Ultima virgulă: conştiinţa morţii şi religiozitatea
0
„Omul este singurul animal care roşeşte – sau care ar trebui să o facă.”, spunea Mark Twain. Şi unul dintre lucrurile care-l fac să roşească de milenii întregi este propria lui animalitate, asemănarea cu celelalte vieţuitoare, în special cu maimuţele – despre care regina Victoria, văzându-le pentru prima oară expuse la o grădină zoologică din Londra, ar fi spus că „seamănă dezgustător de mult cu omul.”
Dintre expresiile fiziologice ale emoţiilor, se pare că tocmai îmbujorarea este, într-adevăr, specifică fiinţei umane, aşa că vorba de duh a lui Mark Twain şi-a găsit o susţinere ştiinţifică, cum arată Frans de Waal în lucrarea de faţă. (Se crezuse anterior că şi încruntarea ar fi specifică omului, idee împărtăşite chiar de Darwin, dar ulterior s-a dovedit că şi cimpanzeii se încruntă, astfel că ne mai rămâne, nouă oamenilor, un singur motiv de a ne mândri cu unicitatea noastră: ruşinea!)
Ruşinii faţă de propria sa animalitate i se adaugă, graţie cercetărilor din ultima jumătate de secol, graţie răspândirii informaţiei despre viaţa animalelor prin internet şi televiziune, o ruşine de gradul al doilea: ruşinea faţă de această ruşine. Cu toate că trebuie să recunoaştem că acest sentiment (sau emoţie? sau senzaţie?) a jucat un rol inaugural, întemeietor. Este prima emoţie umană amintită în cartea Facerii, mai întâi într-o menţiune negativă: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau.”, apoi într-una afirmativă, „îmbrăcată” în teamă: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns.” În mod curios, tocmai apariţia ruşinii produce sau cel puţin precede scindarea dintre om şi lume, proclamată de Dumnezeu sub forma unei întreite rupturi: dintre om şi animalitate (duşmănia inexorabilă dintre Eva şi şarpe), dintre om şi pământ („iar lui Adam i-a zis: (...) blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!”) şi dintre om şi propria sa natură („Iar femeii i-a zis: ...în dureri vei naşte copii.”)
La originea fragmentului biblic stă, cred, o intuiţie de ordin supracultural, o observaţie antropologică de o enormă şi inexplicabilă fineţe. Într-adevăr, e greu de crezut că destinul excepţional al fiinţei umane ar fi fost realizabil fără acest sentiment, fără ruşinea de a fi animal, fără dorinţa de a-şi sublinia până la obsesie diferenţa faţă de animalitate, fără tehnicile de separare şi purificare faţă de ea. Cine ştie dacă sacrificiile de animale nu sunt decât transfigurări ritualice ale nevoii psihologice a omului de a-şi nega (sacrifica) propria sa animalitate pe altarul înaltei sale idei despre sine însuşi. „Istoria” omului pare să fi început cu o hotărâre, cu o utopie: aceea de a nu (mai) fi animal!
Că e vorba despre un „mit fondator”, despre un arhetip, matrice stilistică sau „idee regulatoare” ne-o arată profunda indispoziţie care ne cuprinde – indiferent de nivelul nostru de educaţie şi cultură ştiinţifică – atunci când suntem puşi să recunoaştem o asemănare care trece dincolo de genul proxim şi ne ameninţă diferenţa specifică. Suntem deschişi să recunoaştem orice câtă vreme ne rămâne un rest, oricât de infim, numai pentru noi: o cantitate infinitezimală care să ne salte în afara animalităţii, căci în ecuaţia om-animal orice virgulă are forţa transcendenţei. Virgula s-a tot deplasat de-a lungul timpului – de la inteligenţă, la raţiune, la limbaj, la cultură, la comunicarea simbolică, la unelte, tehnică, tehnologie, la emotivitate, la afectivitate, la capacitatea de a suferi ş.a.m.d. Pe măsură ce aşezările umane s-au tot extins, răpindu-le animalelor sălbatice habitatele lor naturale, până aproape sau dincolo de pragul extincţiei, pe atât am cedat mai multă „umanitate” ideii de „animal” sau am deschis graniţele conceptului de om celui de animal. S-a constatat că şi animalele sunt inteligente, ba chiar că produc anumite raţionamente, că folosesc unelte, că sunt capabile să înveţe, să reproducă şi să imite comportamente, că posedă chiar la un nivel înalt capacitatea de a comunica.
Una dintre ultimele virgule rămase se referea, în mod straniu, la emotivitate şi afectivitate. În mod straniu spun pentru că tocmai emoţiile au fost, într-o veche paradigmă a omului, aceea care-l definea prin raţionalitate, asociate animalităţii lui: omul se diferenţia de toate celelalte vieţuitoare prin capacitatea de a-şi controla şi anula reacţiile emoţionale, graţie raţiunii sale.
Ei bine, tocmai această ultimă barieră este luată în discuţie de Frans de Waal în cartea lui – Mama Ultima îmbrăţişare. Suntem nevoiţi, spune cercetătorul şi profesorul olandezo-american, să concedem că foarte multe dintre emoţiile pe care eram tentaţi să le considerăm specific umane le împărtăşim cu alte animale, în primul rând cu maimuţele antropoide. Râsul (reacţie care, vai nouă!, a fost înregistrată şi la şobolani) face parte din comportamentul obişnuit al cimpanzeilor, aceştia exersându-l pe aproape tot spectrul lui: de la simpla plăcere produsă de gâdilat până la râsul răutăcios produs de tachinarea altor membri ai grupului sau chiar a indivizilor altor specii (astfel un cimpanzeu este, în mod vizibil, amuzat de jocul letal pentru o veveriţă – foarte asemănător corridei practicate de spanioli, alţii momesc cu firimituri nişte găini aflate într-un ţarc pentru teribila distracţie de a le împunge cu o ţepuşă prin zăbrele, în sfârşit un cimpanzeu tânăr se distrează copios după ce smulge frânghia dintr-un şanţ despărţitor în care căzuse masculul alfa, rămas astfel fără posibilitatea de a se căţăra afară.)
Nu doar râsul, ci şi zâmbetul (pe care doar asemănarea superficială îl aşază în aceeaşi familie cu râsul, el având o origine diferită) este practicat de cimpanzei şi este întru totul similar rolului său în sfera relaţiilor umane. Astfel, zâmbetul are aceleaşi funcţii de exprimare a submisivităţii faţă de un membru superior al grupului şi de liniştire sau consolare a unui membru aflat într-o situaţie de frustrare sau stres.
Dacă una dintre prejudecăţile privitoare la (in)capacitatea de a suferi a animalelor fusese deja abandonată (de Waal ne aminteşte că însuşi marele filosof francez R. Descartes privea animalele ca pe nişte maşinării, iar scâncetele şi gemetele primelor ca pe zdrăngănelile produse de zguduirea celor din urmă), rămăsese în vigoare cea privitoare la capacitatea lor de a simţi empatie, com-pătimire faţă de suferinţa semenilor lor. Prejudecata egoismului lor funciar a dus chiar la elaborarea unei teorii „ştiinţifice” privitoare la o aşa-numită „genă egoistă”. Or, cercetările recente arată, fără putinţă de tăgadă, că animalele – evident cele sociale, cele cu creier mare, la care cooperarea şi îngrijirea puilor ocupă un loc central – stau sub semnul empatiei. De altfel descoperirea neuronilor-oglindă (fundamentul neurofiziologic al empatiei, atât la animale, cât şi la oameni) s-a făcut graţie studierii activităţii neronale a... macacilor. Cimpanzeii frustraţi sunt consolaţi în moduri uimitor de umane (îmbrăţişare, sărut, mângâiere), iar cei bolnavi sunt de multe ori îngrijiţi (împingerea talaşului în cuşca unui cimpanzeu bolnav). Sfera empatiei se extinde la şoarecii de preerie care dezvoltă ataşamente puternice (măsurabile prin receptivitatea crescută la oxitocină – un hormon al „fidelităţii” comun şi oamenilor.) Depresiile în cazul pierderii partenerului de viaţă sau a puiului sunt evidente în cazul şoarecilor de preerie, a stăncuţelor şi a cimpanzeilor-mamă sau a puilor de cimpanzei.
O foarte interesantă observaţie a lui Frans de Waal este că empatia – spre deosebire de simpatie – este neutră din punct de vedere axiologic, nu este nici bună nici rea sau mai precis este fundamentul, baza atât a acţiunilor considerate „bune” (altruiste, a comportamentelor de îngrijire, a ataşamentelor), cât şi a acţiunilor considerate „rele” (egoiste, a comportamentelor de tachinare sau de torturare). Empatia îi face pe cimpanzei să-şi îngrijească puii, să-i consoleze pe cei învinşi într-o confruntare, să dezvolte ataşamente incredibile, mergând până la prietenii cu indivizii altor specii, dar tot empatia îi face pe aceiaşi cimpanzei, cum am văzut, să tachineze veveriţele într-un joc de-a moartea, să-şi râdă de congenerii aflaţi la anaghie sau chiar, ocazional, să-i ucidă cu cruzime. Aşa-numita cruzime a animalelor – ca şi aceea a oamenilor – se explică printr-una şi aceeaşi „facultate”: empatia, capacitatea de a anticipa, de a „trăi” plăcerea şi durerea celuilalt.
Rămâne să ne întrebăm unde se mută virgula, ce mai rămâne din „diferenţa specifică” a omului după ce, iată, cum dovedeşte de Waal, animalele împărtăşesc cu oamenii trăsături văzute – într-o îndelungată tradiţie ca fiind definitorii umane. De la conştiinţa de sine, dorinţa de putere, liberul arbitru până la simţul echităţii. (Acesta din urmă a fost demonstrat de de Waal prin mai multe experimente, dintre care cel mai ingenios este următorul: două maimuţe capucin sunt puse să rezolve o sarcină şi recompensate amândouă cu felii de castravete; în momentul în care una dintre ele este recompensată cu strugure – un aliment mult mai preţuit de maimuţele capucin – cea care primeşte în continuare castravete protestează vehement, refuză sarcina, aruncă recompensa, zgâlţâie gratiile cuştii; simpla comparare a recompenselor primite produce o frustrare puternică – în care putem vedea originea sau temeiul sentimentului de echitate, atât de preţuit de oameni.)
Aşadar, ultima virgulă se mută, din nou surprinzător de la un om de ştiinţă, în faţa conştiinţei morţii şi a sentimentului religios. Nici una dintre cele două (poate legate între ele) nu a putut fi constată la vreun alt animal în afară de om. Deşi descrierile comportamentului în faţa morţii unui partener, membru al grupului sau a puiului îmbracă forme cu totul impresionante (să amintim numai de „ritualul” elefanţilor de a-şi transmite cu trompa unul altuia rămăşiţele osoase ale unui congener decedat sau de a vizita la răstimpuri locul în care acesta a murit), totuşi conştiinţa morţii proprii (în sensul inerenţei sau chiar a iminenţei morţii) nu a putut fi documentată. Dimpotrivă, unul dintre cimpanzeii studiaţi de de Waal, deşi paralizat de la gât în jos, slăbit până la os, continua să se comporte, în măsura posibilităţilor rămase, ca mai întainte: îi tachina pe studenţi, împroşcându-i cu apă etc.
De asemenea, nici măcar rudimente ale religiozităţii nu au putut fi observate în comportamentul animal, deşi, cum putem vedea în cartea lui de Waal, unele dintre ele au la dispoziţiei instrumentele adorării, dar le folosesc doar pentru a-şi arăta supunerea faţă de membrii superiori ai grupului.
Iată deci că ştiinţa cea mai recentă se întâlneşte cu una dintre cele mai importante (şi mai vechi) intuiţii filosofice: conştiinţa morţii (cu sentimentele derivate din ea) şi religiozitatea constituie specificul, diferenţa specifică a omului, a umanităţii. Cine ştie – poate că tocmai acestea generează (aşa cum, în felul ei, considera filosofia pozitivistă) raţionalitatea filosofică şi ştiinţifică – în ceea ce are ea mai specific uman.
Acest articol a apărut în numărul curent al revistei România literară.
Se încarcă comentariile...
