Ziua internaţională a traducătorilor. Interviu cu Cristian Fulaş: „Traducerile grele mă fac un om şi un scriitor mai bun“

Nenumărate edituri din România prezintă pe site-urile lor sute de titluri din literatura lumii fără să menţioneze nicăieri traducătorul. Dincolo de ineleganţa gestului, le este oare ruşine cu rezultatul muncii acestora? Au fost plătiţi la negru şi aceşti ocnaşi nu trebuie identificaţi? De ziua internaţională a traducătorilor - o incursiune în laboratorul de traducător al scriitorului Cristian Fulaş, îndrăgostit de Proust.

30 septembrie este ziua internaţională a traducătorilor. În România, traducerile reprezintă 85% din piaţa de carte. Spre comparaţie, în Franţa, doar 30% din producţia de carte dintr-un an constituie traduceri din alte limbi. În România traducătorii sunt o armată în general invizibilă, orfevri ai cuvântului - prin vocaţie, sau pălmaşi plătiţi cu doi euro pe pagină - oricare ar fi rezultatul muncii lor.

Într-o piaţă de carte fragilă în comparaţie cu alte ţări europene, sunt nenumărate editurile din România care prezintă pe site-urile lor sute de titluri şi de autori din literatura lumii, fără să menţioneze nicăieri traducătorul. Dincolo de ineleganţa gestului şi de sentimentul de dispreţ impardonabil care răzbate dintr-o asemenea practică, există probabil şi câteva explicaţii mai mult sau mai puţin raţionale. Le este ruşine cu rezultatul muncii traducătorilor? Au fost plătiţi la negru şi aceşti ocnaşi nu trebuie identificaţi? Sau poate că scriitorii din lumea largă au acest dar extraordinar de a scrie direct în limba română?  

Las în suspensie aceste întrebări incomode şi aleg să aduc astăzi un omagiu traducătorilor de literatură străină în limba română, invitându-l la confesiuni pe unul dintre ei: scriitor înainte de toate, Cristian Fulaş este şi un excepţional traducător din limba franceză.

În portofoliul său sunt capete de afiş dintre cele mai prestigioase: clasici ai modernităţii precum Mallarmé (la editura Tracus Arte), Marcel Proust (la editura Art), sau scriitori de azi, premiaţi cu Goncourt,  Mathias Enard (la editura Nemira) şi Nicolas Mathieu (la editura Art).

Când te apuci să retraduci Proust sau pe fabulosul Mathias Enard – invitat de altfel zilele acestea la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere FILIT Iaşi (2-6 octombrie 2019), oare mai dormi noaptea? 

„Traducerile grele mă fac un om şi un scriitor mai bun.“ Interviu cu Cristian Fulaş 

Cristina Hermeziu: A fost o bucurie şi o piatră de încercare să organizez, în cadrul sezonului Franţa-România, Turneul traducătorilor, dedicat traducătorilor francezi de literatură română, cu întâlniri în 9 oraşe şi 9 librării ale Franţei. Nu cred că am ratat vreo ocazie între cele nouă evenimente ca să afirm cu voce tare : o carte are doi autori, scriitorul şi traducătorul. În ce măsură ţi se pare adevărat, şi aici mă adresez, evident, traducătorului care eşti?

Cristian Fulaş: E la limită. Autorul, cel care semnează textul original, nu poate fi decât unul. Pe de altă parte, chiar legea spune că traducătorul deţine drepturile intelectuale asupra traducerii, e o operă derivată, cred că aşa îi spune. Dar, dacă judecăm dinspre traducător, e şi traducerea un fel de a scrie o carte. De a o face să spună lucrurile în limba în care o traduci. De a o îmblânzi, într-un fel, dacă vreo carte poate fi îmblânzită în acest sens. Rămâne de discutat la infinit, dar eu cred totuşi că traducătorul nu e autor, e pur şi simplu traducător. Un lucru chiar serios, totuşi.

Ai tradus Mallarmé, l-ai tradus pe Mathias Enard, ai tradus Mathieu, îl (re)traduci pe Proust. Aleg să-i citez pe aceştia, considerându-i nişte pietre de încercare extrem de diferite. Ce te motivează să te apuci de o traducere de acest calibru? Faci un pariu cu tine însuţi? Evident, las la o parte înadins interesul.. pecuniar. 

Am învăţat cândva, de la oameni mai înţelepţi ca mine, să nu-mi caut motivaţii pentru pasiunile mele. Şi nici explicaţii. Am învăţat să nu-mi explic atât de intens lucrurile pe care le fac, devine obositor şi redundant un proces din ăsta de continuă evaluare şi sondare de sine, ca la psiholog. Eu traduc pentru frumuseţea literaturii, pentru exerciţiul acesta pe care îl transform întotdeauna într-unul de învăţare. De luptă cu propriile limite care, la limită (hai să glumim cu limitele, e frumos) sunt limitele capacităţii mele de a citi corect literatura. Pentru că un traducător în primul rând asta e, un foarte atent cititor al textelor pe care le lucrează. Dar de ce am tradus:

Mallarmé? Pentru că e infinit de greu de înţeles, e unic, e fermecător în aparenta lui lipsă de logică. Enard? Pentru că mi se pare că e unul dintre cei mai buni stilişti pe care i-am citit vreodată, e de altfel şi unul dintre scriitorii mei preferaţi. Mathieu? Pentru că e un povestitor extraordinar şi oricine are ceva de învăţat din felul în care alege el să pună lumea în scenă şi pentru că stilistic e diferit şi extrem de greu, alege să combine limba literară cu cea vorbită. Proust? Bunul meu prieten Marcel, ca să zic aşa? Pentru că fiecare traducător profesionist are un vis. Acela de a transpune, a transforma un scriitor uriaş în limba în care visează. Aşa şi eu: vreau să trec În căutarea timpului pierdut în limba în care visez eu, în română. Nu e un pariu, nu aş face pariuri din acestea, nu-mi place să-mi joc timpul la ruletă. E o provocare frumoasă întotdeauna şi aşa iau lucrurile, exact aşa.

Cât despre ultima propoziţie, da, hai să lăsăm banii de-o parte, altfel ne vom întrista mult.

În ce puncte-cheie te "enervează" limba franceză când traduci? Unde nu se pliază ea deloc, sau extrem de greu, pe limba română? 

Ai să zâmbeşti, dar nu mă enervează limba franceză. Şi foarte rar am senzaţia că nu se pliază pe română. Se poate să fie lucruri care trebuie gândite mai atent, asupra cărora trebuie zăbovit, unde poate trebuie să cercetezi mai atent mecanismele vorbirii şi pe ale scriiturii, dar eu zic că dacă avem în minte nepotrivirile dintre limbi e mai sănătos pentru toată lumea să nu ne apucăm de traduceri, sunt atâtea alte lucruri de făcut pe lume. Nu te apuci de o muncă dacă te enervează, nu te apuci de o carte dacă ai măcar vaga senzaţie că nu se „pliază” pe limba în care o traduci, e pierdere de vreme. Nu, să nu fim defetişti, e plină lumea de victime ale propriilor vieţi şi alegeri, eu nu mă număr printre victime.

Dar de ce să-l traduci pe Mallarmé, azi? E nevoie de o re-traducere a lui Proust? Traducerile îmbătrânesc o dată cu generaţiile? În Franţa există această dezbatere - marile cărţi trebuie „updatate”, societatea a evoluat, limba a evoluat, traducerile se scorojesc în timp...Dar în România? 

Walter Benjamin spunea undeva, traduc cu o oarecare largheţe, că orice traducere e mereu superioară originalului. Superioară în sensul că îl interpretează, îl actualizează, îl învie şi îi dă o nouă voce într-o limbă diferită. Superioară, din nou, pentru că o integrează într-o nouă operă, o învăluie ca o „haină regală cu pliuri largi”. De aceea îl traduc pe Mallarmé azi, orice o însemna cuvântul ăsta alunecos, azi. De aceea, mai ales, aleg să îl retraduc pe Proust, să îl repun în joc, să îi dau o voce nouă şi poate mai prietenoasă, mai atentă, mai pliată pe textul original al Pléiadelor, care la noi nu a fost urmărit cu sfinţenie. Uite o confesiune, sunt emoţionat de această nouă voce pe care i-o dau lui Marcel, cum mă încăpăţânez să-l numesc. Mi-am înnebunit prietenii şi soţia cu cercetările mele, probabil unii vor începe să mă evite, dar m-a acaparat textul şi vorbesc şi eu, ca oricare, despre ceea ce fac. Cum să explic, cum să spun lucrurile exact: aceste traduceri extrem de grele mă fac un om şi un scriitor mai bun, da, cred că mă transformă la nivel personal, asta ar putea fi o explicaţie pentru ceea ce fac aici.

Ce fel de traducător te consideri: 100% fidel sursei sau cu libertăţi interpretative în limba ţintă? De ce? Cum intri în intimitatea unei cărţi de tradus? O citeşti cap-coadă de mai multe ori? o adulmeci ? îţi iei notiţe?

Vreau să cred că rămân fidel sursei, că nu-mi iau libertăţi care nu au mare lucru de a face cu meseria de traducător, ba sunt impardonabile trădări ale contractului (în primul rând moral) dintre traducător şi scriitor (sau operă, dar e acelaşi lucru în fond). Încerc, în măsura în care se poate, să transform textul, să îl pun în joc cât mai aproape de sensurile şi înţelesurile originalului. Cum intru în intimitate? Citind. De câte ori e nevoie, nu am reguli aici, mi se par complet inutile. Notiţe iau mental, încă mă mai pot bizui pe memoria mea, cumva ştiu să ţin minte lucrurile importante, nu mă întreba cum.

Un text nebunesc

Un loc comun, dar nu mai puţin adevărat : traducătorul e primul hermeneut al operei de tradus. Te invit să ne oprim asupra uneia dintre traducerile tale, „Busola” lui Mathias Enard. Cartea a apărut în 2017 la Nemira iar scriirorul francez tocmai va veni în România, invitat la FILIT, la Iaşi. Busola e o poveste de iubire grefată pe istoria (în acelaşi timp muzicală) a relaţiilor Occident-Orient. Frazarea e amplă, referinţele abundente. Care au fost provocările acestei traduceri? Te-ai dus şi către muzica despre care tot vorbeşte la tot pasul personajul-muzician? Cum ţi-a vorbit ţie lumea de sensuri/viziunea din cartea asta (e vorba şi de România pe ici pe colo) ? 

Am avut şi am o relaţie specială cu cărţile lui Enard. Aş putea să mă laud spunând că eu l-am adus în limba română, am umblat cu cărţile în mână din editor în editor până am găsit pe cineva dispus să-l traducă în română. Nu mă gândisem să traduc eu, s-a întâmplat să fie aşa, poate că e bine că s-a întâmplat. Busola îmi pare şi azi o nebunie de carte, o provocare pentru cititor şi deopotrivă (sau mai ales) pentru traducător. Un text nebunesc, un solilocviu care se întinde pe 400 şi ceva de pagini şi care ne transpune în altă lume, parcă diferită de cea obişnuită, dar mereu la fel în cele din urmă. Sunt mult mai multe lucruri decât referinţele muzicale acolo, sunt şi lucruri care ţin de literatură, sunt şi chestiuni politice extrem de serioase, dar poate cel mai emoţionant lucru e felul în care Franz şi Sarah se caută continuu, fără să se găsească aproape niciodată, ţesându-se astfel o minunată poveste de dragoste.

România? Da, sunt referinţe şi la spaţiul nostru, dar trebuie reţinut că în carte sunt două spaţii care stau în opoziţie şi comunică, Orientul şi Occidentul, particularizările nefiind esenţiale. Şi revenind, în buclă parcă: nu sunt vreun meloman, am ascultat însă muzică traducând această carte. Ce muzică, asta rămâne să mai discutăm.

Ţi se întâmplă să nu dormi, să te chinuie câte o frază? Cum o îmblânzeşti? 

Nu, cred că am mai spus mai sus, nu m-aş apuca de un lucru dacă nu aş fi convins că îl pot face. Cu atât mai puţin m-aş apuca de el dacă mi-ar da insomnii, eu fiind oricum destul de insomniac de felul meu. Cum să o spun mai limpede? Nu apuc să am insomnii, pentru că nu plec din text până nu î(m)i rezolv problemele, asta e meseria mea, asta fac. Şi nu m-aş chinui, în niciun caz nu aş face asta. Ştiu, există un mit în circulaţie care ne spune că scriitorul, traducătorul, creatorul se chinuie, se luptă, îşi sacrifică viaţa, suferă, plânge, zgârie mocheta cum face un pisicuţ cu gheruţele lui, se tăvăleşte, zbiară, o, săracul! Dar e doar un mit şi trebuie să îl tratăm ca atare. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, munca şi creaţia sunt fericiri (poate în sensul acela al celor săraci cu duhul, dar fericiri). Nicidecum suferinţe, pe acestea le las altora, viaţa e grea şi fără să ne plângem întruna.

De ce în România, în afară de FILIT, nu există o scenă mai vizibilă pentru traducători? O recunoaştere prin premii? Ce soluţii ai vedea? 

Am ajuns să nu mai ştiu să răspund la întrebări despre România, nu mai am putere să spun ceva şi să mă cred sigur pe ce spun. Întotdeauna m-am întrebat şi eu de ce, într-o cultură dominată de traduceri şi într-o piaţă care efectiv trăieşte din ele, traducătorii sunt aproape invizibili. La FILIT sunt vizibili traducătorii din română în alte limbi. Martirii care se străduiesc să facă din cultura noastră una mai vizibilă peste graniţe, mulţi dintre ei sunt prietenii mei. E foarte bine că e aşa. Dar nu sunt foarte vizibili şi ceilalţi martiri, traducătorii din alte limbi în română. Sau nu am remarcat eu, se poate să mă înşel.

Soluţiile sunt simple. Există câteva asociaţii ale traducătorilor, ei bine, stimaţii conducători ai acestor asociaţii să facă ceva şi pentru colegi. Să lupte pentru drepturile colegilor, să propună proiecte şi pentru colegi, să construiască împreună. Altfel, cu toată părerea de rău, acele asociaţii mi se pare că există degeaba. Dar să nu intrăm aici în judecăţi, au fost, sunt şi vor fi întotdeauna inutile, România e aşa cum e, populată de români.

Care e traducerea de care eşti cel mai mândru? Un ex de frază, un fragment? 

Evident, În căutarea timpului pierdut. La fel de evident, Busola. La fel de evident, Şi copiii copiilor lor (Nicolas Mathieu, Leurs enfants apres eux). Tot la fel de evident, Igitur. Din nou evident, primul text al lui James Joyce (The Portrait of the Artist), a cărui traducere am publicat-o în Observator cultural. Am dat mai multe titluri, nu te supăra pe mine, nu ştiu să fiu modest de data asta. Un pasaj care spune multe despre frumuseţea literaturii? Despre frumuseţe, pur şi simplu? Iată-l, e din Swann, Marcel Proust:

„Îmi amintesc că în timpul sărbătorii Mariei au început să-mi placă tufele de păducel. Prezente nu doar în biserica atât de sfântă în care aveam dreptul să intrăm, aşezate chiar pe altar, inseparabile de misterele sărbătorii din care făceau parte, îşi răspândeau printre făclii şi potire ramurile prinse orizontal unele de altele în chip sărbătoresc, ramuri înfrumuseţate şi mai mult de dantelăria frunzelor pe de-a rândul semănate, ca o rochie de mireasă, cu mici buchete de muguri de o strălucitoare albeaţă. Dar, neîndrăznind să le privesc decât cu coada ochiului, simţeam că aceste podoabe erau vii şi că natura însăşi, săpând acele goluri printre frunze, adăugând ornamentul suprem al albilor muguri, făcuse ca decoraţiunile să fie demne de lucrul acela care era în acelaşi timp o sărbătoare populară şi o solemnitate mistică. Mai sus, din loc în loc, se deschideau corolele lor de o graţie nesăbuită, reţinând atât de neglijent, ca pe o ultimă şi vaporoasă podoabă, buchetul de stamine fine ca nişte pânze de păianjen  care le-nceţoşau pe de-a-ntregul, astfel încât urmărind, încercând să mimez în sinea mea gestul înfloririi lor, mi-l imaginam ca pe mişcarea din cap rapidă şi nepăsătoare, cu privirea cochetă şi cu pupilele micşorate, a unei distrate şi vioaie, dalbe şi tinere fete.”

Sunt nespus de mândru de acest pasaj, cunoscătorii ştiu de ce.

În mod ideal, ce autor/carte ai vrea să traduci şi este (deocamdată) intraductibil(ă)?

Aş vrea să traduc Finnegan’s Wake de James Joyce. Nu, nu e intraductibilă, doar că nu s-a încercat la noi, asta e viaţa. Aş vrea, totuşi, să încerc.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cristian Fulaş, născut la 3 iulie 1978, Caracal, a absolvit Litere, apoi Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în 2015 cu Fâşii de ruşine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană şi franceză, printre care : Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi (Mathias Énard), Busola (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Aplicaţii clinice ale psihoterapiei Gestalt (Gianni Francesetti, Michela Gecele, Jan Roubal), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut volumul de proză scurtă Cei frumoşi şi cei buni (2017) şi romanele Fâşii de ruşine (2018) şi După plâns (2019).