Ultima apariţie marca Humanitas: „Moştenirea lui Stalin. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952–1960“ FRAGMENT ÎN PREMIERĂ

Ultima apariţie marca Humanitas: „Moştenirea lui Stalin. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952–1960“ FRAGMENT ÎN PREMIERĂ

FOTO: HUMANITAS

„Adevărul“ vă prezintă în premieră un fragment din ultima apariţie a editurii Humanitas, „Moştenirea lui Stalin. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952–1960“ a lui Stefano Bottoni. Volumul este deja disponibil în librării şi pe libhumanitas.ro

Ştiri pe aceeaşi temă

Regiunea Autonomă Maghiară este un subiect aproape necunoscut publicului larg. Cum a fost creat, cum a funcţionat şi cum a fost abandonat un experiment sovietic, gândit de liderii de la Kremlin în frunte cu însuşi Stalin – o regiune cu autonomie pe criterii etnice situată în inima României, locuită în proporţie covârşitoare de secui, înapoiată economic, orientată cultural şi istoric înspre Ungaria şi neîncrezătoare şi în marele frate sovietic, şi în guvernul de la Bucureşti? Ce urmăreau sovieticii? Cum trebuiau definiţi maghiarii din Transilvania: minoritate naţională sau naţionalitate conlocuitoare? Ce simţeau secuii? Care au fost relaţiile locuitorilor regiunii cu Ungaria? Ce atitudine au avut autorităţile române? Cum se desfăşura viaţa economică, politică, socială, culturală în R.A.M.? De ce şi cum a fost desfiinţată această entitate?

Stefano Bottoni a realizat această primă cercetare monografică a Regiunii Autonome Maghiare prelucrând – într-un stil din care nu lipsesc ironia ori dramatismul – cele mai recente surse de arhivă româneşti, maghiare, sovietice şi britanice (inclusiv izvoare istorice şi monografice locale). 

Autonomia teritorială analizată aici n-a fost un concept traductibil prin terminologia actuală; funcţia ei a fost alta. Cum România a trebuit să urmeze modelul sovietic de împărţire administrativă şi teritorială, R.A.M. n-a însemnat un teritoriu independent, o entitate şi o administraţie separate de statul român; dimpotrivă. Conducerea comunistă românească a preluat spiritul şi litera contribuţiei lui Stalin la modificarea proiectului de constituţie: ideologia socialistă era mai uşor de acceptat şi mai puţin străină dacă li se adresa oamenilor în limba maternă. În concepţia lui Stalin, autonomia a fost utilizată drept principiu de conexiune, de formare a unei conştiinţe socialiste mai puternice.

 Meritul special al acestui original studiu al lui Stefano Bottoni este analiza revelatoare pe care o face cu privire la geneza Regiunii Autonome Maghiare, dar şi la ceea ce el numeşte „ecosistemul stalinist“ al acesteia… Aşa cum atrage atenţia Bottoni, crearea acestei regiuni a fost, împreună cu experimentul iugoslav, sigurul exemplu de politică integratoare pentru minorităţi în Europa Centrală şi de Est postbelică şi a reprezentat încercarea de a rezolva o problemă naţională adânc înrădăcinată, prin acordarea „auto-nomiei“ administrative unei regiuni predominant maghiare din Transilvania. Substratul ideologic al regiunii, dictat Partidului Comunist Român de către conducerea sovietică în 1952, a urmat tiparul bolşevic al autonomiei teritoriale elaborat de Lenin şi Stalin încă de la începutul anilor 1920. Maghiarii din regiune au devenit „naţionalitatea titulară“, acordându-li-se drepturi culturale însemnate. Totuşi, conducerea românească s-a folosit de regiune şi ca de un instrument de integrare politică şi socială a mi-norităţii maghiare în statul comunist. – DENNIS DELETANT, Universitatea Georgetown

Cartea lui Stefano Bottoni e semnificativă prin detaliile ei privind politica la vârf, istoria comunismului şi viaţa cotidiană. Bottoni a folosit sursele româneşti, ungare şi sovietice cu meticulozitate, pentru a spune povestea vie, convingătoare şi gravă despre modul în care Stalin a impus o soluţie teritorială pentru cea mai tulburătoare problemă naţională a României. Bottoni pune această poveste în contextul general al îndelungatei istorii a Transilvaniei, al comunismului şi naţionalismului de după război, al epurărilor, dezgheţului, conflictelor din interiorul blocului comunist şi al politicilor etnice. — IRINA LIVEZEANU, Universitatea din Pittsburgh

STEFANO BOTTONI s-a născut la Bologna, Italia, în 1977. A obţinut doctoratul în istorie la Universitatea din Bologna. A predat istoria Europei de Est sub contract cu Universitatea din Bologna, după care s-a alăturat Academiei Ungare de Ştiinţe, unde a fost, între 2009 şi 2019, cercetător la Institutul de Istorie în cadrul Centrului de Cercetări în domeniul Ştiinţelor Umaniste. Din 2019 este conferenţiar la Universitatea din Florenţa, unde predă istoria Europei de Est şi istorie universală. A fost bursier la Zentrum für Zeithistorische Forschung din Potsdam şi la „Imre Kertész“ Kolleg din Jena, precum şi membru al proiectului internaţional „COURAGE“, finanţat de UE în cadrul programului Horizon Europe, despre opoziţia culturală în Europa de Est în epoca socialismului de stat. Principalul său domeniu de cercetare este politica faţă de minorităţi şi relaţiile interetnice în blocul sovietic. În limba română a publicat recent Lungul drum spre Occident: O istorie postbelică a Europei de Est (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021).

Fragmente

Ceea ce face atât de fascinantă istoria transilvăneană a relaţiilor interetnice de după 1945 este tocmai împletirea rivalităţii etnice între populaţii care au trăit unele lângă altele într‑un mediu puternic naţionalist cu o lungă serie de compromisuri şi mărunte gesturi cotidiene care au împiedicat erupţia unui val general de ură etnică. După cel de‑al Doilea Război Mondial, societatea maghiară transilvăneană a fost încorporată în structura statului român – iar după 1948, în statul comunist român – fără să fie silită să renunţe la identitatea ei culturală. Drepturile lingvistice şi libertatea folosirii simbolurilor naţionale acordate de statul comunist maghiarilor din Transilvania, precum şi ideea răspândită printre cei din urmă a utopiei socialiste care se construia în limba lor maternă au mascat faptul că ei contribuiau, deseori inconştient, la întărirea şi susţinerea unei dictaturi extraordinar de dure. Instituirea autonomiei regionale în 1952 nu a servit la extinderea drepturilor naţionalităţilor şi nu a produs „o soluţie mai perfectă“ la problema naţională, care cu numele fusese rezolvată în mai multe rânduri. Importanţa istorică a Regiunii Autonome Maghiare poate fi sesizată, în primul rând, prin examinarea relaţiilor dintre centru şi periferie. (…) Etnicitatea trăită zilnic şi conflictele dintre centru şi periferie într‑un mediu multinaţional sau, mai curând, relaţia imprecisă dintre hotarele teritoriale şi limitele etnice „invizibile“ constituie firul Ariadnei ce leagă această cercetare. De‑a lungul secolului XX, patriotismul local stimulat de loialitatea incontestabilă faţă de o patrie ancestrală a constituit o caracteristică constantă a comunităţii maghiarilor secui. Totuşi, nici în perioada interbelică, nici în timpul regimului comunist, această atitudine nu a exclus instituirea unei relaţii pragmatice de colaborare cu autorităţile centrale româneşti. O altă cheie de interpretare, paradigma antropologică a liminalităţii, ajută la explicarea modului în care se comportă o comunitate minoritară în perioade de presiuni politice intense, cum a fost cazul secuilor în timpul perioadei staliniste.

În anii 1950, Regiunea Autonomă Maghiară a funcţionat ca rezultat accidental şi temporar al contradicţiei dintre separatismul cultural şi urmărirea integrării care au marcat politica naţională a partidului comunist român timpuriu. Locuitorii maghiari ai RAM au arătat prea puţin interes faţă de problemele teoretice, dar considerau că regiunea autonomă reprezenta o manifestare perfect firească a condiţiilor locale. Deşi probabil că ideea stalinistă a „autonomiei“ nu li se părea convingătoare, maghiarii considerau că bilingvismul, participarea la administraţia locală şi şansele crescute de avansare socială sunt logice şi legitime. Aceste beneficii au servit drept temei al încrederii multor maghiari în sistemul socialist şi au reprezentat diferenţa calitativă dintre vieţile lor de după al Doilea Război Mondial în comparaţie cu perioada interbelică. Putem presupune că majoritatea locuitorilor maghiari din RAM nu au înţeles motivele pentru care, tot la câţiva ani, regiunile şi raioanele erau adăugite, restructurate sau eliminate. Nu aveau cunoştinţă despre disputa dintre Stalin şi austromarxişti în privinţa principiilor autonomiei teritoriale şi culturale, şi nu aveau nici timpul sau înclinaţia să‑şi lămurească conexiunea enigmatică dintre internaţionalism şi patriotismul socialist. Majoritatea maghiarilor din RAM respingeau tacit natura crudă şi inumană a luptei de clasă, deşi considerau că sistemul „socialist“ care se construia în Ţinutul Secuiesc – deseori împotriva voinţei lor – era mai acceptabil şi mai puţin străin dacă funcţiona în limba lor maternă şi dacă asuma o formă maghiară.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările