„Viaţa de câine“, una dintre cele mai de succes cărţi de copii

„Viaţa de câine“, una dintre cele mai de succes cărţi de copii

După succesul cărţii ilustrate pentru copii, „Povestea lucrurilor”, Kęstutis Kasparavičius revine  cu un nou titlu pe placul celor micim „Viaţă de câine”, care spune povestea unui căţel sătul să mai fie căţel. Cartea este unul dintre cel mai bine vândute titluri de la Editura


Autorul Kestutis Kasparavicius este un scriitor din Lituania care se pare că a găsit răspunsul la una dintre marile întrebări ce macină mintea oricărui copil din lume: nu cumva toate lucrurile care ne înconjoară sunt, de fapt, însufleţite?

Hămăilă, căci acesta este numele de fală al căţelului, personajul principal din Viaţă de câine,  e convins că a fi om e cu mult mai interesant decât a fi căţel. Aşa că într-o dimineaţă decide să-şi ia viaţa în lăbuţe şi să stea de vorbă cu stăpânul său: să-i facă o propunere „de nerefuzat”. Dar până să bată la uşa casei, trece şi prin câteva încercări care-i dau încrederea că s-ar descurca tare bine în rol de om.

Domnului Hămăescu, stăpânul lui Hămăilă,  i se propune nici mai mult, nici mai puţin decât un schimb de vieţi cu propriul câine. Ei bine, argumentele sunt aşa întemeiate, încât omul acceptă. Şi fiecare se mută în „locuinţa” celuilalt. Cum se vor descurca ei, omul într-o viaţă de câine şi câinele făcând pe omul, aflăm din cartea „Viaţă de câine”.


Autorul de renume internaţional, Kęstutis Kasparavičius, a mărturisit ce l-a inspirat de fapt în scrierea acestei cărticele:

„Câinele meu, Puma, a fost tratat ca un membru al familiei, a trăit cu noi în casă. Însă în vecinătatea locuinţei mele sunt  căini care-şi duc viaţa în lanţ, legaţi de coteţele lor. Şi mereu par atât de trişti… Câteodată, când mă uit la ei, mă gândesc cât sunt de nefericiţi şi cum ar fi dacă într-una dintre zile stăpânii lor le-ar lua locul?”

Ilustraţiile sunt realizate chiar de scriitor, într-un stil clasic, mult îndrăgit de mai multe generaţii de copii. Coperta este cartonată, iar paginile sunt imprimate pe hârtie lucioasă de cea mai bună calitate.  O carte de copii, de transmis din generaţie în generaţie!

FRAGMENT

„Păi mă compar eu cu stăpânul meu? Când el stă toată ziua lungit pe canapea, se uită la televizor şi ronţăie la cartofi prăjiţi. Şi altceva nimic”, se gândi Hămăilă. „Doar că se duce toată ziua la aşa-zisa lui slujbă.

Unde am auzit că toată lumea dormitează, cât e ziulica de lungă, cu nasul pe calculator. Păi asta fac şi eu, la mine în coteţ… numai calculatorul ăsta nu prea înţeleg eu ce folos are”… căzu el pe gânduri.
Nu-i vorbă, una peste alta, stăpânul lui era om cumsecade, şi câinele ţinea tare mult la el. În fiecare sâmbătă, stăpânul îi potrivea lesa şi îl lua la plimbare prin oraş. Când ajungeau în parc, îl dezlega şi îl lăsa să alerge în
voie.
 
Câteodată, stăpânul avea chef să se prostească şi arunca câte un băţ în te miri ce direcţie. Nu se ştie din ce motiv, câinele trebuia să i-l aducă înapoi. Iar Hămăilă se executa. Pentru că, la urma urmei, era un câine.
Numai că nu avea parte de distracţia asta decât o dată pe săptămână. 
Câinele oftă şi-şi spuse:
– Mie, unul, mi-a ajuns. Eu nu vreau să mai fiu câine. Şi nici n-am să mai fiu, adăugă el după ce se gândi puţin. Gata. De acum înainte am
să fiu om, se hotărî Hămăilă, şi fără multă vorbă, se apucă să se poarte
ca atare.
Ieşi din cuşcă, se scutură de praf şi privi cu tristeţe lanţul cu care era legat. De câte ori nu încercase el să se elibereze, să rupă lanţul, sau măcar să-l sfâşie cu dinţii. Numai că nu reuşise niciodată.
Aşa că se aşeză, cugetă el cât cugetă şi… pe neaşteptate, îl apucă frumuşel cu labele şi imediat îl şi dezlegă.
De-acum, că era liber, începu să se minuneze de cât de uşor îi fusese să scape. Ca să vezi cum se rezolvă toate când eşti deştept ca un om!
Pentru că, de ce să n-o recunoaştem, un câine n-ar reuşi în vecii vecilor să facă aşa ceva.
Pe urmă, Hămăilă se spălă pe dinţi într-o băltoacă şi se ridică în două labe. Se uită primprejur şi văzu agăţată pe o creangă, pusă la aerisit, haina stăpânului. O înşfăcă şi se îmbrăcă cu ea.
 
Apoi urcă treptele din faţa casei şi sună la uşă.
Îi deschise stăpânul.
– Bună ziua, spuse Hămăilă.
– Bună să fie. Dar cine eşti dumneata? întrebă omul şi se uită primprejur. Şi cum ai trecut de câine?
– Păi n-am văzut niciun câine.
– Să ştii că dumneata aduci puţin cu câinele meu… nu prea ştiu
cum să zic.
– Nu, nu! Nu sunt câine. Sunt om.
– Şi-atunci eu ce sunt? se sperie stăpânul, şi doar ca să fie sigur,
aruncă o privire în oglinda atârnată pe hol. Vezi bine, spuse el hotărât,
că sunt om. Uite, scrie şi pe plăcuţa de pe uşă.
Şi era adevărat – pe plăcuţă scria clar Dl. Hămăescu.
– Se prea poate, admise Hămăilă, numai că, vezi matale, eu m-am
săturat să fiu câine. Aşa că vreau să-ţi propun ceva… ceva ce n-ai să poţi refuza nici să vrei.
– Ia s-auzim, se arătă dintr-odată interesat stăpânul.
– N-aş putea să intru? întrebă Hămăilă politicos.
– Ba chiar te rog. Eşti invitatul meu". (Copyright Edirura Vremea)

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: