ceauşescu.

La finalul lunii iulie, timp de două săptămâni, s-a derulat a cincea campanie arheologică în Deltă a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Noul început la Praga al Departamentului românesc al „Europei Libere” nu a fost deloc simplu. Nici din punct de vedere editorial, nici din punct de vedere tehnic.

Prima emisiune a postului de radio „Europa Liberă“ a fost difuzată, deloc întâmplător, la 4 iulie 1950. S-a întâmplat să fie în limba cehă. Zece zile mai târziu, pe 14 iulie, a fost difuzat şi întâiul program în limba română, astfel începând istoria celui ce avea să fie unul, dacă nu cumva chiar cel mai ascultat Departament din alcătuirea marelui post de radio anticomunist cu sediul la München.

Organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în parteneriat cu Institutul Cultural Român (ICR), s-a încheiat acum câteva ore ediţia a doua a Şcolii de Vară de la Sinaia dedicată exilului.

De cîteva zile încoace, de când echipa naţională de fotbal a Franţei a început să câştige partidă după partidă, observ o creştere semnificativă a sentimentelor de superioritate rasială, propagată prin mediile de socializare online.

Cel puţin un adevăr ar trebui să ne (re)devină în an centenar evident: succesul proiectului de ţară este suma chestiunilor care nu se negociază, asupra cărora nu se revine, nu se lasă impresia că ar putea intra pe agendă, că sunt „deschise“.

În anul în care comemorăm opt decenii de la dispariţia Reginei Maria, dar mai cu seamă în anul în care se împlineşte un secol de la facerea României Mari, „Historia Special” se opreşte, cu numeroase detalii, asupra activităţii suveranei în timpul Primului Război Mondial.

Da, există şi această categorie: infractori, în sens moral şi juridic deopotrivă, care negociază pervers trecutul, care se îmbogăţesc în prezent şi în acelaşi timp îi sărăcesc în avans pe cei care vin după noi.

Delegaţia maghiară de la Paris din 1920 a încercat să amâne cât mai mult semnarea tratatului de pace care ar fi dus la recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România. Şeful delegaţiei de la Budapesta, contele Albert Apponyi a pus la dispoziţia marilor puteri ample memorii în care apăra cauza Ungariei.

De profesie învăţător, a îmbrăţişat cariera de militar, va lupta cu abnegaţie la Turtucaia, acolo unde îşi găseşte sfârşitul cu doi ani înaintea realizării idealului milenar românesc- unitatea de neam.

Se spunea odinioară că hârtia suportă orice, dar apariţia internetului a permis răspândirea şi stocarea unor mizerii de neînchipuit în epoca hârtiei...

S-a făcut caz, pe drept, de numărul în creştere al românilor care aleg să îşi construiască viitorul în străinătate. Ca de obicei, s-a exagerat însă şi acum: suntem, după sirienii aflaţi în plin război civil, a doua naţiune de emigranţi!

Istoricii noştri, cărora le-a mai rămas un pic de curaj, trebuie să stabilească, scotocind prin arhive, cine erau secretarii cu probleme de propagandă ai Partidului Comunist Român, când Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat la Târgovişte.

Împlinirea primului secol de unitate statală a românilor nu oferă nici pe departe motive de festivism sau simbolistică băţoasă. Dimpotrivă. Este un moment de reculegere, recunoştinţă, analiză şi de viziune.

Sub privirile unei săli Behague prea pline ochi de miniştri, foşti diplomaţi, funcţionari ai Ministerului francez de Externe, ambasadori, dar şi de ochii românilor din diaspora, ai francezilor care au fost cândva trimişi ai statului francez în România, fotografiile de pe ecranul de proiecţie se derulează într-un ansamblu aproape supranatural:

Am trăit să o vedem şi pe asta: şeful executivului european, de la altarul bisericii constantiniene din Trier (vechia colonie romană Augusta Treverorum), rostind cuvinte de omagiu şi de înţelegere pentru anvergura unuia precum Karl Marx.

În faţa notarului public a luat astăzi naştere grupul de iniţiativă privind colectarea de semnături pentru modificarea Constituţiei: politica unionistă urmează a fi înscrisă ca obligaţie constituţională.

Căderea comunismului în Europa de Est, în urmă cu trei decenii, a antrenat, cum era firesc, un proces de îndreptare, atât cât mai era posibil, a strâmbătăţilor şi abuzurilor comise sistematic de dictatura proletariatului.

Dacă creştinismul ar fi vrut să reuşească în Antichitate, nu ar fi trebuit să admită, vreodată, că femeile au fost primele care au descoperit mormântul gol şi primele care l-au văzut pe Iisus Hristos după ce Acesta a înviat. Şi nici nu ar fi trebuit să accepte că femeile se numărau printre principalii susţinători ai lui Hristos şi, de asemenea, că se numărau printre lideri, în grupul extins de ucenici.