Un interviu cât o istorie

În toamna lui 1960, aşadar acum 55 de ani, am fost invitaţi la Comitetul Central, Dinu Săraru, de la Redacţia culturală Radio, Eugen Mihăiescu, student exmatriculat de la Institutul de Arte Plastice, acesta la propunerea lui Mihnea Gheorghiu, fiul celei mai strălucite crainice Radio, doamna Ana Mihăiescu, urmată în ordinea prestigiului de doamna Despina Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu,

şi Mihnea Gheorghiu, de la el de acasă, din Dionisie Lupu 74, absolvent magna cum laude al Facultăţii de limba engleză şi conferenţiar la catedra de engleză, dar, încă fără post, altfel unul dintre cei mai de seamă traducători din Shakespeare şi din literatura engleză, gazdă, tovarăşul Ionel Roşianu, şeful secţiei de Presă culturală şi edituri din Comitetul Central. A mai fost invitat, cu un titlu de respect pentru vârsta şi pentru calitatea de secretar al Organizaţiei PCR de la Uniunea Scriitorilor, fost muzician – pianist în marile case-restaurant, poet din familia oniriştilor, suprarealiştilor etc., etc, dintre cele două războaie la Bucureşti. 

Breslaşu era un poet calamburgist foarte inspirat, dar şi poet de orientare politică de stânga, cu poezii de serviciu bine servite momentului şi evenimentului, un domn bine, foarte civilizat, foarte cultivat şi suportabil ca secretar de partid pentru toate naturile artistice din Uniunea Scriitorilor, mângâiate interesat de oficialitate. El fusese chemat ca  viitor redactor-şef al revistei care lua fiinţă atunci, Secolul 20, inspirată şi experimentată de către Alexandru Balaci, italienistul, în două caiete la Editura pentru  literatură şi artă, unde se afla ca redactor-şef. Cei trei pomeniţi la început trebuia să facă revista ca un nucleu decisiv din punct de vedere pragmatic la care urmau să se adauge două, trei personalităţi de autoritate şi politruci ai ocaziei, unul dintre ei, în paralel şi redactor-şef la revista Pentru Patrie a Securităţii, altfel şi el conferenţiar de literatură la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din Bucureşti. Mai era binevenită conferenţiar univ.dr. Tatiana Niculescu, tobă de limbă şi literatură rusă, clasică şi sovietică. Marcel Breslaşu, nelipsit nicio clipă de umor, semăna cu moşul birjar de pe capra trăsurii din filmul de cowboy Diligenţa. Domnia sa s-a consacrat ca permanent ocupant al biroului secretarului organizaţiei de partid în care se odihnea în fiecare după amiază pe sofaua princiară din Palatul Casei Scriitorilor. 

Noi, pălmaşii, veneam la serviciu la ora 5 după amiază, până la orele 10 seara, însă, împreună cu Mihnea, veneam şi dimineaţa ca să punem la cale sumarul revistei, paginaţia, ilustraţia şi să dăm telefoanele pe care le dădeam în toată lumea pentru colaborări. Trei ani de zile revista a apărut lunar, ca o carte datorată lui Eugen Mihăiescu, ilustratorul şi paginatorul poemelor, romanelor, nuvelelor, interviurilor şi aşa mai departe… Atunci am scos şi un număr consacrat lui Hemingway care m-a consacrat şi pe mine ca pe un împătimit al marelui scriitor despre care ştiam tot ce se putea şti atunci, drept pentru care Silviu Brucan, directorul Televiziunii Naţionale, m-a chemat să vorbesc la televiziune despre autorul romanelor Adio, arme! şi Pentru cine bat clopotele, prilej cu care am descris cu argumente din presa americană tragedia sinuciderii. 

După trei ani, Mihnea Gheorghiu, Dinu Săraru şi Eugen Mihăiescu am fost daţi afară de la Secolul 20 pentru că am făcut din Secolul 20 „o breşă în frontul nostru ideologic”, editând o revistă cosmopolită, ca şi când ar fi putut fi altfel o revistă de artă şi literatură universală. La redacţie, a venit o nouă conducere, un desant de partid de la Scânteia, unde oficia în spaţiul criticii de artă plastică un profesoraş de franceză de la Iaşi, rămas să fie cunoscut sub numele de Dan Hăulică. Revista a început să apară la o lună şi jumătate, la două luni, la trei luni, la patru luni, la cinci luni, când a şi dispărut, cum se ştie. Şeful desantului, marele artist al amânărilor, nu se putea scula dimineaţa şi revista a şi dispărut, ocrotită de penibile cercuri politice din structură care l-au încoronat pe “artist”, nu e de mirare, şi cu titlul de membru corespondent al Academiei, după ce fusese trimis la Paris, ministru UNESCO şi, acolo, ajuns şi preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă. Pe lângă Grigore Arbore la Roma şi Radu Varia la Paris, amândoi cu operă fundamentală în istoria artei europene, Hăulică n-a contat niciodată. Un preşedinte de secţie de profil al Academiei, singurul acamecian (cum stâlcesc cuvântul crainicii) întâlnit în show-urile găieştene de la Tv despre Elodia şi alte subiecte la fel de hotărâtoare, s-a zbătut să-i ţină pe cei doi pomeniţi, Grigore Arbore şi Radu Varia, la uşa forumului. Atunci, în 1961, până la sosirea desantului scânteist, am reuşit să conving să fiu înscris în ultima secundă pe o listă de oameni ai muncii trimişi să reprezinte România, la 23 August, la Moscova. Am fugit de la program, am ajuns la Uniunea Scriitorilor Sovietici, unde am cunoscut-o pe doamna Irina Ogorodnikova, profesor de limbă română şi la Academia Militară, grav rănită în Războiul al II-lea Mondial, la amândouă mâinile care i-au fost puse grăbit, strâmbe, la loc, în gips şi aşa i-au rămas toată viaţa. Tovarăşa Ogorodnikova îl însoţise, atenţie! ca aghiotant în vagonul militar pe mareşalul Antonescu până la Moscova, la tovarăşul Stalin! Aşa am făcut primele interviuri cu marii scriitori sovietici ai vremii şi dintre aceste interviuri public astăzi, intenţionat, ca să vedeţi cât de bogat era evantaiul acestui dialog, cu  unul dintre marii prozatori mondiali ai celui de-al doilea Război Mondial, Konstantin Simonov.

Aveam 30 de ani, Simonov împlinise 50 şi era o glorie a literaturii vremii lui.

♦

„L-am întâlnit în grădina Casei Scriitorilor din Moscova. Un bărbat înalt, cu umerii laţi, faţa arsă de soare, tâmplele argintii, ochii adânci şi uşor melancolici. Toamna venise curând la Moscova şi deasupra oraşului plutea lumina calmă a unui amurg răcoros. Discuţia s-a legat uşor, pornind de la amintirile scriitorului care, la sfârşitul războiului, ofiţer în Armata Roşie, ne cunoscuse ţara şi păstra cu plăcere în memorie imaginea peisajului românesc. A urmat invitaţia la o cafea – într-unul din saloanele restaurantului Casei Scriitorilor. Cu mişcări lente şi sigure ale unui vechi fumător de pipă, Simonov îşi înfundă luleaua, alegând cu vădită plăcere firele lungi şi aurii de tutun aromat. Privindu-l, aveam în faţa imaginea scriitorului, aşa cum o cunosc cititorii noştri din portretele scriitorilor celebri. Cu o nuanţă... Un Simonov care se spropie de 50 de ani, Emoţia reporterului îndrumă, de la început, conversaţia spre poezie.

-         Nu de mult, la Paris, într-o declaraţie pe care SECOLUL 20 a şi reprodus-o atunci, spuneaţi că toate versurile pe care aţi fi dorit să le scrieţi în ultima vreme se află în substanţa recentului dumneavoastră roman Viii şi morţii. Veţi mai scrie, totuşi, poezie?

K.S:  - Nu. Versurile trebuie sau să fie tinere, sau să nu fie de loc. Mie versurile tinere nu-mi izbutesc acum iar altele nu vreau să scriu.

- Există, azi, în presa literară mondială o preocupare vădită pentru stabilirea coordonatelor romanului aşa-zis modern. Există tendinţa de a considera că romanul zilelor noastre ar fi o proză, de dimensiuni mai reduse, mai laconică, mai plină de fapte şi mai puţin angajată în analiză psihologică, în psihologia personajelor.

K.S. – Romanul fără psihologie nu e literatură. În legătură cu aceasta am scris un articol în „Voropsî literaturî” şi criticii s-au năpustit asupra mea, aşa încât nu voi adânci această chestiune. Autorizez, însă, revista dumneavoastră, să ia de-acolo orice citat, deoarece eu nu-mi schimb părerea.

- Care sunt paginile din scrierile dumneavosatră despre război, care evidenţiză cel mai mult spontaneitatea emoţiei autorului?

K.S. – Mi-e greu să fac aprecieri în legătură cu aceasta. Paginile relativ bune din scrierile mele despre război sunt câteva pasaje din Viii şi morţii, ca şi unele pagini din nuvela Pantellev. E însă, fireşte, posibil să mă înşel.

- Am aflat la Moscova că, recent, aţi terminat de scris o nouă piesă de teatru.

K.S. – E adevărat. Mă gândeam de mult să scriu o piesă. Voiam să scriu o piesă pentru un teatru tânăr. Am făcut cunoştinţă cu actorii de la teatrul „Sovremennik” şi le-am relatat ideea unei piese încă inexistente. I-am întrebat dacă-i interesează tema. Mi-au răspuns că da. Atunci m-am hotărât să scriu. Ultimul imbold a fost călătoria mea în S.U.A. din decembrie trecut şi întâlnirea cu unii dintre cunoscuţii mei din America, pe care nu i-am văzut de 15 ani. Când m-am întors, am scris o piesă atât de repede, încât mi-e şi jenă să o spun. Nu ştiu dacă sunt mulţumit de piesă, deoarece încă nu am văzut nici un spectacol. După părerea mea, poţi aprecia dacă o piesă a izbutit sau nu, numai după spectacol.

- Anul trecut, a avut loc şi a găsit un larg ecou în presa sovietică de tineret, o interesantă discuţie publică între Ilya Ehrenburg şi un tânăr inteligent din Leningrad care nega valoarea poeziei în epoca noastră, epoca uriaşei dezvoltări a ştiinţei şi tehnicii. Care este punctul dumneavoastră de vedere?

K.S. – Voi judeca din „turnul” meu. În timp ce se desfăşura această discuţie, mi-a apărut o carte de versuri alese. Toate erau versuri vechi, de multe ori editate. Librăriile au comandat 150.000 de exemplare. Şi cartea n-a zăcut în rafturi. Eu am dat un exemplu, dar acelaşi lucru îl pot spune şi alţi poeţi. Mă tulbură prea puţin, de aceea, atitudinea luată de inginerul Poletaev împotriva liricei. Dacă nu vrea, să nu citească.

- Aţi stat o vreme la Taşkent şi, din câte ştiu, aţi cunoscut viaţa pământurilor desţelenite. Veţi scrie despre acestea un roman?

K.S. – Am două volume de reportaje despre aceasta. În privinţa romanului... Deocamdată trebuie să mai scriu timp de cinci ani despre război. După aceea vom vedea.

- Dar despre dragoste?

K.S. – În romanul pe care-l scriu va fi ceva şi despre dragoste. Deocamdată lucrul acesta nu prea îmi izbuteşte, dar poate că până la urmă îmi va izbuti. În precedenta mea carte capitolul dragostei era cel mai neinteresant. Rămâne de văzut cum va fi mai departe.

- Care sunt preferinţele dumneavoastră în ceea priveşte prozatorii occidentali. Ne-am referi, îndeosebi, la Faulkner şi Hemingway?

K.S. – L-am citit puţin pe Faulkner, care e puţin tradus în limba rusă. Cât despre Hemingway, el este scriitorul meu preferat dintre scriitorii străini ai secolului 20. Îmi plac toate romanele lui.

- Dintre scriitorii ruşi, la care ţineţi mai mult? Dar dintre compozitori şi plasticieni?

K.S. – Dintre scriitori – Tolstoi. În ceea ce priveşte artiştii plastici şi compozitorii, în acest domeniu nu sunt suficient de competent.

- Care sunt după părerea dumneavoastră tendinţele ce se manifestă cel mai evident în proza sovietică actuală?

K.S. – Am citit o serie de cărţi ale prozatorilor tineri şi am impresia că în aceste cărţi se face simţită în mod deosebit tendinţa de a înfăţişa cât mai complex şi mai profund lumea interioară a tânărului din zilele noastre. De regulă, în aceste lucrări, omul tânăr este, sau devine participant activ la evenimentele epocii noastre. Cu alte cuvinte – se dezvăluie psihologia unui erou activ. Cred că aşa sunt cele mai multe lucrări scrise la persoana întâia (tendinţa spre aprofundare psihologică, tendinţa de a vorbi despre oameni de o factură spirituală asemănătoare). De aceea proza noastră actuală poartă un caracter liric. Dacă luăm lucrările despre trecut, în cea mai mare parte ele sunt legate de tendinţa de a aprecia just diferite etape ale istoriei noastre şi în acest sens Congresul al XX-lea a adus o foarte importantă contribuţie.

- În sfârşit, fiindcă a venit vorba de tinerii prozatori, care anume, dintre ei au, după dumneavoastră, perspective deosebite de dezvoltare?

K. S. – Kuzneţov („Urmarea unei legende”) şi Aksionov, din generaţia cea mai tânără. Îmi place foarte mult, de asemenea, Tendriakov.”

Secolul 20

Revistă de literatură universală

Nr.10 – Octombrie 1961, pp.151-154