Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta!

Acum, că este 15 ianuarie, să mă spăl pe mâini, ca pentru sărbătoare, şi să spun ceva simplu de tot despre poezia actuală. Tare mă tem să nu mă tragă iar frazele necruţătoare, complicate, înainte, în hăţişul meu ciudat. Doamne, apără şi păzeşte-mă! Ar trebui să-mi tai odată cele o mie de braţe ale limbii, pe care atât de mult o îndrăgesc.

Poate de asta limba poeziei mele sună atât de ciudat. Nu este simplă şi naturală. Simt însă cum toacă mulţimea de gânduri sleite, de sentimente sau de stări tocite şi moarte ale acestei realităţi. Zgâlţâie cititorul obişnuit. Mi-l închipui pe acest cititor cum îmi aruncă între ochi cartea. Textele mi-s infinite.

Cozile lor otrăvite, burţile, epitalamele trepanate simt cum lovesc, în contră, cu furie, fragmentele tăcute şi bune. Totul se reduce la un straniu nimic. Nimicul – o muţenie a zarvei –, nelinişti de care nu mai putem scăpa, să-mi fie iertat, mă fascinează şi pe mine. Mă domină, de fapt. Simt efectele unei noi terapii. Aşa cum sună titlul, „Vreau altă realitate, artă. Merg pe mâna ta”, nu-i un slogan încă, e vers viu.

Jocul acestui limbaj poate fi considerat şi un mesaj în contra unei monoculturi a poeziei actuale. O poezie infantilă, inofensivă, decrepită. E o fantomă plăcută, minusculă, ce stă fix, nemişcată ca noaptea, într-o realitate cutremurată. Părăsită deja, cum este realitatea măreţei modernităţi. Ca limbaj şi ca realitate poetică, pare căzută în degenerescenţă.

O poezie minimalistă-mizerabilistă, într-un sens, în alt sens, opus celui dintâi, un gen preromantic decrepit, cu un canon cultural pipernicit în preajmă. Am să-l consult pe Nicolae Manolescu, în care cred în materie de poezie. Când spun „canon”, mă gândesc la ceva ca la un bou uriaş, care însămânţează şi domină un tablou amplu de natură umană. Unul din imaginarul comun. Or, la poezia la care mă raportez, împotrivă, canonul e un fel de câine maidanez. Nu spun arici. El este un minuscul luptător pe culoarele acestui psihism, care ne-a sleit.

Desigur, s-a schimbat ceva în natură, în aceşti ani, în cultură. În creier, în mental, în trupul neliniştit, în relaţiile dintre oameni. Are dreptate Cărtărescu vorbind de un Orbitor la trecut. E un imperfect de fapt, pe coarda căruia şi Flaubert a vorbit nemuritor.

Cultura modernă, cu o mulţime de lucruri abstracte, străine, reci, sperie groaznic. Nu mai avem uneltele sufletului viguros şi ale unei cunoaşteri, astfel încât să o recucerim. O-o, câtă realitate nouă ne-a rămas de la ea! Undeva, în cortex, răbufneşte şi se revarsă în trup de îndată ce îmbătrânim. Aici e proba.  Când mă gândesc aşa, ajung iar la canon, la viziuni.

Ce să faci cu un canon care paşte câte-un fir sentimental de iarbă, zilnic? Sau priveşte vag, înfricoşat, spre un sex străin, brut şi nimicitor? În sfârşit, câteodată, spun, las’, trăim într-o lume marginală, opărită de alte lumi mai mari. Departe, se află, sus-sus, alte viziuni. De exemplu, viziunea generaţiei ’80. Vorbesc doar de proiectele acelor poeţi, nu cântăresc sau măsor exact ce s-a făcut. Unde-i acea fiară – de canon vreau să spun –, care aduce spre noi cărţi precum „Levantul”, „La fanion!”, „Budila Expres” sau „Ieudul” lui Ioan Es Pop. De acolo s-au hrănit, cred, câţiva tineri poeţi de azi, de mare instinct. Nu dau nume. Sunt destui.

Dar ce-i cu aceste monoculturi de poezie anemică, nu doar ticluită cu literă mică, ci cu o limbă tocită şi sleită? Fără nici un orizont. Ea inundă toate locurile (concursuri, reviste, festivaluri; unul este cel de la Botoşani, care se desfăşoară în aceste zile). Praznice ale milei pentru mediocritate. Roade orizontul, toacă lucrurile nostru bune din minte şi suflet. Sleieşte genomul naturii. Urâţeşte simplitatea printr-o platitudine culturală, vreau să spun. Iar tinerii critici, nehrăniţi cu texte ale marilor culturi poetice, necitiţi de fapt, duc în urmă căldăruşa milei.

Domnule Manolescu, domnule Simion, domnule Martin, acesta să fie pariul poezie actuale?