Deşi veneam de la ţară, de la Slătioara, am descoperit ţăranul la Bucureşti, pe Calea Victoriei, la şaptesprezece ani, într-o dimineaţă  ploioasă de toamnă târzie, igrasioasă, cu burţile norilor atârnând peste oraş ca nişte ugere vinete, slăbănoage, când, trecând prin faţa Palatului Regal al lui Carol al II-lea, în care fusesem exact cu un an înainte, imediat  după abdicarea lui Mihai I al României, tocmai retrăisem uimirea ce mă cuprinsese atunci, urcând somptuoasa scară de marmură, ducând în Sala tronului, scăldată într-o lumină orbitoare pentru mine şi în risipa de aur ce poleia stucaturile şi tavanul întreg şi tot ce vedeam eu, şi mi se părea mie, scăldat numai în aur şi, cu amintirea asta în minte, m-am trezit, dincolo de Palat, cu fruntea lipită de sticla rece ca gheaţa a vitrinei librăriei de lângă Biserica boierilor Creţuleşti în ochi, acum, cu picioarele desculţe ale unui adolescent ca şi mine, ieşind din nişte pantaloni, ca şi ai mei, de dimie săină, ţesută în război de fina Anica din deal, de la Turiceşti, şi pantalonii legaţi cu bertelii albe, de pânză, deasupra glesnelor şi picioarele cu talpa înfiptă zdravăn în ţărâna arăturii, cu degetele răşchirate, şi picioarele desculţe […] şi exact în clipa aceea, vă mărturisesc azi, mi-au venit în minte ţăranii mei de la Slătioara, în mijlocul cărora mă născusem şi crescusem şi din care şi eu făceam parte  cu tot sufletul, fără să-I fi văzut, până atunci, şi recunoscut în fiinţa lor istorică unică, clasa socială.“

Era vorba de coperta romanului lui Zaharia Stancu, Desculţ, o fotografie genială semnată Aurel Bauh, unul dintre fotografii străluciţi ai avangardei literare şi artistice româneşti dintre cele două Războaie Mondiale. Ea, această copertă, adaug eu acum, şi foile manuscris ale romanului risipite în întreaga vitrină, au fost argumentele hotărâtoare pentru aplecarea mea scriitoricească pentru ţăran. Şi, fireşte, romanul celebru.

Tot în acea împrejurare publică pomenită la începutul rândurilor de faţă, m-am gândit la ceea ce mai târziu aveam să construiesc drept convingerea mea despre ţăranul român şi pământul lui românesc:

Aşa am avut pentru prima dată sentimentul identităţii ţăranilor şi a mea, fireşte, sentiment pe care îl am şi acum: o lume, care azi, însă, nu mai există, din nefericire, pentru că ţăranii pe care i-am iubit eu şi pe care aveam să îi descriu eu, cu gândul necontenit la ei din clipa aceea, nu mai există!

Pământul a fost pentru ţărani, aşadar, nu numai o proprietate, ci şi un spaţiu al lor, identitar, sfânt, care a născut şi Mioriţa şi întreaga mare literatură populară şi întreaga mitologie creştină, ţărănească, românască, încât s-a putut alcătui în ultimii ani un Calendar al ţăranului român, mult mai bogat, mai complex, mai reprezentativ pentru spiritualitatea noastră ţărănească, pentru psihologia ţărănească românească decât calendarul creştin pentru că în acest Calendar ţărănesc şi-a găsit locul întreaga lui avere spirituală, reprezentată de filosofia, de valorile sociale şi morale, de pragmatismul vieţii domestice a ţăranului român şi acest Calendar rămâne de studiat de către oamenii noştri de ştiinţă capabili să contureze astăzi, datorită lui, o nouă ipostază a psihologiei ţăranului român, faţă de psihologia descrisă de Drăghicescu.“(...)

Pretextul celor două rememorări îl constituie de fapt  atragerea aminte de către mine asupra noii ediţii - a treia - a „Calendarului ţăranului român“, conceput şi scris de către marele profesor doctor Ion Ghinoiu, pe care-l consider un mucenic al unei vieţi puse cu o smerenie nemaiîntâlnită în slujba civilizaţiei ţărăneşti româneşti.

Această mucenicie s-a  împlinit, îmbogăţind întreaga sociologie ţărănească românească închinată universului rural, în cele cinci atlase monumentale realizate în redacţia şi sub îngrijirea şi cu devotamentului profesorului doctor Ion Ghinoiu: Atlasul Etnografic Român: „Habitatul, „Ocupaţiile“, „Tehnica populară, alimentaţia“, „Portul şi arta populară“, „Sărbători, obiceiuri, mitologie“ – unicate de o inestimabilă valoare pentru cercetarea sociologică a întregii Românii, aşa cum şi-ar fi visat şi marele Dimitrie Gusti, în mod semnificativ, parcă, de două ori ales preşedinte al Academiei Române.

Aceste atlase n-au avut nici ele parte până azi de o lansare aşa cum meritau dar, sunt convins, că foarte curând îşi vor afla recunoaşterea meritată.

Mă întorc la „Calendarul ţăranului român“, pe care am avut cinstea ideii şi provocării scrierii lui încă  în primele zile ale direcţiei mele la Editura PRO, al cărei patron Adrian Sârbu a creat toate condiţiile şi pentru acest calendar şi pentru prima bibliotecă de carte politică românească.

Ajuns la a treia ediţie, „Calendarul ţăranului roman - Zile şi mituri“, „scris“ de Ion Ghinoiu, este o operă fundamentală pentru cercetarea spiritualităţii identitare naţionale româneşti.

Iată şi coperta calendarului: