Un bărbat care refuză să îmbătrânească

La 1 februarie Nicolae Breban împlineşte 80 de ani. Te gândeşti la un bătrân când vrei să-ţi reprezinţi această vârstă, dar când îl întâlneşti pe Nicolae Breban vezi nu un bătrân, ci un bărbat care refuză să îmbătrânească.

Refuză cum? Nici vorbă să-şi vopsească părul sau să se fardeze, ca alţii. Refuzul lui constă în demnitate şi forţă, într-o încordare orgolioasă a întregii fiinţe, într-o dispreţuire decisă a tot ceea ce înseamnă văicăreală. Este un bărbat adevărat, specie pe cale de dispariţie, azi. Nu îl auzi niciodată descriindu-şi minuţios-obsesiv bolile, aşa cum îi auzi zilnic pe alţii. Vorbeşte în continuare despre literatură, are proiecte mari, pledează pentru asumarea de către tineri a unor asemenea proiecte. Nu mai tinde, ca altădată, să transforme dialogul în monolog, pentru că trece direct la monolog, admonestându-i chiar pe cei care încearcă să-l întrerupă. Nu mai are răbdare deloc, nici măcar puţina răbdare pe care o avea altădată. Dar tot ce spune captivează şi azi. La fel ca ceea ce scrie.

Cărţile sale de după 1989, deşi nu sunt toate la fel de valoroase, sunt o lavă fierbinte, fumegândă, dovedind că vulcanul nu s-a stins şi poate erupe oricând grandios.

În afară de romane de mare anvergură, Nicolae Breban a publicat după 1989 şi mai multe cărţi de idei, cuprinzând opiniile sale despre istoria României şi mai ales despre viaţa literară de la noi din ultima jumătate de secol, din care face parte el însuşi ca un personaj de prim-plan. Într-un stil tranşant şi provocător, dovedind o surprinzător de bună cunoaştere a ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră şi-un curaj al opiniei rar întâlnit, scriitorul a declanşat cu aceste cărţi o agitaţie ieşită din comun. A fost ca şi cum ar fi umblat, fără mască de protecţie pe faţă, la un stup de albine.

Ca publicist, Nicolae Breban pledează de obicei cu ardoare, neobosit pentru importanţa creaţiei literare. El pur şi simplu „nu-i înţelege“ pe scriitorii care fac şi altceva decât să scrie. Din politeţe (în general, chiar în polemici, politeţea sa este desăvârşită) admite că unii se pot angaja în lupta politică, dar declară că el însuşi nu are vocaţie de militant. Iluminat ca de amintirea unei mari iubiri, retrăieşte adesea momentul afirmării impetuoasei generaţii ’60, căreia îi aparţine. În mod special îl entuziasmează ideea că această generaţie a opus rezistenţă regimului comunist „făcând literatură“, la cel mai înalt nivel.

Că un navigator solitar traversează Atlanticul cu o barcă fără motor sau că un alpinist escaladează Himalaya contează pentru Nicolae Breban mai puţin decât faptul că Mihail Sadoveanu s-a aventurat de pe terenul sigur al povestirilor despre hangii, pescari şi păstori pe acela, necunoscut pentru el, al prozei citadine. Adevăratele evenimente, din punctul de vedere al lui Nicolae Breban, sunt acelea care se petrec la masa de scris.