.Acum vreo zece ani, când se pregătea o lege care să limiteze atribuţiile CNSAS, premierul de atunci, Adrian Năstase, spunea că “unii ling dosare” şi că majoritatea cetăţenilor e interesată de viitor, nu de trecut. Din “linsul dosarelor”, totuşi, au rezultat în ultima vreme câteva cazuri care au avut un oarecare ecou în opinia publică (de pildă, cazul Vişinescu), dar şi un număr de mărturii care întregesc radiografia sistemului în care am trăit până în 1989. Cartea d-lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, este cu totul specială în acest context. Nu e o simplă culegere de documente comentate (deşi, în anexă, reproduce mai multe note informative şi alte elemente din dosar). Este o “proză de idei” complexă şi personală, în care lectura propriului dosar de la Securitate se transformă într-o radiografie lucidă şi bine temperată a Sistemului. Nu persoana urmăritului e importantă (nume de cod: “Lungeanu”), ci descrierea mecanismului prin care, într-o sminteală “sistemică”, vieţile oamenilor erau urmărite şi îndosariate cu scopul suprem de a afla “ce gândesc”. Tânărul cercetător la Institutul de Filozofie Gabriel Liiceanu s-a pricopsit cu un dosar de urmărire pentru că avea “concepţii ostile orânduirii socialiste” (adică se ocupa de filozofia idealistă, traducea din greaca veche un text care punea “probleme ideologice” etc.) şi pentru că “se întâlnea cu cetăţeni străini”. Şi, bineînţeles, pentru că îl frecventa pe Constantin Noica, supravegheat, la rândul lui, ca fost deţinut politic, deci “duşman al poporului”. Ani întregi, aşadar, viaţa i-a fost urmărită în cele mai mici detalii (inclusiv prin montarea aparaturii de ascultare acasă). Un întreg aparat represiv a fost pus în mişcare pentru a supraveghea un om care – cum spune Gabriel Liiceanu însuşi spre finalul cărţii – nu răspândea manifeste împotriva regimului, nu “se lua de piept cu dictatorul”, nu trimitea scrisori de protest la Europa liberă. Doar încerca să-şi păstreze “minimele reflexe de mândrie şi libertate” într-o lume neliberă.

Cartea este concepută ca o serie de scrisori adresate turnătorului – coleg cu autorul la Institutul de Filozofie şi, printr-un joc al destinului, coleg cu el şi la Editura Humanitas în 1990. Există şi două capitole în care autorul construieşte discursul de apărare din partea securiştilor (un discurs ficţional, desigur, dar pe baza documentelor din dosar). Această combinaţie bine dozată între documente, amintiri, meditaţii morale şi reflecţii asupra mecanismelor care au condus la un asemenea sistem grotesc şi absurd conduce la o lectură pasionantă. Cititorii sunt provocaţi la reflecţie, figura autorului Gabriel Liiceanu se “dizolvă” în personajul “Lungeanu” şi narează cu detaşare un caz definitoriu pentru aberaţiile sistemului comunist: cei care gândeau “altfel” erau percepuţi ca ostili şi strict supravegheaţi.

Dar Dragul meu turnător are şi o altă semnificaţie, dincolo de faptul că îi provoacă pe cititori la reflecţie. După mai bine de două decenii de la căderea comunismului, în peisajul nostru public reapare – în special dinspre tineri intelectuali care nu au cunoscut direct comunismul – un discurs “recuperator”, influenţat de agenda stângii radicale din Occident, care vrea să demonstreze că sistemul comunist n-a fost chiar atât de rău. În lungi articole pline de sofisme, acest tip de discurs ajunge să reproducă, de fapt, cele câteva clişee pe care le rostea “poporul indignat” în 1990: că, totuşi, Ceauşescu a făcut metrou şi blocuri şi a dat de lucru la toată lumea. Mă aştept ca adepţii acestui tip de discurs să se învioreze brusc şi să caute noduri în papură (şi) acestei cărţi a lui Gabriel Liiceanu. Mi se pare însă că, pentru orice cititor de bună credinţă, Dragul meu turnător e o radiografie precisă şi profundă a unui sistem care îşi supraveghea cetăţenii pentru că “gândeau altfel”. Sau pentru că gândeau, pur şi simplu. Adepţii de azi ai sofismelor care îi ţin prizonieri în falsa dilemă “comunismul a fost bun sau rău?” nu-şi dau seama că beneficiază de libertatea de exprimare şi de gândire pentru care, în comunism, s-ar fi trezit catalogaţi ca “ostili orânduirii” şi puşi sub strictă supraveghere.