Unamuno şi Cristul lui Velázquez. Un poem despre pictura marelui artist

Unamuno şi Cristul lui Velázquez. Un poem despre pictura marelui artist

Tabloul ”El Cristo crucificado” de Velázquez, pictat în 1632, îl reprezintă pe Mântuitor

La Editura Humanitas a apărut cartea "Cristul lui Velázquez" de Miguel de Unamuno, în traducerea din spaniolă semnată de Sorin Mărculescu. Cristul lui Velázquez, după cum spune Unamuno, este „o chestiune biblică şi spaniolă totodată“, o replică, o „descriere“ poetică desfăşurată în timp a unui tablou: El Cristo crucificado de Velázquez (1632?) de la Muzeul Prado.

„Religia mea este căutarea adevărului în viaţă şi a vieţii în adevăr, chiar fiind conştient că nu le voi afla în timpul vieţii; religia mea este lupta neîncetată şi neobosită cu misterul; religia mea este lupta cu Dumnezeu, de la ivirea zorilor până la căderea nopţii, precum se spune că a luptat Iacob cu El. Şi o cânt, mai bine sau mai rău, cu vocea şi auzul pe care mi le-a dat Dumnezeu, pentru că nu o pot face raţional. Iar cei ce văd judecată şi logică, şi metodă, şi exegeză mai curând decât viaţă în aceste versuri ale mele rămână cu ale lor, căci nu le voi atinge inima cu arcuşul viorii, şi nici cu ciocanul.“ (Miguel de Unamuno)

„Cristul lui Velázquez este, cu siguranţă – şi în pofida receptării mult prea sumare de care a avut parte în anii de după apariţie –, unul din cele mai importante poeme religioase din literatura spaniolă nu numai a secolului al XX-lea, ci ocupă, cred, şi un loc privilegiat în întreg spaţiul poeziei hispanofone. Unamuno se înscrie într-o foarte lungă tradiţie a spiritelor dubitative, însetate totuşi de o certitudine a nedemonstrabilului. La toţi întâlnim zbaterea omului nescindat în fapt între raţiune şi afectivitate, dar avid de unificarea cu transcendentul evaziv prin argumentele greu de formulat în cuvinte ale inimii.“ (Sorin Mărculescu)

Fragment din amplul studiu introductiv al lui  Sorin Mărculescu

Cititorii vor găsi în cartea de faţă prima traducere românească integrală, realizată într-un
deplin respect faţă de originalul spaniol, a acestei capodopere unamuniene; până acum au apărut doar câteva sub-poeme din marele poem-bloc, traduse cel puţin discutabil, într-o antologie recentă (2012) a poeziei lui Unamuno. […]

Scrierea acestui mare poem religios s-a întins pe aproape zece ani, paralel cu elaborarea altor
opere, narative, poetice, dramatice, eseistice, jurnalistice, pe un fond de activism civic neabătut, caracteristic unui scriitor care s-a implicat în viaţa cetăţii de-a lungul întregii sale vieţi.

Text capital, după mine, cum spuneam, capodoperă absolută, în desfăşurarea terestră a pledoariei cristologice unamuniene, Cristul lui Velázquez reprezintă o luptă acerbă cu îndoiala, într-un discurs monofon adresat unui destinatar unic, imobil şi mut, într-o durată imprecizabilă:
o pânză pictată a cărei ascendenţă nu ne e documentată nici de pictor, nici de poetul care-şi declamă intervenţiile succesive şi cu atât mai puţin de traducătorul sortit (şi resemnat) ruperii necontenite de văluri suprapuse peste alte văluri. Unamuno nu se adresează (nu a avut cum să o facă?, nu avem  noi cum să o facem?) unei instanţe cristice gata să răspundă cu mila (agápe) dintotdeauna, dar într-o nemijlocire unică, aşa cum  ni se relatează că a făcut-o în momentul dramaticei despărţiri de viaţa trupească, la pragul Împărăţiei, în cutremurătorul episod evanghelic relatând  scurta conversaţie dintre tâlharul pocăit şi Cristos, amândoi răstigniţi, în timp ce a treia victimă a crucificării nu contenea să acuze blasfemiator (Luca, 23:39–43): „Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul?


Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de
Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut niciun rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.“ Atunci (acum, totdeauna, niciodată?) distanţa dintre interpelat şi interpelatorul-rugător era/este/va fi practic inexistentă, doar cadrul referatului evanghelic o desenează temporal în rama întrebare/răspuns.

Lumea aceasta se supune Împărăţiei circumvecine şi aspiră la ea chiar şi fără să o mai ştie, dar, oricum, deşi numai de aici, de pe tărâmul tranzitoriului, credinţa nenegociată poate antrena răspunsul decisiv: „răscumpărarea“ este nemijlocit acordată după cuvânt, şi mărturia realizării lui, unică parcă pe un asemenea plan în Evanghelii, poate fi percepută în succesiune mediată, e drept, şi ea, printr-un singur filtru, acela al naratorului scriptural, pe de o parte, şi al aceluia poematic, pe de alta.

Textele consemnate, inclusiv poemul lui Unamuno, sunt, toate, „în aceeaşi osândă“, dar nu tuturora li se va spune că vor trece. Cristul răstignit e singur în reprezentarea lui Velázquez, în cea aleasă de Unamuno. Cei din afara reprezentării picturale, cititorii care se pregătesc să deschidă Cuvântul şi cartea, îşi aşteaptă rândul şi răspunsul.

[…]
Cristul lui Velázquez, după cum spusese Unamuno însuşi încă de la începutul îndelungatei
gestaţii a poemului, este „o chestiune biblică şi spaniolă totodată“, o replică, o „descriere“ poetică desfăşurată în timp a unui tablou, adică, după vechea distincţie retorică, o ecfrază, o echivalare descriptivă în registru dinamic a unei opere plastice de natură statică: El Cristo crucificado de Velázquez (1632?), de la Muzeul Prado.
[…]

Dar speranţa de a supravieţui agonic prin moarte îi este la fel de vie şi nimic nu o exprimă
mai patetic decât ultimele versuri din „Rugăciunea finală“ care încheie marele poem:

Dă, Doamne,
ca la sfârşitul rătăcirii mele,
când va să ies din noaptea-ntunecată
în care inima dormind se-nmoaie,
să intru-n nesfârşita zi limpidă,
la albul trup al tău cu ochii ţintă,
Fiule-al Omului, totală Omenire, -n
lumina increată fără moarte;
cu ochii ţintă-n ochii tăi, Cristoase,
şi văzu-n Tine, Doamne, înecat!


[…]
ZBUCIUM DE IUBIRE
fragment

Dă-ne imboldul, Doamne, uraganic,
de-a te iubi; un jind între atacuri
ale Duşmanului, nicicând sătulul
să ne-mpresoare. Omu-obişnuieşte
s-adoarmă-ncrezător iubind, dar jindul
iubirii n-are somn. Căci, enorm, trupul
nici în pur zbucium n-am putea atinge;
aşa cum şi-n minunea-acestei pânze
– relief imaterial şi-nalt prodigiu –,
eviţi îmbrăţişarea-ne trupească
aici, în lumea rea.

(Copyright: Miguel de Unamuno, Cristul lui Velázquez, Humanitas, 2015, Traducere din spaniolă, introducere, note, comentarii, cronologie şi bibliografie de Sorin Mărculescu)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările