VIDEO Salvador Dali, în „Jurnalul unui geniu“: „Am pictat un tablou profetic al morţii Führerului şi l-am intitulat «Enigma lui Hitler»“

VIDEO Salvador Dali, în „Jurnalul unui geniu“: „Am pictat un tablou profetic al morţii Führerului şi l-am intitulat «Enigma lui Hitler»“

„Enigma lui Hitler“, tablou realizat de Salvador Dali, în 1937.

Cea mai recentă ediţie a volumului „Jurnalul unui geniu“ de Salvador Dali (1904-1989),  în traducerea Taniei Radu, a apărut la Editura Humanitas, şi face parte din colecţia „Memorii/Jurnale/Călătorii“.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Salvador Dali, pictor, desenator şi scriitor spaniol, s-a născut pe 11 mai 1904 la Figueras, în Catalonia, ca fiu al unui notar. A studiat la Academia de Belle-Arte „San Fernando“ din Madrid, în perioada 1921-1925, cu pictorul Moreno Carbonero, pe care îl pasiona istoria.
 
 De mai mulţi ani, Dali ne vorbea despre jurnalul pe care îl ţine cu regularitate. La început, a vrut să îl intituleze „Viaţa mea re-secretă“, ca o urmare la „Viaţa secretă a lui Salvador Dali“ de Salvador Dali.  Dali are conştiinţa propriului geniu. Până la vertij. Pare să fie un sentiment intim foarte reconfortant. Părinţii l-au numit Salvador tocmai pentru că era menit să salveze pictura ameninţată cu moartea de către arta abstractă, de suprarealismul academic, de dadaism şi, în genere, de toate „ismele“ anarhice. 
 
Jurnalul este, deci, monumentul pe care Dali îl înalţă gloriei personale. Lipseşte din paginile lui orice urmă de modestie. În schimb, sinceritatea arde. Autorul se dezbracă de secrete cu o impudoare insolentă, cu un umor fără măsură şi cu o vervă strălucitoare. Ca şi „Viaţa secretă“, „Jurnalul unui geniu este un imn înălţat splendorii tradiţiei, ierahiei catolice şi Monarhiei, după cum scria Michel Déon, în prefaţa volumului.
 
FRAGMENTE
Ca să scriu cele ce urmează, mi-am pus nişte pantofi de lac pe care nu i-am putut încălţa niciodată prea mult timp, pentru că mă strâng cumplit. De obicei, mi-i pun înainte de vreo conferinţă. Strânsoare lor dureroasă asupra picioarelor îmi ascute la maximum virtuţile oratorice. Durerea asta acută şi teribilă mă face să cânt ca o privighetoare sau ca acei cântăreţi napolitani care poartă, şi ei, pantofi prea strâmţi. 
 
Voluptatea fizică viscerală, tortura cotropitoare, pe care mi-o provoacă pantofii mei de lac mă obligă să storc din cuvinte adevăruri condensate, sublime, cărora suprema inchiziţie a durerii din picioare le conferă valoare generalizantă. Îmi pun, deci, pantofii şi încep să scriu în chip masochist, pe îndelete, despre cum am fost exclus din grupul suprarealiştilor. Mă doare-n cot de calomniile pe care le-ar putea scorni despre mine André Breton, care nu-mi iartă că sunt ultimul şi singurul suprarealist. (...)
 Tristan Tzara, Paul Éluard, André Breton, Hans Arp, Salvador Dalí, Yves Tanguy, Max Ernst, René Crevel & Man Ray (1933).  Foto: daart.com
N-am reuşit niciodată să fiu un elev mediocru. Când păream opac la orice fel de învăţătură, dovedind spiritul cel mai obtuz de pe faţa pământului, când mă aruncam cu frenezie în studiu, cu o răbdare şi o plăcere care derutau pe toată lumea. Dar pentru ca zelul să-mi fie stimulat, aveam nevoie să fac numai lucruri plăcute. Odată stârnit, aveam o foame devorantă pentru învăţătură. 
 
Influenţat de Nietzsche
 
Tata este într-adevăr omul pe care nu numai că l-am admirat, dar l-am şi imitat cu înverşunare, cu toate că l-am făcut atâta să sufere. Mă rog lui Dumnezeu să-l aibă în paza şi în slava Lui – unde nu mă îndoiesc că se găseşte deja -, căci în ultimii trei ani de viaţă a trecut printr-o profundă criză religioasă, care i-a adus iertarea şi mângâierea ultimei împărtăşanii. (...)
 
Când am deschis pentru prima oară un volum de Nietzsche, am fost profund şocat. Nietzsche îndrăznea să afirme, negru pe alb, că „Dumnezeu a murit“! Cum!? Eu tocmai învăţasem că Dumnezeu nu există şi iată că acum cineva îmi anunţa decesul lui! Aşa s-au născut primele mele îndoieli. (...)
Aşadar, bine îmbibate de tot ce publicaseră suprarealiştii, de Lautréamont şi marchizul de Sade, mi-am făcut intrarea în grup, înarmat cu buna mea credinţă foarte iezuită, dar cu gândul ascuns de a ajunge repede lider. De ce m-aş fi împiedicat în scrupule creştine faţă de noul meu părinte André Breton, când n-o făcusem nici în cazul tatălui meu, care într-adevăr îmi dăduse viaţă? Când Breton a descoperit pictura mea, s-a arătat şocat de elementele scatologice care o  „maculau“. (...) 
Viclean, am încercat să le bag în cap suprarealiştilor că amănuntele mele scatologice aveau să-i poarte noroc mişcării. Degeaba am invocat, ca argument, întreaga iconografie digestivă prezentă în toate epocile şi la toate civilizaţiile: găina cu ouăle de aur, delirul intestinal al Danaei, măgarul care făcea balegă de aur. Nu s-au lăsat convinşi.
  Dali, la vârsta de şase ani“(1950).
Chiar în perioada în care Breton nu voia să mai audă de religie, eu mă străduiam – cum altfel? – să inventez una nouă, care să fie în acelaşi timp sadică, masochistă, onirică şi paranoică. Ideea unei religii personale mi-a venit citindu-l pe Auguste Comte. Grupul suprarealist era, poate, pe cale să desăvârşească ceea ce nu reuşise filosoful pe de-a-ntregul. Mai întâi, a trebuit să câştig interesul pentru Mistică al viitorului mare preot: Andre Breton. Mă gândeam să îi explic că, deşi ideile noastre erau juste, era absolută nevoie să le dăm o nuanţă mistică, religioasă.
 
Arta şi preferinţele politice 
 
Am pictat un tablou profetic al morţii Führerului şi l-am intitulat „Enigma lui Hitler“. M-am ales cu excomunicarea din partea naziştilor şi cu laude din partea anti-naziştilor, deşi tabloul – ca de altfel toată opera mea, şi asta o s-o repet până la sfârşitul zilelor mele, - e lipsit de orice semnificaţie politică deliberată. Acum, când scriu aceste rânduri, mărturisesc că nici eu n-am ajuns să dezleg faimoasa enigmă. 
Grupul suprarealist a fost convocat, într-o seară, ca să mă judece pentru aşa-zisul meu Hitlerism. (…) Până la urmă, s-au convins că sunt nevinovat, dar m-au silit să semnez un document în care, printre altele, declaram că nu sunt duşmanul proletariatului. Am semnat bucuros, întrucât n-am avut niciodată niciun fel de sentimente, nici „pro“ nici „contra“ proletariatului. 
Unul ca mine, care se pretindea nebun de-adevăratelea, nebun viu şi cu metodă, de o precizie pitagoreică în sensul cel mai nietzschean al cuvântului, un astfel de om nu putea să existe. Aşa că s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: Dali, care postula absolută lipsă de constrângere estetică sau morală, Dali cel însufleţit de „voinţa de putere nietzscheană“, a declarat că orice experienţă poate fi împinsă până la ultimele consecinţe, dar fără să existe o soluţie de continuitate. 
Îmi ceream, pur şi simplu, dreptul de a face să-i crească lui Lenin o bucă de trei metri, dreptul de a-i împodobi portretul cu cărnurile gelatinoase ale lui Hitler, fie şi asezonându-le cu ceva romano-catolicism la nevoie. 
  Enigma doctorului William Tell(1933).
Suprarealismul, aşa cum îl înţelegeam noi, a murit în ziua când am refuzat să-l mai văd pe Breton. Chiar a doua zi, cineva mi-a cerut să dau o definiţie a suprarealismului, iar eu am răspuns: „Suprarealismul sunt eu!“. Şi chiar cred asta, pentru că sunt singurul care îl continuă. 
 
Dragostea pentru Gala
 
Ştiam că cel mai glorios piedestal pentru un Salvador Dali izolat în mijlocul abjectei noatre epoci de decorativism şi de existenţialism amator avea să fie chiar arta abstractă – a inşilor care nu cred în nimic şi, prin urmare, nu pictează nimic. Eram sigur de asta. Dar ca să reuşesc, trebuia să fiu mai tare ca oricând, să am bani, să fac bani, cât mai repede şi cât mai mulţi, ca să dureze. Bani şi sănătate! Am încetat cu desăvârşire să mai beau şi-am început să mă îngrijesc, până la obsesie. În acelaşi timp, am răsfăţat-o pe Gala în fel şi chip, am făcut-o cât am putut de fericită, purtându-i de grijă chiar mai mult decât mie însumi, căci, fără ea, totul s-ar fi sfârşit. (mai, 1952)
     
Mă simt consumat în chipul cel mai delicios de dorinţa de a face lucrurile cele mai frumoase şi nemaipomenite. Această divină insatisfacţie e semn că în străfundul sufletului meu se întâmplă ceva. Ceva ce-mi aduce mari satisfacţii. În amurg, o privesc pe Gala pe fereastră şi mi se pare şi mai tânără decât ieri. (iulie, 1952)
   Unul dintre portretele Galei, realizat în 1933. 
Am certitudinea că aptitudinile mele de analist şi de psiholog sunt superioare celor ale lui Proust. Nu doar fiindcă, dintre numeroasele metode pe care el nu le cunoştea, eu folosesc psihanaliza, ci mai ales pentru că structura spiritului meu e una de tip paranoic, aşadar exact dintre cele mai indicate pentru acest soi de îndeletnicire, în timp ce a lui era una de nevrotic, de depresiv, adică tipul cel mai puţin apt pentru aşa ceva. 
Lorca pomenea de moarte cel puţin de cinci ori în fiecare zi. Noaptea nu putea să doarmă, dacă nu ne duceam, mai mulţi dintre noi, la el „să-l culcăm“. În pat, găsea mereu alte subterfugii ca să lungească la nesfârşit conversaţiile cele mai poetice şi transcendentale din câte s-au purtat în acest secol. Aproape întotdeauna, sfârşea prin a pomeni de moarte şi, mai ales, de moartea lui. (noiembrie, 1952)
Suntem cu toţii înfometaţi şi însetaţi de imagini concrete. Probabil că arta abstractă la aşa ceva serveşte: să-i redea artei figurative virginitatea.
Duminica, drum al perfecţiunii! Duminica totul trebuie să fie MAI BINE! Îi vom întâlni de două ori în vara asta pe soţii Lopez. (...) Mă simt mai puţin obosit. Mustăţile mele sunt sublime. Gala şi cu mine ne iubim din ce în ce mai mult. Totul trebuie să fie şi mai bine! Sunt tot mai lucid, cu fiecare sfert de ceas care trece, şi sfărâm din ce în ce mai multă perfecţiune, între dinţii mei încleştaţi. Voi fi Dali! Voi fi Dali!  Foto: Salvador Dali şi Gala, interferente.ro.
 
O imaginaţie de nestăvilit
 
Astăzi după-amiază, am refuzat să primesc un domn necunoscut, dar, ieşind din casă pentru a mă bucura de amurgul ce cobora peste Port Lligat, îl găsesc aşteptând, în speranţa că mă va vedea totuşi. Îi vorbesc şi aflu că e, de meserie, pescar de balene. De îndată, îi cer să-mi trimită mai multe vertebre de balenă. 
 
Capacitatea mea de a profita de orice e, practic, nelimitată. În mai puţin de o oră, am inventariat şaizeci şi două de întrebuinţări ale acestor vertebre: un balet; un film; un tablou; o filosofie; o decoraţie terapeutică; un efect magic; un procedeu halucinatoriu, liliputan şi psihologic, cauzat de aşa-zisele fantasme ale grandorii; o lege morfologică, proporţii supraumane, un nou fel de a urina, o perie. (august, 1953)
 
Încă de la începuturile divine ale nemuritoarei Elade, grecii au făcut din spaima de spaţiu şi de timp, din zeii psihologici şi din sublimele nelinişti tragice ale sufletului omenesc, un întreg antropomorfism psihologic. În linia tradiţiei lor, Dali nu e mulţumit decât atunci când, din spaima de spaţiu, de timp şi din trăirile cuantificate ale sufletului, reuşeşte să realizeze o brânză! O brânză mistică, divină! (1960) Copyright Editura Humanitas, „Jurnalul unui geniu“ de Salvador Dali.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările