INTERVIU Lucian Boia, istoric: „La noi, proiectul de ţară e scăparea de puşcărie“ 51

Toţi am fost vinovaţi. Pentru că l-am suportat pe Ceauşescu. Toţi am fost comunişti. Pentru că am acceptat comunismul. Toţi am colaborat. Pentru că am tăcut. Toţi suntem vinovaţi pentru România de azi.

Acum 160 de ani, la Iaşi, în capitala Moldovei ciopârţite de Imperiul Ţarist, avea loc alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca şi domnitor al Moldovei. Peste doar câteva zile, la Bucureşti, în prezenţa a zeci de mii de români, adunarea Ad-Hoc din Ţara Românească avea să facă acelaşi lucru. Dar nu asta a contat atât de mult cât intensitatea domniei lui Cuza care a impus cu forţa reforme ce la acele vremuri era de neconceput.

Aproape un milion de moldoveni au devenit în ultimii 27 de ani şi cetăţeni ai României. Politica de acordare a cetăţeniilor se dovedeşte în realitate o bombă cu ceas întârziat căci a reuşit cu succes să facă ceea ce nici Stalin nu a reuşit: să scoată un milion de buni români din Republica Moldova.

Dacă secolele XIX şi XX şi-au articulat etapele propriilor crize prin invocarea mantrică a proletariatului, a clasei muncitoare luată ostatică de anarhism, comunism sau diferite mişcări de emancipare, secolul XXI trece, evident, pe suport digital.

Poate fi Kosovo o destinaţie turistică? În condiţiile în care regiunea nu este recunoscută de România, mulţi dintre noi ar încerca să o evite. Anul acesta am avut însă ocazia de a realiza un circuit istoric alături de agenţia de turism “Geoarhiva”. Încă de la început am fost informaţi că pe teritoriul provinciei se poate intra doar cu paşaportul şi că este recomandat să evităm discuţiile politice cu privire la statutul acesteia.

Cristian Tudor Popescu a făcut afirmaţii extrem de grave cu privire la veridicitatea dorinţei românilor din Ardeal de a se uni cu Ţara în anul 1918. El afirmă că românii o duceau foarte bine sub dominaţia maghiară şi că Transilvania ar fi avut mari şanse să ajungă o Elveţie a Balcanilor.

De la facerea lumii încoace, conflictul a fost prezent, fiind creat de Om ― cel pe care Hristos îl sfătuia să privească mai întâi bârna din ochiul său şi apoi paiul din ochiul celuilalt, să arunce primul cu piatra, numai în condiţiile în care se simte cel mai puţin vinovat, deci nu să nu arunce, că să nu mai vorbim de întreg îndrumarul biblic, adică de ranforsările sale morale.

Am participat luni, la invitaţia Ministrului Justiţiei şi Afacerilor Europene al landului Baden-Wuerttemberg, la marcarea a şase decenii de la înfiinţarea Procuraturii Speciale privind crimele din timpul naţional-socialismului.

Entuziasmul a fost cuvântul de ordine al evenimentelor din 1918, fără îndoială, momentul zero al istoriei românilor. Presa nu a făcut decât să capteze şi să transmită această stare de beatitudine a naţiunii noastre nou formate.

1 DECEMBRIE 1918 reprezintă un act premeditat, bine gândit şi la care naţiunea română a lucrat în mod continuu începând cu anul 1848, iar din 1859 în mod organizat ca şi stat. Aducerea românilor într-un singr stat a reprezentat o muncă constantă dusă nu doar de elita politică şi culturală ci mai ales de către popor. Nu e nici o mână divină, nici un act ancestral extraordinar, este pur şi simplu premeditare şi persistenţă. Unirea era inevitabilă.

Marile împliniri sunt în primul rând sufleteşti. De aici se pleacă. Atunci când o dorinţă se regăseşte în alegerea unanimă a unei naţiuni, ea se manifestă cu o asemenea forţă, încât politicul este eclipsat şi întotdeauna depăşit de întâmplări.

La Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, 150 de delegaţi social-democraţi ardeleni (aceştia reprezentând peste 70.000 de muncitori) s-au pronunţat pentru unirea Transilvaniei cu România, în numele acestora luând cuvântul Iosif Jumanca.

La prima vedere, opusul memoriei este uitarea. Ei bine, nu sunt foarte convins. Cred că, mai curând, opusul dureros este tipul de memorie abandonat, altoit pe indiferenţă, prost gust sau chiar sfidare.

Aşezare înfiinţată în prima jumătate a secolului al XIX-lea la răscrucea drumurilor de negustori veniţi de prin părţile Buzăului în Câmpia Bărăganului, Miloşeştiul îşi datorează existenţa de jure reformei agrare de la 1864.

Hotărât lucru, se duce anul şi Centenarul nu i-a unit pe români. Păcat, mare păcat! Dar să privim partea „plină a paharului“: Centenarul ca instrument de marketing. Da, aici afacerea a reuşit!

Am tot spus: din ignoranţă, neglijenţă, interes material sau pur şi simplu din prostie, riscăm să pierdem urmele propriului trecut. Paradoxal, conservăm mai multe urme din alte secole decât din ultimul veac pe care dorim să îl sărbătorim peste o lună.

La Berindu, judeţul Cluj, a fost inaugurat duminică, 28 octombrie 2018, bustul lui Vasile Ladislau Pop (1819-1875), realizat de sculptorul Ilarion Voinea. Prea puţin cunoscut publicului larg, Vasile Ladislau Pop, baron al Imperiului, vicepreşedinte al Guberniului Transilvaniei, preşedinte al Tribunalului Suprem al Transilvaniei şi preşedinte al Astrei, a fost una dintre marile personalităţi ale istoriei românilor în secolul al XIX-lea.

Faţă de Ioan Cigmăian, Petru Decean, Lucian Mitrofan, Iosif şi Elena Maier, Traian Gligor, Traian Mârza, Ştefan Popa, Nicolae Moldovan şi Cornel Pascu, statul român de azi şi-a făcut, în sfârşit, datoria.

Pe 23 august 1939, Germania Nazistă (Ribbentrop) şi Rusia Bolşevică (Molotov) aveau să semneze un tratat de neagresiune, dar care cuprindea şi o anexă secretă ce viza, printre altele, şi dezmembrarea României.

Am văzut şi cu ocazia deschiderii Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci, în 2014: Rusia îşi înscenează o istorie fluidă, fără sincope şi semne de întrebare. De la primul ţar la Putin nu există decât un vector hegelian al împlinirii. Exact ca la Ceauşescu.

La finalul lunii iulie, timp de două săptămâni, s-a derulat a cincea campanie arheologică în Deltă a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Noul început la Praga al Departamentului românesc al „Europei Libere” nu a fost deloc simplu. Nici din punct de vedere editorial, nici din punct de vedere tehnic.