I.

Astfel, voi începe reamintind aşa cum l-am cunoscut eu îndeaproape pe romancierul de anvergură europeană Petru Dumitriu, autorul unei opere care-l aşează indiscutabil în fruntea marilor prozatori români din cea de-a doua jumătate a veacului XX, începutul veacului XXI. Cronica de familie şi Biografiile contemporane îl definesc, după opinia mea, ca pe un balzacian sub raport estetic, scriitorul care s-a afirmat cuceritor şi convingător în stare să poată concura – dacă ar fi fost susţinut – cu opera lui Heinrich Bȍll în vremea când acesta a fost distins cu premiul Nobel.

L-am cunoscut când eram reporter la Radio Cultural, la sfârşitul anilor’50, înaintea plecării lui din ţară şi l-am reîntâlnit în prima lui vizită în România după 90, când a fost însoţit de marele grafician şi pictor de faimă mondială Eugen Mihăescu şi când am fost invitat la un prânz cu Petru Dumitriu – care era oaspetele Preşedinţiei, în fosta vilă a lui Gheorghiu Dej din cartierul Primăverii.

Am mai povestit această întâlnire când m-a surprins să văd din bărbatul cu alura unui învingător pe care-l admirasem în anul plecării, acum un bătrân încovoiat de vreme, de boli grele, foarte obosit şi învins.

Atunci, în discuţia noastră despre literatura română, a pomenit de Eugen Barbu cu mare preţuire, iar eu am profitat să-l întreb – venind vorba şi despre „Cronica de familie”  - cine a fost prototipul personajului din capitolul intitulat Davida, personaj care pe mine m-a fascinat şi am încercat să aflu cine l-a inspirat, bănuind ani de zile la rând că este superba Martha Nicolescu, fiica preşedintelui Academiei Române, matematicianul Miron Nicolescu.

  • Nu, dragă Sărarule, nu este vorba de Martha! Când locuiam pe o stradă din apropierea liceului „Iulia Haşdeu”, la etajul al doilea al unui bloc construit între cele două războaie, urcând la etajul meu am întâlnit o elevă de liceu care scobora vijelios şi m-a izbit chipul ei şi înfăţişarea ei toată mi s-a întipărit obsedant în minte. Era fiica criticului literar aflat în închisoare, cunoscut sub pseudonimul Vladimir Streinu, viitoarea actriţă a Teatrului Naţional de astăzi Ileana Iordache, după numele real al tatălui ei.

Ajungând director general la Teatrul Naţional, i-am povestit actriţei pe care noi o numeam Usi Iordache, iar ea a izbucnit  în plâns spunându-mi că mama ei, boieroaică olteancă din Gorj, a fost la rândul ei scriitoare de romane, binecunoscută în literatura română din anii de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Reamintesc acest episod cu virtuţi de istorie literară, pentru cititorii şi cercetătorii operei lui Petru Dumitriu.

II.

Cea de-a doua personalitate reprezentativă – cum spuneam - pentru cultura românească a veacului al XXI-lea  se numeşte Pavel Popescu, preşedintele Uniunii Arhitecţilor Români, filiala S-V Oltenia, preocupat cu obstinaţie de domeniul arhitecturii monumentale. Astfel, Pavel Popescu s-a consacrat cercetării exhaustive a istoriei culelor din Oltenia, cărora le-a dedicat zeci de ani de studii, luptându-se pentru salvarea acestor monumente identitare, act care-l înfăţişează ca pe un savant patriot. Investigaţia lui şi opera lui de afirmare a specificului naţional în arhitectura culelor olteneşti îl apropie de Olga Greceanu, unanim recunoscută ca autoare a unui studiu complex intitulat  Specificul naţional în pictură. Zbaterea lui pentru recunoaşterea acestor monumente se află în studiile consacrate lor, unice în cultura română de azi.

Am avut onoarea să mă bucur de o strânsă şi frumoasă prietenie cu savantul, astăzi octogenar, Pavel Popescu, întâlnindu-ne în patima afirmării şi susţinerii cauzei identităţii naţionale şi de spirit româneşti.