Sfârşit de iulie, în Bucureşti. Anul 1795. De multe luni bântuie ciuma,
iar oraşul este pustiu. Au fost luate toate măsurile: sclavii de prin
curţile boiereşti sunt trimişi la moşii, în afara oraşului, iar
cerşetorii, în număr de 122, au fost duşi cu forţa la mânăstiri
(Plătăreşti, Mărcuţa, Plumbuita Căldăruşani…).
Gata cu bâlciurile! Trecem la femei şi bărbaţi! Dintre multele istorii
amoroase, rămase prin documente sau consemnate pe pagini zburătoare, am
ales pentru astăzi povestea lui Leun, devenit personaj principal în Manuscrisul fanariot.
În realitatea istorică, desigur, lucrurile nu au stat chiar ca în
roman. Aşa este mereu: una se întâmplă şi alta rămâne scris. Dar asta o
ştiaţi.
Tot în bâlci, printre multe altele, era şi o zonă de sclavi. Oamenii, de regulă, aşezaţi pe jos, aşteptau să
fie cumpăraţi de cineva. Alecsandri descrie o astfel de piaţă, în „Istoria unui
galbăn şi a unei parale” şi-aş da un citat, dar precis ar urla Google la mine,
pe motiv de greşeală politică.
Bâlciul n-a fost numai loc de distracţie, ci şi de refulări dintre cele
mai josnice, între care cele care aţâţă nevoile justiţiare ale oricărei
fiinţe.
Pe 28 iunie 1940 Carol al II-lea avea să decidă retragerea administrativă din Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice. S-a făcut acest lucru în mod dezorganizat, fără a se pune o singură condiţie şi fără a se trage un singur foc de armă. Frica anchilozase clasa politică coruptă ce condusese România în perioada interbelică.
Pe data de 22 iunie 1941 armata română primea din partea conducătorului statului, mareşalul Ion Antonescu, ordinul de luptă pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică.
Se apropie Sânzienele, sărbătorite în fiecare an pe 24 iunie. De altfel
în jurul solstiţiului de vară sunt mai multe sărbători, toate legate de
venirea anotimpului cald. Pe 21 iunie este ziua cea mai lungă din an.
Încă de la Rusalii încep distracţiile, reminiscenţe ale unui lung
festival. Atunci li se dă peste bot ultimilor nenorociţi de demoni şi
tuturor bolilor.
În încheierea poveştii lui Gheorma, am postat, peste manuscris, şi
portretul unui tip, pe care îl reiau azi în varianta originală, semnată
de Auguste Raffet. Este vorba despre un arnăut tânăr, care-i face
avansuri unei fete.
Românii şi maghiarii s-au inflamat din nou despre Trianon. Primii îl văd ca pe un triumf al proiectului naţional şi o încheiere a unei lungi perioade de discriminare, ceilalţi îl văd ca pe un dictat care le-a rupt geografia, identitatea şi cultura.
Simplul
substantiv propriu Trianon, ca sub puterea unei vrăji, creează oricând
două poveşti distincte: una, nefericită, pentru Budapesta şi una cu happy end pentru Bucureşti. Au trecut, de
la acel Trianon din 4 iunie 1920, 100
de ani. S-au schimbat lucrurile? Dacă da, în ce direcţie? Dacă nu, de ce
stagnează ele? Iată miza acestui text, în care doar voi enunţa, pe scurt, zece
idei despre acest secol de istorie comună maghiaro-română.
Pe data de 4 iunie 1920, prin tratatul de la Trianon, semnat între puterile câştigătoare al primului război mondial, printre care şi România, şi Ungaria, se recunoaşte graniţa firească dintre cele două state vecini. Practic vorbim de certificatul de naştere al României Mari, un prim document internaţional care confirma câştigurile teritoriale ale regatului român.
În ziua de Sfânta Marie, a anului 1635, o femeie în vârstă şi un bărbat
impunător coboară dintr-o trăsură. Au făcut un drum lung, pentru că au
nişte treburi la Divanul Domnesc.
Gheorma cumpără şi primeşte robi, iar în fiecare document de proprietate este menţionat şi rangul său, alături de an.
Numele lui Gheorma este într-adevăr unul foarte frecvent în Balcani, iar
la noi, cu precădere, în sudul ţării. Tocmai de aceea, în Arhondologia Moldovei, a lui Const. Sion, nu apare menţionat.
Pentru prima oară, în ultimele trei decenii, românii au avut un timp de reflecţie îndelungat, printre cei dragi, cu lecturile aflate la îndemână, cu atenţia aparte la evenimentele de interes naţional, precum 10 mai, ziua în care reflectăm la cei patru monarhi pe care i-a avut România, primul dintre ei, Regele Carol I, fiind o pildă de sobrietate, austeritate şi servire cu credinţă, până la capăt, a neamului românesc.
Chestiunea Transilvaniei
a fost dintotdeauna o problemă sensibilă. Se ştie că mulţi politicieni care au
luat decizii controversate privind Ardealul au suportat consecinţe, unele cunoscute, altele învăluite în mister.
Începutul de
mai este cel al amintirilor eroice. Şi al victoriilor istorice. Şi al
proclamaţiilor de independenţă. Şi al zilelor de naştere regale. Şi, mai ales,
al paradelor.
Poate nu aţi observat. În acest an onorarea zilei de 9 mai 1877 - când Adunarea Deputaţilor a proclamat Independenţa României şi Mihail Kogălniceanu a rostit o alocuţiune emblematică - nu a mai fost pomenită în discursul la nivel înalt. Să fim azi mai puţin independenţi? Şi aniversarea Zilei Victoriei în ultima conflagraţie mondială a fost mai degrabă marcată exemplar, peste Ocean, de Donald Trump şi nefiresc expediată în Europa.
Pe data de 9 mai 1877 în parlamentul României era citită de către Mihail Kogălniceanu declaraţia de Independenţă a României, pentru ca pe 10 mai 1877 să fie semnată de către regele Carol I.
Tânărul
Gheorma, care, vă reamintesc, cumpărase o fată de la un anume Buicca, nu mult
după aceea o vinde la Giurgiu, pe un preţ dublu. De aici încolo începe negoţul
cu sclavi, în mod curent numiţi robi.
