Un strigăt al secolului XX - „Cartea Şoaptelor”

„Cartea şoaptelor”, de Varujan Vosganian

Mă numesc Bedros Horasangian. Sunt scriitor român. Încă în viaţă. Scriu de 23 de ani articole pe teme politice. Nu numai. Deseori şi culturale. Îmi asum veridicitatea afirmaţiilor. Dar nu despre activitatea mea de analist politic sau de literat vreau să avansez cîteva opinii, ci de această dată voi încerca să desluşesc cîte ceva din destinul unui scriitor şi al unei cărţi. Despre Varujan Vosganian este vorba.

Şi despre romanul său „Cartea şoaptelor”. Care a generat  discuţii aprinse şi nu puţine luări de poziţie. Mai mult sau mai puţin oficiale, mai mult sau mai puţin de taină.

Adevărul iese la iveală oricît am vrea să-l ascundem. Şi despre adevăr în primul rînd va fi vorba în rîndurile ce urmează.

Deci.

Senatorul român, scriitorul Varujan Vosganian, fost ministru în două guverne postdecembriste şi propus de trei organizaţii scriitoriceşti din România, Armenia şi Israel pentru Premiul Nobel pentru Literatură este anchetat şi pus sub urmărire penală pentru nişte decizii politice luate pe vremea cînd era ministrul Economiei şi Finanţelor în Guvernul condus de premierul Călin Popescu Tăriceanu. Ciudată întorsătură a vieţii şi literaturii. În 2013, plenul Senatului României respinge solicitarea Ministerului Public de ridicare a imunităţii parlamentare şi cererea de urmărire penală. 85 % dintre senatori au respins solicitarea emisă. Sub ce acuză? Pentru infracţiunile de complot şi subminare a economiei naţionale. Pentru decizii luate acum şase ani şI avînd girul Primului Ministru.Se sparie gîndul, vorba cronicarului român.Luptele intestine dintre diferitele fracţiuni politice româneşti dau rezultate nebănuite. 

Robert Fisk este un jurnalist britanic cu vechi stagii în domeniul său de expertiză. Orientul Mijlociu. Şi nu numai, dar în mod special. Fiind şi a speaker of arabic, comunicarea cu oamenii şi evenimentele pe care le-a tot relatat şi comentat au venit simplu şi firesc. Corespondent de presă pentru „The Independent” de peste 20 de ani Robert Fisk este o voce ascultată şi preţuită. Chiar dacă deranjează uneori, deseori, pentru că nefiind implicat politic, încearcă mereu imposibilul.

 Adică ?

Adică să spună adevărul. Ca şi altă voce a adevărului, care a sfîrşit tragic. Jurnalista rusă Anna Politkovskaia. Doar adevărul nu foloseşte la nimic. A spus-o chiar această femeie, care a făcut reportaje în Caucaz, în timpul războaielor ceceno-ruse. Şi nu i-a fost frică nici de Putin. A spus pe şleau ce a văzut şi trăit.

Nu doar ea. Au spus-o  şi alţi  jurnalişti-corespondenţi de presă care s-au tot dus pe teren după ce au stat ani în şir prin biblioteci. Sunt acei intelectuali, care, după ce au studiat o temă şi au digerat o idee, apoi au şi trăit-o. Acei care au ales drumul Damascului – ce straniu sună !– pentru aflarea adevărului. În aceeaşi clasă  istorici-reporteri-eseişti ar mai intra Timothy Garton Ash ( care a fost şi el editorialist la “The Independent”) sau Ryszard Kapuscinski (care şi el a bătut lumea, mai ales Africa şi Europa de Est), jurnalişti-istorici care au vrut să vadă ce se întîmplă prin această lume. Dar s-o şi înţeleagă. Reacţiile turceşti, vizibile sau mai puţin, la activitatea scriitorului-omului politic român nu au lipsit. Le vom aminti la momentul oportun.

Nu cu mulţi ani în urmă Varujan Vosganian este propus pentru un post de comisar european la Bruxelles. Surpriză. Apare din SUA un anume Liviu Turcu, fost angajat al direcţiei de informaţii externe care-l acuză pe Varujan Vosganian de apartenenţa la serviciile secrete româneşti antedecembriste. Scandal la Bruxelles, Varujan Vosganian este nevoit să renunţe la candidatură. Dă în judecată pe fostul ofiţer de informaţii român ce defectase în Statele Unite, cîştigă procesul de calomnie, dar faptele rămîn consumate. Politicianul român nu ajunge comisar european, fostul ofiţer de informaţii nu poate fi găsit pe teritoriul SUA, pe surse, aflăm că autorităţile turceşti au făcut presiuni asupra Bruxelles-ului pentru a nu fi numit scriitorul român. Care, nota bene, încă nu publicase o carte, un roman, care-i va aduce nu doar notorietate şi popularitate, dar şi multe adversităţi. Vom încerca să desluşim acest caz, dar şi să înaintăm puţin pe firul genezei unui roman la care, putem spune acum, de ce nu, am fost părtaşi la naşterea lui. Să nu anticipăm în demersul nostru de a ne apropia de adevăr.

Uneori mărturiile rămân. Alteori nu.

Teribile aceste mărturii care rămân.

Reportaje.Eseuri. Cărţi. Memoria scrisă a omenirii. Ele există, oricît am vrea, uneori, deseori, să spunem că nu a fost aşa. Că a fost altfel. În funcţie de aranjamente, de conjunctură, de Realpolitik, de interese geostrategice şi atîtea alte justificări, argumente, mai mult sau mai puţin la marginea mistificării adevărului.

Despre adevăr este vorba în primul rînd.

Chiar dacă, nu ne facem iluzii, istoria a dovedit-o, adevărul nu a folosit la nimic. Dar măcar, şi e bine că a fost şi este aşa, el a fost spus.

E pur si muove!

Robert Fisk a transmis şi el relatări directe cind zonele de conflict se înfierbîntau. Şi nu doar din Orientul Mijlociu. Spirit liber, liberal, de orientare politică s-ar zice că de centru-stînga, Robert Fisk lucrează doar pentru un cotidian britanic ce s-a impus pe piaţa media în ultimele decenii. “The Independent” i-a asigurat, într-un fel putem spune, lui Robert Fisk independeţa opiniilor sale. De multe ori contra curentului general. Aparent ce se vede sau vehiculează insistent. Loc comun sau direct interesat. Mai mult sau mai puţin oficial, al celor, evident partizani, de o parte sau alta a unui conflict.ŞI, slavă Celui de Sus, oricare ar fi, nu de violente partizanate am dus lipsă pe scena politică a istoriei.

Fisk a suportat multe, nu a luat doar un  morman de premii ca să le afişeze pe pereţii biroului său din Beirut.Nu de puţine ori a avut de traversat momente dificile, ca să vorbim elegant.

Putea să moară.

N-a murit.

Depune mărturie despre ce a văzut, trăit, simţit, analizat.

Unde batem?

Pe 1 decembrie 2013 jurnalistul Robert Fisk scrie un articol în „The Independent”. Despre ce?

“Nearly a century often Armenian genocide these people are still being slauthered in Syria.”

Despre armeni şi tragediile lor. Din trecut şi din prezent.In războiul dintre autorităţile siriene ce-l reprezintă pe preşedintele Bashar al Assad şi rebelii de diverse tendinţe religioase sau ideologice, armenii cad iar victime. La propriu. În articolul lui Robert Fisk – se poate găsi foarte uşor pe internet la o simplă căutare pe Google – se deplînge distrugerea unei biserici din localitatea Deir-ez-Zor. Nu este un loc de atracţie pentru turişti, precum Antalya, Petra sau Sharm el Sheik, ci destinaţia finală a celor deportaţi în timpul tragediei armeneşti din 1915. Din două milioane de armeni, cetăţeni ai Imperiului Otoman, scoşi peste noapte şi strămutaţi/ deportaţi în deşertul sirian au ajuns acolo doar un pumn de oameni. Vai de mama lor. Restul au fost ucişi în mod barbar, atunci cînd nu au murit de foame, sete, abuzurile, violenţele şi atrocităţile autorităţilor otomane fiind catalogata astăzi drept Genocid. Primul Genocid al secolului XX. Lemkin încă nu inventase acest cuvînt care va consemna nu daor milioane de morţi, dar şi responsabilităţi în faţa justiţiei. De ieri şi de astăzi.Robert Fisk deplînge faptul că nici cei morţi şi memoria lor nu au liniştea cuvenită. La cei 1.500.000 de armeni ucişi în 1915 se mai adaugă încă 65 omorâţi în violenţele din Siria din ultimii ani.1.500.065, face o socoteală sinistră jurnalistul britanic, apelînd la memoria omenirii de ieri – Holocaust Genocidul din 1915 sau Holocaustul care i-a succedat pe spirala morţii - şi tragedia siriană care se consumă astăzi. Robert Fisk deplînge, fără să melancolizeze sau să acuze, ceea ce se întîmplă sub ochii noştri. Şi prin neputinţa organismelor şi organizaţiilor internaţionale de a rezolva pe cale paşnică un conflict, presărat de violenţe. Şi moartea, deja, a peste o sută de mii de civili.De toate confesiunile, vîrstele, profesiunile. Suniţi sau şiiţi, chaldeeni sau nestorieni, militari în termen sau simpli civili. 73.ooo de morţí doar în 2013, iată şi cifre de ultimă oră, peste două milioane de refugiaţi în doi ani şi jumătate de cînd au început protestele. Cifrele sunt seci, oamenii, vii sau morţi sunt oameni.Articolul lui Robert Fisk atrage însă atenţia asupra tragediei din 1915. Cei morţi atunci, al cărui memorial, o simplă biserică, nici măcar frumoasă, a fost vandalizată astăzi. Acum. Creştinii din Siria, ca şi din întregul Orient Mijlociu nu mai sunt în siguranţă nici astăzi. După decenii de reviriment islamist şi o vizibilă golire de nonmusulmani a bazinului mediteraneean. O spune un alt cercetător britanic, care parcurge arealul mediteraneean al fostului imperiu Bizantin, pentru a remarca şi consemna această dramă a istoriei. Este vorba de William Dalrymple, care reface drumul făcut în 587 de doi călugări greci de acum 1500 de ani. Ioan Moshu şi companionul său, Sofronie Scolasticul au lăsat o mărturie a acestui pelerinaj. De la Constantinopol la Marea Oază Kharga din Egipt, frontiera sudică a Bizanţului.Istoricul ( de artă, specialist în artă medievală şi bizantină) William Dalrymple reface traseul si consemnează ceea ce găseşte în teren. Vechi aşezări cosmopolite şi multiculturale  ale Orientului Mijlociu au fost golite de creştini, evrei, în genere, nonislamişti. Rezultatul nu este deloc încurajator. Pentru că tot ce fost toleranţă şi convieţuire paşnică între diversele etnii, religii sau facţiuni religioase din interiorul aceleiaşi religii s-a disipat. S-a dus pe apa Iordanului sau în apele Eufratului.

Aici suntem. Aici se întîmplă ce se întîmplă cu Al Qaida, Frăţiile Musulmane, grupările Hamas şi Hezbollah, ca şi celelalte mişcări radicale islamice, considerate, pe bună dreptate, teroriste, de către democraţiile occidentale. Facem această paranteză pentru a lega trecutul de prezent şi pentru a trece de la cărţile lui William Dalrymple şi articolele lui Robert Fisk la romanul lui Varujan Vosganian “Cartea Şoaptelor”.

Pînă să scoată acest roman Varujan Vosganian era mult mai cunoscut, în afara lumii literare, doar ca om politic. Cele cîteva volume de poezii şi proză scurtă i-au adus o suficientă notorietate ca să poată accede la postul de vicepreşedinte la Uniunii Scriitorilor din România. Şi să nu fie doar un marcant lider al Partidului Naţional Liberal, senator, ministru etc., dar şi Preşedintele Uniunii Armenilor. Din România. Într-o ţară care i-a primit mereu cu braţele deschise. E adevărat că nici ei nu veneau cu mîinile goale. Dacă nu aveau punguţe cu galbeni, drag de muncă şi de comerţ, experienţe profesionale meşteşugăreşti sau diverse alte competente nu duceau lipsă.

Şi a venit momentul unei cărţi testimoniu. Un roman amplu. Un roman despre memorie. Şi adevăr. Nu doar al armenilor care configurează materia epică a cărţii.

Romanul „Cartea Şoaptelor” ( Editura Polirom, 2009, ediţia II-a, 2012) este deja tradus în multe limbi străine şi a beneficiat de numeroase comentarii critice. Nu doar în România, dar şi în multe colţuri ale lumii unde deja a pătruns.Un bestseller care, deopotrivă, a atras atenţia publicului cititor, cît şi a criticii de specialitate. O carte deosebită. Mai altfel, să spunem. O construcţie epică de amploare, mozaicată, stratificată, modulară, bine armată sub toate aspectele ştiinţei compoziţiei narative. Şi dincolo de scriitura cu numeroase elegante licenţe stilistice, tema, ideea, subiectul care a aglutinat materia epică şi i-a dat consistenţa necesară pentru a deveni un roman emblematic despre dramele secolului XX. Nu puţine şi încă,destule, sîngerînde. Ca această traumă a poporului armean pe care Varujan Vosganian o prezintă din fragmente bine documentate. Invenţia epică e minimă, totul e bazat pe mărturii şi documente.

Nu e nevoie de ficţiune cînd viaţa bate literatura. Istoria mare şi mică îşi dau mîna. Cu armenii de pretutindeni, cu armenii din România. Cu românii şi istoria românilor din care au făcut şi face parte şi familia autorului.

Departe de a fi o saga de familie avem sub ochii noştri filmul unui secol. Şi o spune cineva care şi-a dăruit - şi nu sacrificat, cum se spune în mod curent – cîţiva ani de viaţă pentru a studia şi cerceta acest fenomen/dramă/tragedie pe care l-am pus sub sigla DOSAR 1915. Varujan Vosganian reuşeşte un adevărat tur de forţă prelucrînd literar acest imens material documentar. Chestiunea Genocidului din 1915 nu mai este una istorică, ci una politică. Istoricii deja şi-au făcut datoria. Lucrările exhaustive ale unor cercetători specializaţi pe aceste subiect precum  Dr.Vahakn Dadrian şi Dr.Raymond Kevorchian, acoperă toate aspectele, epuizează practic subiectul. In lumea academică internaţională nu există rezerve faţă de Genocidul din 1915 decît din partea autorităţilor turceşti. Cu toate acestea şi acest zid al tăcerii începe să se fisureze. După asasinarea ziaristului Hrandt Dink, ceva a început să mişte şi la nivelul conştiinţei opiniei publice turceşti. Este încă un mare clivaj între activiştii pentru drepturile omului din ONG-urile din Turcia şi suporterii fanatizaţi de la Galatasaray şi Fenerbahce. Chestiunea rămâne în suspensie pe fondul ultimelor evoluţii politice din Orientul Mijlociu. Oricîte documente ar mai ieşi din arhivele turceşti – aşa cum au început să iasă cele de la Vatican în 2012/2013 – grozăvia celor petrecute în 1915 în dimensiunile ei generale rămîne aceeaşi. Timpul are răbdare. Dacă timpul poate fi filmat în vreun fel oarecare. Este marele merit al acestui roman, abia la început de drum pe plan internaţional. Numeroase lansări de carte, dezbateri, interviuri, participări la diverse Tîrguri Internaţionale de Carte etc au creat un anumit orizont de aşteptare al romanului. Al cărui destin, khâsmet – cu o vorbă arabă care prin intermediul limbii turce a intrat în limba română şi era chiar des folosit de I.L. Caragiale, aşa cum il folosesc toţi cei din Balcani şi trăitorii din jurul Mediteranei, fie ei arabi, turci, evrei, greci, bulgari sau maghrebieni, khâsmet- fatalitate, destin etc - voia Celui de Sus – este încă în curs de edificare.

Iată cîteva luări de poziţii ale autorităţilor turceşti vizavi de romanul lui Varujan Vosganian.

• Fostul Ministru al Culturii, Kelemen Hunor, a mărturisit că la întălnirea avută cu Ministrul Culturii din Turcia, i s-a cerut ca statul român să nu susţină răspândirea romanului.
• În octombrie 2012, ambasadorul Turciei la Bucureşti a înaintat o scrisoare MAE român şi Ministerului Culturii prin care protesta pentru prezentarea “Cărţii şoaptelor” la Zilele culturii armene desfăşurate la Muzeul satului.
• În luna martie 2013, participanţii turci s-au retras de la Tîrgul de carte de la Bruxelles, datorită prezenţei în program a lansării versiunii franceze a „Cărţii şoaptelor”.  

Exemplele culese din presa românească şi internaţională se pot multiplica. Cu titlu exotic oarecum, remarcăm că acelaşi consilier prezidenţial pe probleme strategice, Iulian Chifu, care-l vizita în taină pe Preşedintele azer acum un an la Baku, declara în cerc de diplomaţi armeni că aspiraţiile „Cărţii şoaptelor” de a obţine Premiul Nobel “ar aduce mari prejudicii statului român”. Aferim, bine gândit, dar prost spus, am zice noi.Aşa, româneşte. Despre ostilitatea actualului preşedinte român vizavi de armeni şi Armenia, nu mai are rost să reamintim. Am spus tot ce era de spus în multe ocazii. Dar să amintim doar incidentul de acum cîţiva ani, cînd i s-a adresat medicului Mircea Ghemigian, care tocmai îl tratase, cu tandrul calificativ, „eşti primul armean bun pe care îl cunosc.”Nu a fost nici prima, nici ultima dintre ieşirile necontrolate ale actualului şef de stat român. Poziţia ostilă a unor oameni politici români vizavi de candidatura lui Varujan Vosganian ( mai sunt propuşi din partea română şi  Mircea Cărtărescu şi Nicolae Breban) ni se pare, să ne fie cu iertare, o prostie. Ca să nu spunem ticăloşie. Mai bine să se aleagă praful de toţi şi toate de cît să iasă cine nu ne place nouă. În fine, o carte pe care Frankfurter Allgemeine Zeitung o consideră „una dintre cărţile reper ale secolului XXI”, poate fi minimalizată în chiar ţara care l-a născut pe autorul ei. Căci Varujan Vosganian este, armean sau mai puţin armean, un scriitor român. Iar romanul său merită mult mai mult decît injurii şi boicot. Dacă putem pricepe - pînă la un punct, căci există şi Orhan Pamuk, şi Elif Shafak, despre cărţile cărora am scris, eu, Bedros Horasangian, nu de puţine ori elogios – atitudinea autorităţilor turceşti şi încremenirea în proiectul unei depăşite de istorie poziţii, pe cea a unor compatrioţi o dezavuăm ex abrupto.

Cărţile, ca şi oamenii au şi ele destinul lor. Cum am fost implicat în geneza acestei cărţi a lui Varujan Vosganian nu-mi este indiferent ce se întîmplă cu ea şi autorul ei.

Imi mai permit cîteva observaţii liminare.

Cînd în anii 90, m-am ocupat cîţiva ani de DOSAR 1915, ca să pricep şi înţeleg de ce anume cei cîţiva armeni bătrîni pe care-i cunoscusem şi fuseseră în AXOR ( deportare, cum numeau ei, marea tragedie din 1915) refuzau să povestească cîte ceva, am reuşit în cîţiva ani buni şi cu mari eforturi să mă lămuresc. Am adunat un mare număr de cărţi, documente, mărturii etc din diferite ţări pe unde am ajuns să mă documentez şi din care am extras mare parte din ceea ce am publicat în revistele armenşti şi româneşti în aceşti ultimi douăzeci de ani. Aman-aman, nu ne trebuie aşa ceva, să nu se supere cei de la Minorităţi, guvern etc şi să avem probleme, se căinau cîţiva lideri ai UAR, de la acea vreme. Mai puţin Varujan Vosganian, care mi-a dat mînă liberă să mă ocup de subiectele grave şi dramatice ce azi fac parte din substanţa romanului lui Varujan Vosganian. Pentru prima dată s-a pomenit în presa noastră de grupul armenilor arestaţi în România, judecaţi doi ani mai tîrziu la Moscova şi apoi condamnaţi la cîte zece ani de lagăr în Siberia. Incidentul a fost preluat de Romulus Rusan şi apare menţionat în Raportul de condamnare al Comunismului Românesc realizat de comisia Tismăneanu. Nu toţi condamnaţii armeni au revenit din Goulag. Am reuşit să intru în contact cu unul dintre supravieţuitori, Ing. Levon Harutiunian, şi la îndemnul meu, a scris o lungă scrisoare către mine din care e ieşit volumul „Siberia dus-întors.” Cartea va fi reeditată în curînd. Despre DOSAR-ul 1915 nu mai amintesc nimic, există colecţia revsitelor Ararat şi ANI în cuprinsul cărora am publicat nenumărate articole, dar şi documente, preţ de mulţi ani. Nu mai continui această înşiruire, vag anostă şi penibilă, de merite personale, vreau doar să exprim public solidaritatea mea cu Varujan Vosganian şi romanul lui. El a reuşit să scrie romanul pe care l-am vrut eu să-l scriu şi nu am dus proiectul pînă la capăt.

Nu are decît să mă bucure reuşita lui. Inclusiv candidatura la Premiul Nobel.

Întîmplările se mai şi uită, oamenii mai şi mor, vremurile şi oamenii se mai şi schimbă.

E bine, e rău, nu ştiu. Ştiu doar că nu ştiu.

Sunt convins că lungul drum al “Cărţii şoaptelor” către recunoaşterea valorii sale literare, dar şi ca o mărturie vie a tragediei din 1915, Genocidul încă neasumat de statul turc, îşi va urma cursul normal şi firesc dincolo de dramele trecutului, mizeriile prezentului şi meandrele adevărului.

Dacă adevăr nu e, nimic nu e.

Doar Khâsmet.