„Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen“, cartea lui Mircea Mihăieş despre marele dispărut, va fi reeditată în această toamnă

Mircea Mihăieş descrie în cartea "Viata, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen", care va fi reeditată în această toamnă de Editura Polirom, căutările şi paradoxurile din viaţa poetului-muzician, reflectate în finalul volumului si prin 32 de poeme ale lui Cohen, traduse de Mircea Cărtărescu. Leonard Cohen a murit vineri dimineaţă, la 82 de ani.

Scriitor de forţă, dar şi celebritate a muzicii, Leonard Cohen a stârnit mereu controverse, de la primele versuri, considerate a fi la limita pornografiei, până la retragerea sa intr-o mănăstire budista (autoizolare întreruptă brusc pentru a reveni spectaculos, la început de mileniu, in lumea muzicii cu un nou album, Ten New Songs). Apreciat mai înâi ca scriitor şi abia spre bătrâneţe recunoscut ca un muzician de prim rang, Cohen s-a dovedit original şi in felul in care a decis să-şi traiasca viata. Toate acestea, dar şi multe alte aspecte inedite ale vieţii şi carierei lui Leonard Cohen sunt surprinse de Mircea Mihăieş în cartea dedicată marelui artist , îmbogăţită cu 32 de poeme in traducerea lui Mircea Cartărescu, volum apărut la Polirom.

Vocea şi nevroza, oglinda şi balansul, lumina şi remuşcarea, vrajba şi durerea, cruzimea şi candoarea, prada si femeia, verticala si ocolul sunt cuvinte din numele unor capitole scrise de Mihaies, ce reprezintă frânturi din viaţa poetului-muzician.

FOTO: Arhiva personală/ Facebook  Mircea Mihăieş

Aflat mereu pe o margine de lume, Leonard Cohen a starnit mereu controverse, de la primele versuri, considerate a fi la limita pornografiei, până la retragerea sa timp de câţiva ani într-o mănăstire budistă.

Cohen s-a jucat cu limitele, a trait intotdeauna, dincolo de canoane si de reguli, şi a căutat iubirea absolută în femei sau in divinitate. El a fost apreciat mai intai ca scriitor şi abia spre bătrâneţe i-a fost recunoscută valoarea de muzician.

"James Joyce nu a murit"

Leonard Cohen s-a nascut in 1934 la Montreal, intr-o familie de evrei. A debutat in 1956 cu volumul de versuri "Sa comparam mitologii", dar faima i-a adus-o cel de-al doilea ciclu, intitulat "Cutia cu mirodenii a planetei". A calatorit prin Europa si s-a stabilit in insula greceasca Hydra, unde a locuit timp de sapte ani alaturi de sotie si copil. In Grecia a scris controversatul volum de versuri "Flori pentru Hitler" (1964), precum si doua romane, "Jocul favorit" (1963) si "Frumosii invinsi" (1966). La publicarea lor, ziarul "Boston Globe" scria: "James Joyce nu a murit. Traieste in Montreal si se numeste Cohen".

Cohen a scos nenumarate albume, care au facut din el idolul mai multor generatii. A incantat prin chitara sa insotita pe alocuri de viori, iar la inceput stilul i-a fost asemanat cu cel al lui Bob Dylan. A devenit ulterior cantautor de rock-pop-folk, aflat intr-o permanenta conflictualitate cu miscarea flower-power. Dupa ce s-a intors din manastirea budista, Cohen a avut o revenire spectaculoasa in lumea muzicii prin albumul "Zece cantece noi", aparut in 2001. Ultimul sau album, din 2004, se numeste "Dear Heather".

"Vocea deliberat cavernoasa apartine unui demon ce-si clameaza dreptul la suprematie pe ruinele unei civilizatii, si nu unui salvator al ei. E lumea singuratatii absolute, a torturii, a controlului nemilos, a natiunilor ruinate, a fantomelor si a focurilor pe drum...", spune Mircea Mihăieş.

Tradus de Cărtărescu

Florile ce le-am lasat in pamant
"Florile ce le-am lasat in pamant,
pe care nu le-am cules pentru tine,
le aduc azi pe toate,
ca sa le las sa creasca etern,
nu in poeme sau marmura
ci unde au cazut si au putrezit. (...)

Nu rautatea ma indeparteaza,
ducand la renuntare si tradare:
e oboseala, oboseala de tine.

Aur, ivoriu, carne, iubire,
divin, sange, luna/
am devenit expertul acestui catalog.
Atat de glorios odata, corpul meu
doar un muzeu a devenit acum:
o gura-mi aminteste o parte din el,
o mana alta parte,
o umezeala, o caldura alta.

Cine poseda ceva de el nefacut?
Nu sunt eu sursa frumusetii tale
Cum nu sunt nici a coamelor de cai sau a cascadei.
Acesta-i ultimul meu catalog.
Respir nerespirabilul
te iubesc te iubesc -
si iti dau drumul pentru totdeauna."

Mircea Mihaies, nascut in 1954,  este profesor de literatura engleza si americana la Universitatea din Timisoara si redactor-sef al revistei "Orizont". A scris printre alte volume: "De veghe in oglinda" (1989), "Cartea esecurilor.

Eseu despre rescriere" (1990), "Femeia in rosu" (cu Mircea Nedelciu si Adriana Babeti, 1990), "Cartile crude. Jurnalul intim si sinuciderea" (1995). 

FRAGMENT

"„Ar trebui să cânţi cu mai multă tristeţe !“
De necrezut, dar un astfel de îndemn i-a fost adresat lui Cohen – la începutul anilor ’70. Într-un impuls greu de explicat, cântăreţul îl invitase pe Roshi, proaspătul său magistru zen, la o şedinţă de înregistrare. Nu se cunoaşte cu exactitate ce-a cântat atunci Cohen şi nici nu putem fi siguri că Roshi nu glumea : „încurajarea“ japonezului poate fi unul din acele sfaturi în răspăr, de care gândirea extrem-orientală n-a dus niciodată lipsă. Dar nu trebuie exclusă nici varianta contrară : în logica budistă zen, oricine e dator să încerce să-şi atingă propriile limite. Dacă e să fii trist, fii trist până la ultimele consecinţe !

Chiar fără verdictul lui Roshi, Cohen avansase binişor pe terenul tristeţilor irecuperabile : a înainta încă
un pas ar fi însemnat să păşească dincolo de limitele umanului. Într-un fel, chiar păşise. În 1972, când se
pregătea pentru turneul european, simte că pierde contactul cu lumea înconjurătoare. Are ameţeli, şirul
gândurilor i se rupe frecvent, „tremură în bătaia vântului “ (Nadel, p. 184) – într-un cuvânt, recade în vechea
nevroză.

Printr-o lovitură radical㠖 răul poate fi combătut doar prin rău ! –, renunţă la postura de menestrel rătă-
citor, de părinte iresponsabil, de scriitor obsedat de notorietate şi plonjează în învăţăturile budiste zen cu
o incredibilă râvnă : probabil nu cu întreaga plăcere, dar cu siguranţă foarte atent la respectarea cerinţelor
maestrului. Se dinamizează, totodată, şi în planul activităţii muzicale. Reface vechi cântece („Chelsea
Hotel #1“, interpretat în timpul concertelor din 1972, i se pare lipsit de relief şi, în plus, prea indiscret – o
impietate la adresa lui Janis Joplin, întâlnită în liftul hotelului pe când aceasta îl căuta pe Kris Kristofferson),
compune altele noi, îşi asumă chiar responsabilitatea unui turneu obositor şi, pe deasupra, reuşeşte să petreacă suficient timp în studiourile de înregistrare.

În paralel cu turneul european, producătorul Bob Johnson se ocupă de realizarea unui documentar, regizat
de Tony Palmer, un specialist în filme despre vedete ale muzicii (făcuse unul şi despre Tom Jones, a cărui
popularitate în epocă era enormă). Premiera filmului are loc în 1974, la Londra, şi ne redă imaginea unui
Cohen la antipodul personajului real : extrem de comunicativ cu publicul, pus pe şotii, flirtând. Intitulată

Bird On The Wire, pelicula reuşeşte să fie totuşi o imagine a personalităţii lui Cohen, mai ales prin felul
în care muzica dobândeşte un context biografic. Cu toate acestea, hipersensibilul Cohen „s-a simţit expus,
gândind că e nepotrivit să-şi ofere vulnerabilitatea vederii publice“ (Nadel, p. 185).

Turneul european a abundat în scene absurdo-burleşti. Ira B. Nadel descrie doar câteva dintre ele : în
Austria, trupa a rămas fără instrumente, oprite la graniţă, astfel încât, la ora concertului, Cohen le-a
cerut spectatorilor să tragă o fugă acasă şi să aducă nişte chitare şi tobe. În Danemarca, unde sonorizarea
n-a funcţionat aproape deloc, organizatorii au fost obligaţi să returneze spectatorilor costul biletelor. Deşi
n-a fost înregistată, scena în care Cohen însuşi împărţea bani fanilor turbaţi de furie ar fi meritat să figureze
în analele nevrozei muzicalo-financiare. În Germania, la Berlin, unde Cohen se bucura de multă popularitate,
împinge sfidarea atât de departe, încât îi interpelează pe spectatori cu faimos-funestele cuvinte ale
lui Goebbels : „Wollt Ihr den total Krieg ?“ („Vreţi un război total ?“).

Tot în Germania, la Frankfurt, între două cântece pe care, după propria mărturisire, le-a cântat prost, a
rostit următoarea povestioară, care conţinea, probabil, şi o parabolă autoreferenţială :
Cândva, pe-o furtună de zăpadă, îmi vedeam de drum prin New York, când m-am trezit în preajma unui ins ce
avea înscrise pe spate câteva cuvinte. Cuvintele erau următoarele : „Nu vă faceţi că nu mă observaţi, rogu-vă,/
Pentru că voi aveţi ochi şi puteţi vedea,/ Pe când eu sunt complet orb,/ Aşa, că, rogu-vă, nu vă prefaceţi că
nu mă observaţi“. Dar când i-am privit chipul, am văzut că omul nu era de fapt orb, aşa că la următorul colţ
l-am ajuns din urmă şi l-am întrebat de ce poartă inscripţia aceea. Mi-a răspuns : „Crezi, cumva, că despre
ochii mei vorbeam ?“. Drept care am compus acest cântec.
(Nadel, p. 185)

În varianta rostită pe discul Live Songs, sfârşitul micii fabule e oarecum diferit. Sensul, însă, rămâne
acelaşi :
Mergeam pe Seventh Boulevard, iar când am ajuns pe 14th Street, am observat la colţ nişte trupuri omeneşti
mutilate în mod straniu : mă găseam în faţa unei şcoli pentru handicapaţi. Erau acolo schilozi, oameni în cărucioare şi în cârje. Ningea şi am avut impresia clară că întregul oraş cânta : „Nu vă faceţi că nu mă observaţi...“.

Cântecul se numeşte „Please Don’t Pass Me By (A Disgrace)“ şi încheie primul disc înregistrat în concert
de Cohen, în 1970 şi 1972, la Londra, Bruxelles, Nancy, Paris, Berlin şi într-o locaţie neidentificată din
Tennessee. Albumul merită o discuţie separată pentru că reprezintă, pe de o parte, un document sonor al
confruntării directe a lui Cohen cu spectatorii, pe de alta, pentru că cinci dintre piese, adică jumătate din
total, nu figurează pe nici un alt album al artistului („Minute Prologue“, „Improvisation“, „Please Don’t
Pass Me By (A Disgrace)“ şi „Queen Victoria“).

Deşi reuneşte cântece interpretate pe scene diferite şi în perioade diferite, Cohen a ţinut să confere aerul
unui concert unitar, cu o deschidere clar marcată şi cu o încheiere memorabilă. Unitatea sonoră e asigurată
de prezenţa, peste tot, a chitaristului Ron Cornelius şi a lui Bon Johnston, la pian şi orgă (Johnston e, şi
de data aceasta, producătorului discului, iar fotografia de pe copertă e făcută de Suzanne Elrod), a lui Cohen
însuşi la chitară acustică, precum şi de alegerea cântecelor în rimă cu enunţul din prolog : e vorba de o
selecţie a celor mai deprimante, mai fără de speranţă piese compuse pentru discurile anterioare : „You Know
Who I Am“, „Bird On The Wire“, „Nancy“, „Story of Isaac“, „Tonight Will Be Fine“.

Presiunea extraordinară a spectacolelor e perfect ilustrată de un episod petrecut la Londra, la Royal
Albert Hall. Ira B. Nadel citează din presa vremii :

„Deşi sala era plină până la refuz, aveai impresia că fiecare spectator stătea lângă un scaun gol. Ai fi putut auzi şi-o scamă căzând, atât de adâncă era liniştea la sfârşitul spectacolului. Era o concentrare care, într-un anumit sens, te îngrozea“. Când spectatorii au cerut un bis, Cohen s-a reîntors la microfon şi a spus cu o voce goală : „Îmi pare rău, n-a mai rămas în mine nici un cântec“.

Scene similare s-au petrecut la Ierusalim, unde, în mijlocul concertului, Cohen a izbucnit în lacrimi şi a
fugit de pe scenă : efectul drogurilor se epuizase pe neaşteptate. În culise, pradă unei agitaţii nemaipomenite, artistul a simţit nevoia... să se bărbierească, în timp ce mulţimea, surescitată la culme, îi cerea să revină. Concertul s-a încheiat în urale, într-un paroxism emoţional în care Cohen, orchestra şi spectatorii plângeau cu toţii. Nota comună a acestei perioade e descrisă de Cohen în răspunsul dat unui reporter care-l întrebase ce-a făcut în anii ’70 : „Am încercat să-mi menţin echilibrul între statul în picioare şi cădere“.

„Minute Prologue“ nu e doar o introducere, adică o „găsire a tonului“, ci şi enunţul temelor abordate şi
al poziţiei pe care s-a plasat cântăreţul : „I’ve been listening/ to all the dissention/ I’ve been listening/ to
all the pain“. Absenţa soluţiei e limpede, dar dincolo de neputinţă, de zarva existenţială, durere, dincolo de
recăderea inevitabilă în aceleaşi şi aceleaşi nevroze există o speranţă. Una fragilă, prostească, utopică :
vindecarea – adică mântuirea – prin cântec. Asumându- şi o astfel de misiune, Cohen redescoperă, şi aici,
identitatea menestrelului medieval, ce înfruntă cu sublim curaj – curajul disperării – adversităţile lumii :
„And I feel that no matter/ what I do for you,/ it’s going to come back again./ But I think that I can heal
it/ but I think I can heal it,/ I’m a fool, but I think I can heal it/ with this song“. Rostit în sotto voce, textul
cântecului e cu atât mai pătrunzător, cu cât se adresează unei zone subliminale : el îşi atinge ţinta asemenea
glonţului ce ricoşează şi săgeţii ce pătrunde în inimă deodată cu catifeaua şi mătasea pe care le-a străpuns.
În viaţa de zi cu zi, în schimb, nu are la fel de multă inspiraţie. Certurile cu Suzanne, infidelităţile,
excesul de droguri, băutura, căderile psihice nu ajut㠖 din contră ! – la consolidarea relaţiilor de familie". (Copyright  Editura Polirom)