Spre deosebire de prejudecata curentă, a intelectualului retras în turnul său de fildeş şi rupt de cotidian, profesorul Ciprian Mihali a fost o prezenţă constantă în mass media online, începând cu 2017. Articolele din această carte sunt grupate alfabetic, pentru fiecare literă existând intrari, însă câteva teme mari se desprind – calitatea guvernării, educaţia, integritatea academică şi soarta universităţii, corupţia politică şi morală, civismul şi normalitatea într-o ţară membră ce împărtăşeşte valorile europene.

Scrisă pentru publicul larg, cu minime referinţele bibliografice strecurate în text, cartea profesorului Ciprian Mihali este un instrument util pentru observatorii spaţiului politic, studenţi la facultăţile de ştiinţe sociale, profesori de cultură civică şi, poate nu în ultimul rînd, celor implicaţi direct în administraţie şi guvernare.    

Aşa cum se confesează autorul în prefaţă, motivaţia cărţii ţine de un proiect colectiv suspendat, ce s-ar fi dorit o introducere accesibilă în cultura civică şi politică. El a fost acum reluat individual sub imperiul dorinţei „de a trezi conştiinţa civică”, de unde şi adăugirea „subiectiv” din titlul cărţii. De regulă, dicţionarele sunt neutre, tehnice. Cartea profesorului Ciprian Mihali este o pledoarie pentru depăşirea confortului de cetăţean pasiv, iar angajamentele sale politice şi etice sunt transparente.

În ultimii cinci ani, protestele de stradă din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara şi alte oraşe, mai ales cele legate de principiul constituţional al statului de drept, au uimit prin energia lor o întreagă Europă. Cei care care au mizat pe somnolenţă civică au pierdut partida. Poate şi acesta este motivul pentru care acest dicţionar atipic este un „omagiu adus societăţii civile româneşti”, celor care au stat în frig, ploaie, ninsoare şi, uneori, au fost dispersaţi cu gaze lacrimogene doar din motivul că au ales să vegheze la cîteva valori ale democraţiei liberale.

Ceea ce uneşte articolele în Dicţionarul subiectiv de cultură civică este un model de civism, mai precis exerciţiul constant al muşchilor civici, fără de care o societate funcţională nu poate merge înainte. Fie că e vorba de a-i spune nedreptăţii pe nume, de a denunţa corupţia, lipsa de integritate, plagiatul şi alte tare ale univesităţii româneşti, fie ca e vorba de curaj, demnitate şi solidaritate cu cei în nevoie, portretul civismului critic obligă fiecare cititor la autoreflecţie şi impune anumite standarde etico-politice. Poate aici se află şi una dintre scăderile cărţii, anume de a seta un nivel de aşteptări faţă de politică şi cetăţeni, ce pare prea departe de moravurile actuale şi etosul societăţii româneşti. Aşa cum subliniază Ciprian Mihali, „Civismul este mai mult şi altceva decât a-ţi face treaba cu răspundere şi acribie. Civismul începe să mijească atunci cînd realizezi că, de fapt, tăcerea ta nu mai este rezistenţă, ci complicitate la abuz” (p.29). Rămîne o întrebare deschisă dacă anii scurşi de la Revoluţie au fost suficienţi pentru a vorbi de naturalizarea unei autentice culturi civice şi politice. Ceea ce e sigur este că mai multe cărţi recente,  De ce aţipesc parlamentarii?, de Cristian Preda, sau Cum alegem? Un portret al democraţiei, de Cătălin Avramescu, adresează tocmai acest deficit de cultură politică, familiarizînd publicul larg cu  marile teme ale reflecţiei politice moderne.

Nu în ultimul rînd, Dicţionarul lui Ciprian Mihali readuce în prim-plan semnificaţia raţionalizării sferei publice, a discernămîntului şi moderaţiei în disputele din social media şi platourile de televiziune. Printre altele, Ciprian Mihali ne invită să nu mai gîndim în categorii simpliste şi infamante, de pildă „neocomunişti” vs „neofascişti”, de a rezista tentaţiei de a vocifera, nutrind speranţa că putem înlocui epitetele vitriolante cu argumente, atît pentru sănătatea spaţiului nostru public, cît şi pentru propria igienă interioară. Este o datorie a intelectualului public de care Ciprian Mihali se achită admirabil şi fără rest.