VIDEO Fragment. „Istoria albinelor“, de Maja Lunde, bestseller publicat în 35 de ţări,  a apărut în librăriile româneşti

VIDEO Fragment. „Istoria albinelor“, de Maja Lunde, bestseller publicat în 35 de ţări,  a apărut în librăriile româneşti

Lunde Maja                                                                                                                  FOTO: Oda Berby

Un bestseller internaţional publicat în treizeci şi cinci de ţări, cu peste un milion şi jumătate de exemplare vândute în toată lumea, „Istoria albinelor”, de Maja Lunde, a apărut în librării, romanul fiind publicat la editura Humanitas, în traducerea, din norvegiană, a Sandei Tomescu Baciu. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din cartea lui Lunde.

Ştiri pe aceeaşi temă

Neliniştitoare, revelatoare, emoţionantă şi scrisă cu o măiestrie aparte, „Istoria albinelor” este un roman uneşte în mod surprinzător trei voci distincte din trei epoci diferite într-un roman provocator despre supravieţuirea speciei umane. Relaţiile cele mai puternice şi în mod paradoxal cele mai fragile, cele dintre părinţi şi copii, sunt puse în echilibru cu aceea asupra căreia rareori reflectăm – relaţia dintre om şi natură.

Anglia, 1852

William, naturalist şi comerciant de seminţe, chinuit de o suferinţă ce nu are încă un nume, se luptă din răsputeri cu ceea ce el crede a fi melancolie, gânduri sumbre, tristeţe. Când ratarea ameninţă să îl copleşească, reuşeşte să construiască un nou tip de stup, unul care, speră el, îi va aduce faima şi onoare şi îl va ridica în ochii copiilor săi.

SUA, 2007

George, care face parte dintr-o veche familie de apicultori, supravieţuieşte cu greu concurenţei metodelor industriale. Cea mai mare dorinţă a lui este să-şi lase moştenire meşteşugul şi afacerea fiului său, Tom, care însă e mult mai interesat de studii şi vrea să devină scriitor. Deşi schimbările climatice sunt evidente şi albinele lui ajung să fie afectate de Colony Colapse Disorder, George refuză să se lase învins şi crede că, daca ar reuşi să stârnească entuziasmul lui Tom, salvarea ar putea veni de la el.

China, 2098

Albinele au dispărut, lumea e cuprinsă de haos; Europa şi America sunt bântuite de foamete, dar China reuşeşte să-şi hrănească populaţia. Tao, o tânără mamă, lucrează zi-lumină în livezi, făcând polenizare manuală. Copiii sunt şcolarizaţi până la opt ani, apoi sunt trimişi la muncă pe câmpuri. Tao nu vrea o astfel de viaţă pentru fiul ei şi crede că educaţia îi poate schimba soarta. Dar când acestuia i se întâmplă un accident neobişnuit şi autorităţile îl despart de părinţi, Tao hotărăşte să afle cu orice preţ de ce i-a fost luat.

 
„O mare carte despre şansa de supravieţuire a fiinţei umane”. -Svenska Dagbladet. 
 
Istoria albinelor va stârni interesul unui număr foarte mare de cititori. Lunde a scris un roman pe care mulţi îl vor citi dintr-o suflare, după care se vor aşeza şi vor medita: asupra vieţii, a lumii şi a viitorului. O reuşită totală.“

Annette Orre, littkritikk.no

-FRAGMENT-

tao

Districtul 242, Shirong, Sichuan, 2098

Grupul se îndrepta spre noi, coborând de‑a lungul urmelor lăsate de roţi. Nu aveau mai mult de opt ani, îi recunoşteam pe mai mulţi dintre ei de la şcoala lui Wei‑Wen. Purtau cu toţii salopete sintetice bej, identice cu ale noastre, şi veneau cât de repede îi ţineau picioarele lor scurte. Doi îndrumători îi conduceau. Unul mergea în faţă, şi altul, în spate. Amândoi, cu voci răsunătoare, îi corectau neîncetat pe copii. Dar nu se răsteau, indicaţiile erau rostite cu căldură şi compasiune. Pentru că, deşi copiii nu pricepeau pe deplin ce avea să li se întâmple, adulţii o ştiau mult prea bine.

Copiii se ţineau de mână doi câte doi, în perechi inegale, cei înalţi făceau pereche cu cei scunzi, având grijă de aceştia. Păşeau dezlânat, dezorganizat, dar se ţineau strâns de mână, ca şi cum palmele lor ar fi fost date cu lipici. Poate că fuseseră avertizaţi să nu cumva să‑şi dea drumul la mâini.

Privirile lor erau aţintite asupra noastră, asupra pomilor. Curioşi, unii dintre ei mijeau ochii, înclinându‑şi capul într‑o parte. Ca şi cum ar fi venit aici pentru prima oară, deşi toţi erau din partea locului şi nu mai văzuseră altă natură în afară de nesfârşitele şiruri de pomi fructiferi, pe fundalul pădurii stufoase dinspre sud. O fetiţă scundă mă privi îndelung, cu ochi mari şi apropiaţi. Clipi de câteva ori, apoi se smiorcăi zgomotos. Ţinea de mână un băiat slab care căsca zdravăn şi lipsit de jenă, fără să‑şi pună mâna liberă la gură şi fără să‑şi dea seama că întreaga faţă i se contractase într‑un hău. Dar nu căsca de plictiseală, era prea fraged pentru asta, căsca pentru că era subalimentat şi se simţea obosit.

O altă fată, deşirată, trăgea după ea un băieţel care respira greu pe nas, cu gura deschisă, ştirb. Fata îşi întorcea faţa spre soare, cu ochii mijiţi şi strâmbând din nas, menţinându‑şi capul în aceeaşi poziţie, ca şi cum ar fi vrut să prindă culoare sau, poate, să‑şi sporească puterile.

Alţi şi alţi copii veneau în fiecare primăvară. Dar fuseseră, într‑adevăr, mereu la fel de mici? Sau, mai nou, erau chiar şi mai micuţi?

Ba nu, aveau opt ani, aşa cum era regula. Îşi încheiaseră şcolarizarea. Ce mai şcoală era şi asta, la care se învăţau doar câteva cifre şi ideograme, iar în afară de asta, nimic altceva decât o formă organizată de înregimentare, ca să‑i pregătească pentru viaţa de aici, din livezi. Exerciţiul de a sta în linişte mai multă vreme. „Staţi cuminţi şi liniştiţi. Cuminţi, cuminţi, aşa.“ Exerciţii de îndemânare. Făceau covoare cu noduri încă de la trei ani. Degetele lor micuţe se pricepeau de minune să execute tipare complicate. Şi, în egală măsură, erau potrivite pentru munca de aici, de‑afară.

Copiii trecură pe lângă noi, îşi îndreptară capetele înainte privind spre pomii din faţă. Plecară mai departe în direcţia unei alte parcele. Băiatul fără dinţi se împiedică pentru o clipă, dar slăbănoaga îl ţinea bine, aşa că izbuti să nu cadă.

Copiii dispărură puţin mai departe, pe drum, afundându‑se printre pomi.

— Unde‑i duc? întrebă o femeie din echipa mea.

— Cu siguranţă la 49 sau 50, zise o alta. N‑a început nimeni încă acolo.

Am simţit un gol în stomac. Unde se duceau, la ce parcelă anume, nu avea nici o importanţă. Ce anume aveau să facă…

Dinspre baracă se auzi fluierul. Ne‑am urcat din nou în pomi; mă mişcam lent, dar, cu toate astea, inima îmi bătea cu putere. Pentru că nu erau copii mai mici. Wei‑Wen… Peste cinci ani avea să împlinească opt ani. Peste doar cinci ani avea să‑i vină şi lui rândul. Mâinile lor harnice erau mult mai de preţ aici decât oriunde altundeva. Degetele lor micuţe fuseseră deja antrenate pentru acest tip de muncă.

Copii de opt ani, aici, în câmp, zi de zi, cu trupurile lor mici încremenite în pomi. Nici nu mai aveau copilărie, aşa cum avuseserăm eu şi cei de vârsta mea, care merseserăm la şcoală până la cincisprezece ani.

O ne‑viaţă.

Îmi tremurau mâinile când am ridicat cutia de plastic cu nepreţuitul praf. Trebuia să muncim cu toţii, ca să facem rost de mâncare, aşa ni se spunea, să cultivăm ceea ce urma să şi mâncăm. Cu toţii trebuia să contribuim, chiar şi copiii. Căci cine avea nevoie de educaţie atunci când rezervele de grâu scădeau vertiginos, când raţiile se împuţinau cu fiecare zi ce trecea, când seara trebuia să te culci flămând?

M‑am răsucit ca să ajung la florile din spatele meu, dar, de data aceasta, mişcările au fost prea abrupte. M‑am lovit de o creangă pe care nu o observasem, mi‑am pierdut echilibrul, lăsându‑mă greu de cealaltă parte.

Şi am fost gata. Trosnetul pe care ajunseserăm să‑l urâm, sunetul unei crengi care se rupea.

Supraveghetoarea se îndreptă rapid spre mine. Privi sus în pom, evaluă pagubele, fără să spună nimic. Scrise ceva în grabă într‑un carneţel înainte să‑şi continue drumul.

Creanga nu era nici lungă şi nici solidă, dar ştiam prea bine că prima pe această lună avea să dispară. Banii care ar fi trebuit să ajungă în cutia de tablă din dulapul de bucătărie, în care economiseam fiecare yuan ce ne prisosea.

Mi‑am tras răsuflarea. Nu mă puteam gândi la asta. Nu puteam decât să continui. Să ridic mâna, să înmoi pămătuful în polen, să mă mişc cu grijă înspre flori, să le mângâi ca şi cum aş fi fost o albină.

Nu m‑am mai uitat la ceas. Ştiam că oricum nu ajuta la nimic. Cu fiecare floare peste care lăsam să treacă pămătuful, mă apropiam tot mai mult de căderea serii şi de acele scurte momente pe care le petreceam zilnic cu copilul meu. Acele scurte momente erau tot ceea ce ne aparţinea, şi probabil că în acele clipe aş fi putut schimba ceva: să plantez o sămânţă care să‑i dea acea şansă pe care eu niciodată n‑am avut‑o.

 

GEORGE

Autumn Hill, Ohio, SUA, 2007

 

Aveam 324 de stupi şi 324 de regine, fiecare cu colonia ei de albine, plasate în diferite locuri din întreg districtul, rareori peste 20 de stupi în fiecare amplasament. Dacă am fi locuit în alt stat, am fi putut avea până la 70 de stupi laolaltă. Cunoşteam un crescător de albine în Montana care avea aproape 100 împreună. Vegetaţia era atât de luxuriantă în zona aceea, încât albinele n‑aveau nevoie să zboare mai mult de câţiva metri distanţă ca să găsească tot ce le trebuia. Dar aici, în Ohio, agriculturii îi lipsea diversitatea şi kilometri întregi nu vedeai decât culturi de porumb şi soia. Albinele găseau resurse limitate de nectar, oricum insuficiente pentru a putea subzista.

De‑a lungul anilor, Emma vopsise stupii, unul şi unul, asemenea bomboanelor colorate. Roz, turcoaz, galben deschis şi un fel de verde de nuanţa fisticului, şi la fel de artificiali ca acadelele pline de E‑uri. Ei i se păreau distractive. După mine, ar fi putut foarte bine să rămână tot aşa, albi. Tata îi vopsise mereu în alb, asemenea tatălui şi bunicului lui, de altfel. Obişnuia să spună că interiorul era cel care conta – că cel mai important era cum arăta stupul în interior. Dar Emma era de părere că albinelor le plăcea mai mult aşa, să aibă personalitate. Cine ştie, poate că avea dreptate. Iar eu trebuia să recunosc că simplul contact cu aceste culori stângace aruncate în natură, ca şi cum un uriaş îşi pierduse bomboanele prin pădure, întotdeauna îmi încălzea sufletul.

Am pornit spre pajiştea situată între ferma lui Mentor, drumul principal şi îngustul Alabast River, care, în ciuda numelui său pretenţios, abia dacă atingea mărimea unui pârâu. Aici aveam cel mai mare număr de colonii de albine. În total 26. Am început cu un stup rozaliu aprins. Bine că eram doi. Tom ridica stupul, iar eu schimbam soclurile. Le înlocuiam pe cele vechi, care erau pline de murdărie şi de albine moarte din timpul iernii, şi le fixam câte un soclu nou şi curat. Anul trecut am investit în socluri moderne de stup, cu sită şi colector de polen incluse. Au costat o groază de bani, dar a meritat. Ventilaţia stupului s‑a îmbunătăţit, iar întreţinerea s‑a simplificat. Cei mai mulţi care erau în afaceri de aceeaşi anvergură cu a mea nu se mai văzură nevoiţi să schimbe soclul în această perioadă a anului, dar mie nu‑mi plăcea. Albinele mele trebuiau să trăiască în cele mai bune condiţii. Se adunase multă mizerie pe tava soclului iarna asta, dar în rest totul era în regulă. Aveam noroc că albinele erau liniştite şi doar puţine dintre ele zburaseră. Câtă plăcere îmi făcea să‑l văd pe Tom afară la aer, lucrând repede şi bine. Se întorsese în locul de care aparţinea. Uneori avea tendinţa să se aplece de spate, dar atunci îl opream.

— Îndoaie genunchii în loc să‑ţi îndoi spatele şi ridică din picioare greutatea.

Nu puţini au fost cei care au îndurat deplasări de discuri vertebrale, lumbago sau alte năzdrăvănii la coloană, doar pentru că au ridicat în mod greşit. Iar spatele lui Tom trebuia să ţină mulţi ani de‑acum încolo şi să facă faţă la mii de ridicări.

Am lucrat încontinuu, fără pauză, până la prânz. Nu am vorbit prea multe, doar câteva cuvinte, şi toate despre muncă. „Ţine‑aici, aşa, da, bine.“ Toată dimineaţa am aşteptat să ceară o pauză, dar nici gând să spună ceva, iar în cele din urmă, când se făcu aproape 11:30, eu am fost cel care am propus să luăm o gustare, alarmat de zgomotele stomacului meu.

Ne‑am aşezat pe marginea platformei, bălăngănindu‑ne picioarele.Adusesem cafea în termos şi câteva sandviciuri. Untul de arahide se impregnase în feliile de pâine spongioase, care deveniseră lipicioase. Însă e inimaginabil ce gust bun au toate când eşti afară, iar aerul e proaspăt. Tom nu spunea nimic. În fond, nu era genul vorbăreţ, fiul ăsta al meu. Reuşisem să‑l aduc până aici, şi asta conta cel mai mult. Speram doar să‑i facă plăcere cât de cât că revede albinele.

După ce‑am terminat de mâncat, am şi sărit de pe platformă ca să continui lucrul, în timp ce Tom se mai lupta cu sandviciul din care lua muşcături de şoricel, privind fix felia de pâine, ca şi cum ceva nu era în regulă.

Şi îşi dădu drumul dintr‑odată.

— Am un profesor de engleză excelent.

— Bine, am spus, oprindu‑mă brusc. Am încercat să zâmbesc, deşi fusese ceva în modul în care rostise acest lucru banal, încât mi se puse un nod în stomac. Ce bine!

Mai luă o înghiţitură. Mestecă ce mestecă, nereuşind să înghită.

— Mă încurajează să scriu mai mult.

— Mai mult? Mai mult despre ce?

— Zice că…

Tăcu. Lăsă deoparte felia de pâine, luă ceaşca de cafea, dar nu bău din ea. Abia atunci am observat că‑i tremura puţin mâna.

— Zice că am o voce.

O voce? Încă una din idioţeniile universitare. Am afişat un rânjet, neavând chef să mai iau în serios şi chestia asta.

— Puteam să‑ţi spun şi eu acelaşi lucru mai demult, am zis. În special când erai mic. O voce ascuţită şi penetrantă. Har Domnului că ţi s‑a schimbat vocea. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Nu‑l amuză gluma mea. Îşi păstră cumpătul, fără să zâmbească.

Rânjetul îmi dispăru de pe faţă. Vru să spună ceva, fără nici un dubiu. Stătea acolo arzând de nerăbdare să‑mi spună un lucru important, iar eu aveam o puternică bănuială că era ceva ce nu doream, de fapt, să aud.

— E bine când profesorii sunt mulţumiţi de tine, am zis în cele din urmă.

— El mă încurajează tot mai mult să scriu, spuse Tom cu voce joasă, accentuând „tot mai mult“. Mi‑a spus că pot să mă înscriu pentru burse, de asemenea, şi eventual să‑mi continui studiile.

— Să continui?

— Un doctorat.

Aveam o gheară în piept şi un nod în gât, simţeam gustul dulceag de unt de arahide în gură, fără să reuşesc să‑mi înghit saliva.

— Aşadar. Asta ţi‑a spus.

Tom încuviinţă.

Încercam să‑mi controlez vocea.

— Cât durează un doctorat?

El îşi privea fix vârfurile încălţărilor, fără să răspundă.

— Eu nu întineresc, am continuat. Lucrurile nu merg de la sine aici, la noi.

— Da. Ştiu asta, spuse încet. Dar sigur ai ajutoare.

— Jimmy şi Rick vin şi pleacă aşa cum le convine. Nu este ferma lor. Şi, în plus, nici nu lucrează pe gratis.

Am reluat lucrul, am ridicat soclurile murdare şi le‑am aşezat pe platformă. Lemnul cadrului se lovi zgomotos de metalul platformei. Sigur că mai auzisem şi de la alţi profesori înainte că Tom folosea cu pricepere cuvintele. Mereu luase notă maximă la engleză, pentru că, fără îndoială, era ceva de capul lui. Dar nu la limba engleză ne gândiserăm noi atunci când l‑am trimis la colegiu, ci la economie, la marketing şi la chestii de genul ăsta, ca să dezvolte ferma pe viitor. Să extindă, să modernizeze, să rentabilizeze afacerea. Şi, poate, să creeze o pagină de internet ca lumea. Chestii de‑astea ar fi trebuit să‑nveţe. De aceea făceam noi sacrificii şi economii pentru bani de şcoală, încă de pe vremea când era cât un nod. Nu ne‑am permis nici măcar o vacanţă în toţi aceşti ani, nici măcar una. Totul mergea în contul pentru colegiu.

Şi ce ştie, de fapt, un profesoraş de engleză? Unul de‑ăla care‑şi ducea veacul într‑un birou prăfuit, ticsit cu cărţi pe care pretindea că le‑a citit, bând ceai şi tunzându‑şi barba cu o foarfecă de broderie. Genul ăla care poartă mereu o eşarfă la gât în timp ce dă sfaturi „bune“ tinerilor care se dovedesc talentaţi la scris, fără să fie conştienţi de ceea ce sunt pe cale să provoace.

   — Vorbim mai târziu despre asta, i‑am spus. (Copyright: Editura Humanitas) 

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale. S-a născut în 1975 şi a crescut la Oslo, unde locuieşte şi în prezent cu soţul ei şi cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura şi psihologia, apoi şi-a luat masteratul în media şi comunicare, cu specializare în istoria filmului. 

Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scena­rii de film şi pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Printre acestea se numără cele pentru filmul serial pentru copii Barnas supershow, pentru serialul dramatic Hiem (Acasa) şi serialul de comedie Side om side (Unul lângă altul). Din 2012 până în prezent i-au apărut zece cărţi pentru copii şi adolescenţi. Pri­mul său roman pentru adulţi, Istoria albinelor (Bienes historie; Humanitas Fiction, 2019), care a propulsat-o pe scena literară internaţională într-un mod spectaculos, fiind tradus în treizeci şi cinci de ţări, a fost publicat în 2015 şi face parte dintr-o tetralogie. Romanul a primit mai multe premii literare, printre care prestigiosul Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) şi Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Cel de-al doilea roman din tetralogie se intitulează Albastru (Blå), a apărut în 2017 şi este deja tradus în peste douazeci de ţări. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările