Se spunea odinioară că hârtia suportă orice, dar apariţia internetului
a permis răspândirea şi stocarea unor mizerii de neînchipuit în epoca
hârtiei...
S-a făcut caz, pe
drept, de numărul în creştere al românilor care aleg să îşi construiască
viitorul în străinătate. Ca de obicei, s-a exagerat însă şi acum: suntem, după
sirienii aflaţi în plin război civil, a doua naţiune de emigranţi!
De cîteva zile încoace, de când echipa naţională de fotbal a Franţei a început să căştige partidă după partidă, observ o creştere semnificativă a sentimentelor de superioritate rasială, propagată prin mediile de socializare online.
Cel
puţin un adevăr ar trebui să ne (re)devină în an centenar evident: succesul
proiectului de ţară este suma chestiunilor care nu se negociază, asupra cărora
nu se revine, nu se lasă impresia că ar putea intra pe agendă, că sunt
„deschise“.
În anul în care comemorăm opt decenii de la dispariţia Reginei Maria, dar mai cu seamă în anul în care se împlineşte un secol de la facerea României Mari, „Historia Special” se opreşte, cu numeroase detalii, asupra activităţii suveranei în timpul Primului Război Mondial.
Da, există şi această
categorie: infractori, în sens moral şi juridic deopotrivă, care negociază
pervers trecutul, care se îmbogăţesc în prezent şi în acelaşi timp îi sărăcesc
în avans pe cei care vin după noi.
Delegaţia maghiară de la Paris din 1920 a încercat să amâne cât
mai mult semnarea tratatului de pace care ar fi dus la recunoaşterea
Unirii Transilvaniei cu România. Şeful delegaţiei de la Budapesta,
contele Albert Apponyi a pus la dispoziţia marilor puteri ample memorii
în care apăra cauza Ungariei.
De
profesie învăţător, a îmbrăţişat cariera de militar, va lupta cu abnegaţie la
Turtucaia, acolo unde îşi găseşte sfârşitul cu doi ani înaintea realizării
idealului milenar românesc- unitatea de neam.
Istoricii noştri, cărora le-a mai rămas un pic
de curaj, trebuie să stabilească, scotocind prin arhive, cine erau secretarii
cu probleme de propagandă ai Partidului Comunist Român, când Nicolae Ceauşescu
a fost împuşcat la Târgovişte.
Împlinirea primului
secol de unitate statală a românilor nu oferă nici pe departe motive de
festivism sau simbolistică băţoasă. Dimpotrivă. Este un moment de reculegere,
recunoştinţă, analiză şi de viziune.
Sub privirile unei săli Behague prea pline ochi de miniştri, foşti diplomaţi, funcţionari ai Ministerului francez de Externe, ambasadori, dar şi de ochii românilor din diaspora, ai francezilor care au fost cândva trimişi ai statului francez în România, fotografiile de pe ecranul de proiecţie se derulează într-un ansamblu aproape supranatural:
Am trăit să o vedem şi
pe asta: şeful executivului european, de la altarul bisericii constantiniene
din Trier (vechia colonie romană Augusta Treverorum), rostind cuvinte de omagiu
şi de înţelegere pentru anvergura unuia precum Karl Marx.
În faţa notarului public a luat astăzi naştere grupul de iniţiativă privind colectarea de semnături pentru modificarea Constituţiei: politica unionistă urmează a fi înscrisă ca obligaţie constituţională.
Căderea comunismului în Europa de Est, în urmă cu
trei decenii, a antrenat, cum era firesc, un proces de îndreptare, atât cât mai
era posibil, a strâmbătăţilor şi abuzurilor comise sistematic de dictatura
proletariatului.
Dacă creştinismul ar fi vrut să reuşească
în Antichitate, nu ar fi trebuit să admită, vreodată, că femeile au fost
primele care au descoperit mormântul gol şi primele care l-au văzut pe Iisus
Hristos după ce Acesta a înviat. Şi nici nu ar fi trebuit să accepte că femeile
se numărau printre principalii susţinători ai lui Hristos şi, de asemenea, că
se numărau printre lideri, în grupul extins de ucenici.
La
15 aprilie 1964 începea la Bucureşti una dintre numeroasele Plenare ale
Comitetului central al Partidului Muncitoresc Român. Aşa după cum se mai chema
în epocă partidul comuniştilor români.
Peste 100.000 de moldoveni sunt aşteptaţi să participe duminică la Marea Adunare Centenară. Evenimentul va avea loc la Chişinău şi români din toate colţurile lumii se vor strânge să ceară Unirea dintre România şi Republica Moldova. Va fi cea mai mare manifestaţie stradală din istoria Republicii Moldova, după cea care a dus la declararea Independenţei faţă de fosta Uniune Sovietică.
Una
dintre consecinţele schimbărilor rapide din ultimele decenii de după 1989 este
impresia, bazată şi pe dovezi, că nu mai ştim ce şi cine suntem, că suferim,
personal şi colectiv deopotrivă, de o îngrijorătoare şi cumplită amnezie.
La
şapte decenii distanţă, destinul îşi arată ironia: ne aflăm în locul în care
Mihai I a fost forţat să abdice, descendenţii Regelui sunt aici, reprezentanţii
Statelor Unite, aliaţii Suveranului, sunt şi ei de faţă. Lipsesc însă complotiştii comunişti, pe care istoria i-a învins.
Recent,
spre final de ianuarie, a avut loc o nouă licitaţie cu obiecte care au
aparţinut sau au fost folosite de Nicolae şi Elena Ceauşescu. Nu este prima
dată când mă întreb, inclusiv pe căi administrative, cum s-a ajuns aici.
Gest istoric: satul în care s-a născut Igor Dodon a votat astăzi Unirea cu România. Acest lucru s-a întâmplat după ce reprezentanţii comunei au întrebat fiecare cetăţean şi majoritatea a decis să aprobe declaraţia de unire cu România.
Mă văd nevoit să atrag din nou atenţia asupra unui fapt pe care l-am semnalat şi din poziţia de ministru al Culturii. Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri din 1918, an în care ar trebui să onorăm memoria celor ce au contribuit la realizarea idealului naţional. Şi totuşi, pe mulţi dintre cei care în urmă cu un secol au îndeplinit cu succes cel mai important obiectiv naţional, pare că i-am uitat.
