Florentina Postaru propune, în cartea Heureux qui, comme mon aspirateur, a fait un beau voyage, apărută în 2019, o abordare cu mult umor. Amintirile copilăriei sale sunt ilustrate de Serge Bloch, un maestru al caricaturii, iar rezultatul este o mărturie vesel-amăruie, un mod de a îţi păstra memoria, fără a te pierde în ea. O carte din care autoarea este invitată să povestească elevilor de şcoală generală din Bretania, în cadrul programului şcolar.

Florentina a plecat din Tulcea la 37 de ani şi s-a stabilit la marginea unei ape mai mari, la Lorient. Să aflăm mai multe despre călătoriile sale.

Ciprian Apetrei: Ai transformat povestea vieţii tale în roman ilustrat, cu mult umor. De ce această alegere?

Florentina Postaru: Când am venit în Franţa am început să citesc multe cărţi de bandă desenată. Am descoperit multe biografii şi istorii interesante. Am remarcat imensul interes pe care îl au cititorii aici pentru acest stil, mi-am zis că ar putea fi interesant.

Desenul lui Serge Bloch, pe care îl consider foarte poetic, sugerează foarte mult, lăsând destul loc imaginaţiei fiecărui cititor.

De ce umor? Cred că umorul ne-a salvat. Umorul este maniera mea de a mă detaşa de ceea ce a fost gri fără a nega gravitatea perioadei trăite. Pentru că aşa sunt eu, umorul l-am moştenit de la părinţii mei, de la cultura românească. Dar mai ales pentru că, aici în Franţa, românii sunt adesea caricaturizaţi ca nişte oameni care plâng tot timpul. Cu această carte sper să schimb imaginea românilor aici.

Cum este privită povestea ta de către francezi?

F.P: Am primit multe mesaje de la cititorii francezi, încântaţi să afle povestea cuiva care a trăit în anii 80 în România. Majoritatea aveau în minte doar imaginea şocantă a Ceauşeştilor împuşcaţi. Ceea ce era în spatele acestei imagini, istoriile noastre, cotidianul nostru, nu erau cunoscute.

Cititorii în vârstă au găsit similitudini cu copilăria lor în timpul celui de-al doilea război mondial.

În timpul intervenţiilor mele în colegiile din Franţa, le vorbesc mult copiilor despre acea perioada, despre copilăria mea în România şi despre români. Elevii sunt şocaţi, interesaţi, şi îmi pun foarte multe întrebări.

Este important pentru mine că această carte există, în primul rând pentru a vorbi despre România, despre români dar şi despre universalitatea copilăriei. Toţi copiii visează, în orice colţ al lumii ar trăi.

O clasificare a celor plecaţi de acasă, făcută de Isabel Allende, spunea că exilatul este cel care priveşte spre trecut şi este mai degrabă nefericit iar emigrantul priveşte spre viitor cu încredere şi este gata să profite de şansele care i se oferă. Plecarea că o acţiune impusă sau plecarea că alegere personală. Dacă ar fi aşa, pare că mulţi români sunt emigranţi, dar au o mentalitate mai degrabă de exilaţi. Ce părere ai?

F.P: Mi-am permis să mă numesc auto-exilată şi am fost criticată des, mai ales de către prietenii mei români.

Cred că în fiecare dintre noi există ambele trăiri. Nu părăsim doar o ţară, părăsim oameni. Plecăm departe de ai noştri, de prieteni, de vecini, de cunoştinţe. La început am plâns foarte mult, singură, aici, în Franţa. Am cunoscut singurătatea, departe. Şi a fost complicat.

Un an mai târziu, în bucătăria apartamentului din Lorient, în timp ce cafeaua dădea în foc, am avut pentru prima dată sentimentul că sunt ACASĂ. Acasă la mine, în Franţa.

Fiecare persoană care-şi părăseşte ţara are istoria ei, fiecare dintre noi are un parcurs diferit, clasificarea făcută de Isabel Allende mi se pare radicală, ca de altfel toate clasificările.

Scrii în limba franceză. În ce limbă visezi?

F.P: Visez în franceză, în română, în bretonă, în limba semnelor. Trează, visez în franceză.

Ce ai adus cu tine din România?

F.P: Totul a trebuit să încapă într-un portbagaj. Toată viaţa şi noul început trebuiau să între în acel portbagaj.

Haine, ustensile de bucătărie, DVD-urile cu o parte din filmele preferate (Kaurismaki, JArmusch, Monty Python) , multe cărţi în română (Caragiale, Gogol, Ilf şi Petrov, Urmuz), o icoană pe care părinţii mei mi-au dăruit-o pentru a mă proteja.

Ce ai exporta din civilizaţia franceză contemporană în România?

F.P: Cărţi, filme şi locuri.

Împărtăşesc familiei şi prietenilor mei tot ceea ce descopăr aici, de la filme până la varietatea culinară de aici.

Eşti o franţuzoaică de origine română sau o româncă care locuieşte în Franţa? Cât de mult te-a schimbat experienţa expatrierii?

F.P: Sunt o româncă rezident în Franţa. Franţa m-a învăţat în primul rând diversitatea şi voluntariatul. Să fiu tolerantă.

În Franţa am avut şansa să lucrez la un radio asociativ, un vechi vis din tinereţe. În Franţa am întâlnit oameni extraordinari care m-au ajutat să public prima mea carte, care m-au ascultat, care mi-au devenit prieteni.

Astăzi chiar de m-aş întoarce, a-nţelege nu mai pot. Te vezi revenind în România?

F.P: Nu, viaţa mea este aici, acum.

O urare de început de an pentru România?

Sunt foarte multe lucruri pe care le-aş dori României, în primul rând schimbarea mentalităţilor. Doresc românilor să fie respectaţi, să aibe măcar minimul din partea statului: respectul de a trece printr-un sistem sanitar sănătos, un învăţământ în condiţii normale, dreptul la o viaţă corectă.