Un jurnal de idei

Editura Vremea a făcut un gest de mare nobleţe, în primul rând intelectuală, dar nu numai, publicând în colecţia Fapte, idei, documente o amplă selecţie din scrierile unui important intelectual român a cărui personalitate s-a desăvârşit şi manifestat îndeosebi n exil.

E vorba despre Nicolae Stroescu, cunoscut românilor sub pseudonimul Nicolae Stînişoară. Pe care l-a folosit în cea mai marea parte a activităţii sale la microfonul Departamentului românesc al Europei libere. Unde a fost pe rând, îndată după ce a izbutit să părăsească România, ţară care nu îi mai garanta nici un viitor având în vedere statutul său de anticomunist declarat şi fost deţinut politic, colaborator extern, redactor, director asociat, director adjunct şi, în fine, director. A deţinut această ultimă funcţie între decembrie 1988 şi iunie 1994. Atunci când vârsta, dar şi divergenţele de opinii cu linia oficială a conducerii americane care socotea că Europa liberă ar mai avea un viitor în condiţiile transferului operaţiunilor sale de la München la Praga, i-au determinat pensionarea.

Articolele, studiile, eseurile, meditaţiile, paginile de jurnal, evocările, recenziile de carte care dau consistenţă celor mai bine de 540 de pagini ce alcătuiesc volumul intitulat Cumpăna apelor Întrezăriri sunt scrise în cea mai mare parte după iunie 1994, momentul despărţirii lui Nicolae Stroescu -Stînişoară de microfon. Puţine dintre textele antologate în carte au fost transmise înainte de această dată pe unde scurte. Fac excepţie transcrierile unora dintre ediţiile emisiunii Lumea creştină de care Nicolae Stroescu s-a ocupat direct multă vreme, preluând programul de la Octavian Vuia. Emisiuni din care au fost transcrise dialoguri, mese rotunde, recenzii de carte, îndeosebi de carte cu conţinut religios. Cele mai multe texte cuprinse în Cumpăna apelor Întrezăriri sunt de dată relativ recentă, scrierea lor situându-se îndeosebi în intervalul de timp 2010-2013. Când deja autorul lor, născut în anul 1925,  avea deja o vârstă venerabilă, dovedind prin aceasta, prin tenacitatea sa că până foarte aproape de momentul decesului, intervenit la începutul verii anului 2014, Nicolae Stroescu-Stînişoară, a continuat să scrie. Temele sale predilecte fiind cele de natură filosofică, religioasă, istorică. Intersectate adesea de cele de natură politică, poate şi pentru motivul că semnatarul articolelor  publicate în carte de editura Vremea era convins că filosofia, religia, meditaţia, gândirea, nu doar traiul cotidian al oamenilor, au fost, sunt influenţate de un politic potrivnic. Mai abitir în zonele, ţările şi locurile infestate de comunism.

Cartea e, în consecinţă, un jurnal.  Dar un altfel de jurnal decât cele obişnuite, Nicolae Stroescu-Stînişoară neagreând defel ceea ce el însuşi numea, într-un interviu acordat Eugeniei Vodă pentru emisiunea Profesioniştii , „emoţionalitatea nestrunită”. Cumpăna apelor Întrezăriri e jurnalul de idei al unui om care a izbutit să înfrângă istoria şi destinul potrivnice, să treacă dincolo de Cortina de fier, să gândească liber. Câştigându-şi astfel, prin curaj şi sacrificiu, dreptul de a medita cu predilecţie asupra efectelor devastatoare ale comunismului ce s-a abătut asupra ţării sale şi a unei bune părţi din Europa. Efecte devastatoare ce nu s-au încheiat, din nefericire, odată cu Decembrie 1989, ci au continuat multă vreme după aceea. O parte dintre ele decontându-se, din nefericire, chiar şi azi. Poate tocmai pentru contracararea lor, Nicolae Stroescu-Stînişoară a ţinut să evoce mari personalităţi, mari modele de demnitate, aşa cum au fost, cum sunt Iuliu Maniu sau Mihail Romniceanu.

După cum scriam mai sus, cea mai substanţială parte a textelor din cartea Cumpăna apelor Întrezăriri au fost scrise după ce Nicolae Stroescu-Stînişoară şi-a încheiat misiunea la Europa liberă. După mărturia lui Gelu Ionescu, aşa cum apare ea în cartea Copacul din câmpie cu mulţi ani în urmă apărută la Polirom, directorii americani nu s-au despărţit de vechiul lor colaborator român chiar în cel mai elegant mod cu putinţă. Din felurite motive, nici relaţia lui Nicolae Stroescu-Stînişoară cu unii dintre redactorii Departamentului românesc nu a fost chiar foarte bună. Explicaţii sunt multe. Cert e că, după pensionare, fostul director a încercat o vreme să uite de microfonul pe care l-a slujit. În ultima parte a vieţii, cu înţelepciunea senectuţii, Nicolae Stroescu -Stînişoară s-a reconciliat, fie şi numai simbolic, cu Europa Liberă, Ca parte a propriului trecut. Dar şi a trecutului unui popor. Dovada cea mai grăitoare fiind cartea Povestea Europei libere care transcrie răspunsurile fostului director la întrebările formulate de tânărul jurnalist Andrei Crăciun. Carte apărută la finele lui 2015 tot la editura Vremea.

Sunetul, vocea Europei libere se „aud” şi în acest volum. Nu doar în modul deja menţionat mai sus. Ci şi prin aceea că Nicolae Stroescu-Stînişoară îşi adnotează în însemnările din ultimii ani o parte din editorialele săptămânale şi că, la finele volumului, găsim textul intitulat Europa liberă rediviva.

Nicolae Stroescu-Stînişoară- CUMPĂNA APELOR ÎNTREZĂRIRI- Cuvânt înainte de Costion Nicolescu; Editura Vremea, Bucureşti, 2016

P.S. Adaug acest post-scriptum la o zi de la publicarea comentariului despre cartea lui Nicolae Stroescu. Din motive imediate pe care prefer să nu le dezvălui. Precum oricare dintre noi, nici fostul director al Departamentului românesc al Europei Libere nu a fost tocmai perfect. Nici ca om, nici ca jurnalist, nici ca manager. Amestecul acesta a putut fi uneori intuit la microfon şi pe unde scurte. Nicolae Stroescu  a avut printre colegi şi subordonaţi, şi fani, şi oameni care nu l-au agreat întru totul, dar şi critici acerbi. Nu aceste controverse în jurul personalităţii sale m-au interesat în scrierea acestei recenzii, cum nu le-am avut în vedere nici atunci când i-am comentat şi alte cărţi. E poate util ca, măcar din când în când, să ne amintim unul dintre principiile Daciei literare. Cel care ne poate îndemna şi azi să criticăm opera, şi nu autorul.