„Zece jidani mititei“

Andrei Cornea, într-un articol din Dilema veche, găseşte un pretext să mai expună o dată linia conservatoare, retrogradă şi 'boieromintească'  a grupului din care face parte în schimbarea titlului romanului Zece negri mititei de Agatha Christie, considerat a avea conotaţii rasiste chiar de către moştenitorul legal al drepturilor de publicare (Este vorba despre versiunea franceză, căci ediţia americană avea titlul schimbat de multă vreme.)

N-am de gând să reiau şirul de însăilări sofistice şi eruditoide din articolul domnului Cornea, în esenţă el susţine că numai un primitiv cu gândire magică crede că între nume şi lucru există o legătură reală, substanţială şi nu una strict convenţională. De aceea, continuă Cornea, e absurd să ceri schimbarea numelui crezând astfel că poţi opera asupra lucrurilor „trecute“, că poţi să schimbi trecutul în sensul ideologiei de azi etc.

În primul rând, nu cred că i-a trecut nimănui prin cap - în afară de cel al domnului Cornea, predispus la o psihanaliză „cu ridicata“ - că prin schimbarea numelui s-ar putea interveni asupra trecutului. E mai simplu: oamenii s-au gândit că schimbând unele nume pot acţiona asupra lucrurilor viitoare. Căci e absurd ca una şi aceeaşi omenire să pretindă că luptă împotriva rasismului şi să publice romane poliţiste cu titluri rasiste. Simplu ca bună ziua.

Legat de legătura dintre lucruri şi nume, spre dezamăgirea domnului Cornea, trebuie spus că această legătură nu este afirmată doar de gândirea magică primitivă, ci -  dintr-o altă perspectivă - chiar de gândirea modernă şi postmodernă (filosofică sau ştiinţifică). A mai crede azi în despărţitura ontologică dintre „lucru“ şi nume, a presupune o realitate substanţială în spatele numelor, o asemenea credinţă este ea însăşi învechită, ieşită din uz, dacă nu de-a dreptul primitivă. („Primitiv“ este un alt termen a cărui utilizare a fost revizuită  din aceleaşi motive pentru care nu se mai folosesc azi termeni precum „ţigan“, „negru“ sau „jidan“.)

Pentru omul de azi nu doar că există o legătură între lucru şi nume, mai mult, numele este chiar lucrul însuşi. În ultimele mai bine de două secole oamenii şi-au descoperit „natura“, „esenţa“ lingvistică şi au înţeles că „realitatea“ în care trăiesc este strict nominală (şi nu numenală), că lumea lor este creată şi recreată permanent în funcţie de felul în care o privesc, o interpretează şi... o numesc. Lucrul este chiar numele şi dacă acest nume este asociat unei îndelungi practici rasiste, discriminatorii, este foarte probabil că  utilizarea acelui nume să-i reactiveze „conţinutul“, să producă o „stare de lucruri“ similară celei din trecut cu care este asociat. În plus limba este într-o evoluţie continuă şi dependentă de contexte socio-culturale aflate la rândul lor în evoluţie, asa că nu mai folosim de pildă astăzi apelativul „moş“ pentru a ne exprima respectul faţă de un om în vârstă (chiar dacă asta se întâmpla nu de mult timp în unele comunităţi tradiţionale). Pentru că între timp şi în alt spaţiu cultural cuvântul „moş“ a căpătat o conotaţie negativă - nu-l mai folosim considerându-l insultător. Nu spunem „moş Cornea“, ci „domnul Cornea“.

Legat de bibliolatria domnului Cornea. Nu cred în valoarea sacră a cărţii, a cărţilor - asa că unele merită să dispară în timp - şi, din fericire, chiar se întâmplă acest lucru. Din nefericire, se mai întâmplă şi cu cărţile bune să mai dispară, dar asta e o altă chestiune.

Problema care se pune este una de etică şi priveşte relaţia dintre autor şi opera sa după ce el, autorul, nu mai există (altfel decât prin operă). Avem noi dreptul să-i schimbăm titlul, conţinutul, cuvintele scrise în ea? Depinde ce se înţelege prin „noi“. „Noi“, cititorii simpli, nu avem acest drept şi nici un editor oarecare neîmputernicit expres în acest sens de autor (dar are dreptul să nu mai publice deloc opera respectivă). Dar avem „noi“ acest drept dacă suntem moştenitorii legali ai creaţiei unui autor? Înclin să cred că - în conformitate cu standardele noastre actuale, atât morale cât şi juridice - avem acest drept. În definitiv, dacă moşteneşti o casă nimeni nu te obligă să-i păstrezi acelaşi gard. Sigur, lucrurile sunt puţin mai complicate în privinţa „operei“ artistice, dar cu câteva amendări putem ieşi din impas. De pildă o operă nu poate fi schimbată dacă produce alterări ireversibile asupra ei. De pildă dacă moştenesc Gioconda şi îi schimb zâmbetul cu un cioc de raţă sau îi desenez mustăţi - pe lucrarea  originală, să ne înţelegem - fapta mea e o crimă culturală. Dar pot să autorizez eu, în calitate de moştenitor al Monei Lisa, editarea reproducerilor ei cu cioc şi mustăţi? Pot, ba chiar pot sa autorizez numai o asemenea ediţie - cu condiţia să păstrez originalul în bune condiţii şi sa asigur posibilitatea ca versiunea originală să poată fi consultată şi chiar reprodusă în scopuri ştiinţifice.

Un alt exemplu - să presupunem că se descoperă în urma unor indubitabile măsurători ştiinţifice că un anumit pasaj din A noua a lui Beethoven produce în ascultători ceva foarte grav, să zicem un impuls irepresibil spre violenţă şi omucidere sau o modificare carcinogenă în corpul lor? E moral să păstrăm acel fragment pentru că aşa l-a compus Beethoven sau să-l scoatem, păstrând, fără riscuri, doar restul - spre bucuria deplină a melomanilor şi /sau a... „contacţilor“ acestora?

Fiindcă m-am întins prea mult, as încheia cu o întrebare directă: ar mai fi avut oare aceeaşi părere domnul Cornea dacă romanul Agathei Christie s-ar fi numit: Zece jidani mititei?