Atunci când, învăţând pentru examenul de admitere la facultate, cercetam cu înfrigurare gramatici după gramatici spre a-mi desluşi mai bine ceea ce însemnau hopurile şi dificultăţile limbii franceze. Si condiţional şi si  dubitativ, concordanţa timpurilor indicativului sau folosirea subjonctivului. Adevărate mituri, simboluri ale putinţei ori ale neputinţei, chestiuni a căror stăpânire îi condiţiona candidatului deschiderea enormei uşi de lemn a, pe atunci, Filologiei clujene. Într-una dintre multele gramatici ce deveniseră, de voie, de nevoie, lecturi cotidiene, se găsea exemplul pe care mi l-am reamintit având în mână, încă neîncepută, sus-menţionata carte: Il faut qu’une porte soit ouverte ou fermée.  Fraza îi aparţinea lui Alfred de Musset.

Nici în viaţă, cu atât mai mult în artă, care este mai mult decât viaţa însăşi, lucrurile nu stau chiar atât de categoric pe cât o vor gramaticile normative. Şi nici nu se plasează, din fericire de altfel, sub semnele definitivului Despre aceasta şi multe ale valenţe ale uşii a scris un text remarcabil Stephane Lupasco. O uşă ce pare pe vecie închisă, aşa cum e cea din piesa Huis clos a lui Sartre, uşă devenită celebră cu toate că nu prea îmi amintesc ca vreun spectacol să o fi arătat aievea, preferând mai totdeauna sugestia, atât de celebră încât asigură supravieţuirea substantivului huis, altminteri demult ieşit din limbajul curent, se poate deschide pe neaşteptate, pentru câteva momente. Atâta doar că cei aflaţi în spatele ei, deja ajunşi în Infern sau doar în anticamera lui, nu ştiu, nu pot ori nu vor să profite de şansa ce le este oferită.

Definitivul gramatical este substituit de incompletul cotidian al uşii întredeschise ce îngăduie treceri ori răzgândiri, dar şi ziceri de adevăruri esenţiale, aşa cum o constata Emil Cioran, citat de George Banu într-unul dintre capitolele cărţii. Exact acela în care teatrologul face un inventar, desigur mereu deschis unor completări ulterioare, al vocabularului uşii. Cartea însăşi fiind una a completărilor, George Banu adună între copertele ei şi în cele patru capitole ale eseului său exemple ale felului în care teatrul, literatura sau pictura au rânduit, consemnat, utilizat, exploatat şi amplificat mitologia, în sensul barthesian al cuvântului, unui simplu accesoriu ce într-o primă instanţă nu pare a servi decât pentru instituirea unor delimitări utile. Între interior şi exterior, între afară şi înăuntru, între camera lui Sartre din Cu uşile închise sau Reginald Rose din 12 oameni furioşi şi anticamera lui Racine. Căreia acelaşi Roland Barthes, fascinat de ceea ce el însuşi numea „imperiul semnelor”, i-a dedicat în Sur Racine un consistent capitol. Între public şi privat. Între despărţiri şi regăsiri, între refuzuri şi acceptări, între sentinţe şi amânări, între intim şi colectiv, între consacrări eroice, precum în Cid -ul cornelian şi anticipatul ultim din Război cu Troia nu se face a azi cvasi-uitatului Jean Giraudoux. Un ultim al vidului sau al celei din urmă uşi căreia violente, aşa cum e marcată ea de acea uşă trântită de Nora părăsind Casa cu păpuşi, sau un ultim al unei lumi pe cale de extincţie aşa cum e marcată ea de cheile aruncate pe masă în Livada eseistul îi consacră iarăşi un mini- eseu. Un ultim al despărţirii de livada de vişini intrată în posesiunea lui Lopahin.

Curios că până acum, adică până la George Banu şi cartea lui apărută la editura pariziană Arléa, nimeni nu s-a gândit să îi dedice uşii, bogatului său plurisemantism, devenirilor sale picturale, literare sau teatrale, comentarii teoretice. Perspective sincronice ori diacronice născute ori ba sub zodia atât de productivă a interdisciplinarităţii. Curios că, prin comparaţie cu ferestrele ale căror legende au fost mereu sporite şi exploatate poetic nu doar de Baudelaire într-o celebră poezie, uşa a fost tratată cu indiferenţă.

O indiferenţă inexplicabilă nu numai din cauza faptului că, aşa cum dovedeşte George Banu în cartea sa, uşa a avut parte de multiple explorări cât se poate de practice, în teatru, literatură şi pictură, acestui din urmă domeniu eseistul rezervându-i chiar o încercare de viziune diacronică, cu o atenţie specială acordată suprarealismului. Ci şi prin aceea că uşa are, ne-o reaminteşte George Banu, complexe implicaţii şi conotaţii politice, trimiţând cu gândul la închisori reale sau doar simbolice. Acestea din urmă mai apăsătoare chiar pentru o parte din omenire decât puşcăriile adevărate. Conotaţiile acestea sunt la fel de bogate precum cele ale cortinei, ale căror variante şi întruchipări au fost explorate de eseist într-o superbă carte anterioară, apărută deja şi în româneşte.

Nu aş dori deloc să cad în capcana exagerări sau în ceea ce se numeşte suprainterpretare, dar cred că nu e nicidecum întâmplător că despre uşă ori poartă, ca şi despre cortină, s-a hotărât să scrie exact George Banu. Că tocmai el şi erudiţia lui le redeschid, surprind şi elucidează misterele. Omul pe viaţă îndrăgostit de Paris, metropolă căreia i-a consacrat, de altfel două cărţi, occidentalizatul perfect, absolut, dar care nu şi-a uitat niciodată nici Bucureştiul studenţiei şi al tinereţii, amintit de câteva ori atât în Parisul personal cât şi în cartea ce prilejuieşte aceste însemnări, şi nici condiţia de om din Est.

Omul pentru care cuvinte precum cortină sau poartă au un plus de semnificaţii, unele de-a dreptul traumatizante, dacă ne gândim la mult invocata Cortină de fier, dar şi la Poarta Brandenburg a cărei deschidere în noiembrie 1989 a fost, poate, ultimul semn că o lume a observaţiei, şi ea invocată într-o carte despre Scena supravegheată, şi a obstacolelor artificiale se prăbuşeşte.

Georges Banu- LA PORTE AU COEUR DE L’INTIME, Arléa, Paris, 2015