Ludmila Patlanjoglu a avut înţelepciunea  de a nu face din acest minunat album o carte de teorie. De a nu vorbi ea prea mult încercând să ne explice multiplele faţete ale artistului care nu e doar balerin, dansator, coregraf, dansactor, făuritor de şcoală, de companii, pedagog, creator de concepte precum dansul-teatru  care e altceva decât teatrul –dans sau, mai sus menţionatul dansactor, ci poet al gestului înaripat dar şi  poet al vorbelor, în cel mai deplin sens al sintagmei, ori Zburător, cum îl numeşte ea însăşi. Autoarea a scris câteva pagini de maximă rigoare intitulate , cum spuneam, Zburătorul, ca pe urmă să se retragă în culise şi să vegheze ca spectacolul dansului şi al poeziei – cele două mari pasiuni ale protagonistului- să se desfăşoare în voie. De nimeni stingherite.

Ludmila Patlanjoglu nu adoptat calea greşită de a încerca să demonstreze arid, prin vorbe, cum s-a situat constant Gigi Căciuleanu în zodia excelenţei. Manifestată ca atare încă din primii ani de profesie, pe scena Operei Române, în baletul clasic, academic, dar şi în cel modern, neconvenţional, îndrăzneţ, în dansul căutorilor şi provocărilor resimţite încă şi mai acut, poate chiar violent, într-o Românie care, dincolo de liberalizările punctuale, tot închistată rămânea.Nu se putea astfel, eram în ţara “gândirii captive”, ţară pe care unii, asemenea lui Gigi Căciuleanu, nu au lăsat-o să se deştertifice. De aici şi marea revelaţie reprezentată de Nocturnele de la Ţăndărică, din vremea directoratului Margaretei Niculescu, atunci când Gigi Căciuleanu s-a reîntâlnit cu una dintre maestrele sale, inegalabila doamnă Papa, aşa cum este cunoscută în lumea dansului doamna Miriam Răducanu. Ori, cum s-a manifestat aceeşi excelenţă din 1972, pe marile scene de balet ale lumii, acolo unde Gigi Căciuleanu a fost silit să danseze în exclusivitate, după ce alături de prietenii şi colegii lui de generaţie, superba Ruxandra Racoviţă şi regretatul Dan Mastacan, a ales, a fost obligat să aleagă calea exilului. Căruia artistul i-a pus definitiv capăt în 1998, atunci când, ca să citez titlul inspirat al unui capitol, a readus România în stare de dans.

Toate aceste etape, plus acelea ale întâlnirilor esenţiale cu Pina Bausch sau cu Maia Pliseţkaia, etape în care marele artist a rămas, cum singur spune‚quelqu’un qui danse, se regăsesc, totuşi, ca atare în cartea Ludmilei Patlanjoglu.

Teatrologul a luat, cred, aminte la o frază din textul-confesiune Frânturi de jurnal, frază în care Gigi Căciuleanu îşi mărturiseşte incapacitatea adaptării la oprimare, de orice fel ar fi aceasta, aşa că  l-a lăsat să se manifeste liber. Autoarea cărţii joacă admirabil rolul de cronicar, de căutător asiduu prin arhive, de ordonator de mărturii, de fotografii, de clipe de viaţă şi de clipe de artă. Joacă, îşi asumă rolul acompaniatorului, despre care a scris vorbe atât de frumoase în cărţile lui George Banu şi îl lasă să se desfăşoare în voie pe Gigi Căciuleanu.

 Ştiind că cel supranumit OmulDans este şi un om al cuvintelor, al versurilor, al argumentaţiilor sensibile (mi-l amintesc eu însumi astfel în două situaţii magice, după premierele spectacolelor Mozart Steps şi Anotimpurile) a făcut astfel încât din carte să se audă aievea vocea lui Gigi Căciuleanu.

E, cred, cel mai mare şi câştig, şi atu  al cărţii.

Ludmila Patlanjoglu- Gigi Căciuleanu- OMULDANS, Institutul Cultural Român şi Editura Nemira, Bucureşti, 2018