„Alte glasuri, alte încăperi”, de Truman Capote, într-o ediţie necenzurată

Publicat: 29.03.2015 14:47

Ultima actualizare: 07.08.2022 03:47

Volumul „Alte glasuri, alte încăperi” de Truman Capote, ecranizat în 1995, în regia lui David Rocksavage, a apărut în prima ediţie necenzurată, într-o nouă traducere, de George Volceanov. Adevărul.ro vă prezintă fragmente din volumul publicat de Polirom.

Roman ecranizat în 1995, în regia lui David Rocksavage, avându-i în distribuţie pe Lothaire Bluteau, Anna Levine şi David Speck.

După moartea mamei, Joel Knox se duce să locuiască împreună cu tatăl lui, pe care nu l-a văzut niciodată, la un conac din vecinătatea orăşelului Noon City din Alabama. La capătul unei călătorii pline de peripeţii, băiatul de treisprezece ani descoperă că Skully’s Landing e un conac pe jumătate năruit, aşezat în mijlocul unei grădini năpădite de bălării şi izolat de restul lumii printr-o pădure deasă pe unde mişună jivine şi năluci înfricoşătoare. Locuitorii misterioşi, reali sau fantastici, care în ciuda insistenţelor lui Joel se feresc să vorbească despre tatăl său şi să-i spună unde se află, par să se zbată necontenit sub povara propriilor destine frînte, pierzîndu-şi încet minţile din pricina însingurării.

Scris la numai 23 de ani, "Alte glasuri, alte încăperi" este un roman hipnotic, o capodoperă stilistică ce evocă admirabil peisajele cu accente gotice din inima Sudului şi surprinde momentul primei revelaţii a unui băiat înzestrat cu o sensibilitate exacerbată asupra lumii pline de secrete a adulţilor.

Truman Capote, pe adevăratul său nume Truman Streckfus Persons, s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans şi, după divorţul părinţilor, a fost crescut de familia mamei sale, într-un orăşel din Alabama. Cînd aceasta s-a recăsătorit cu un om de afaceri cubanez, Capote s-a mutat la New York şi a adoptat numele tatălui vitreg. La şapte¬sprezece ani şi-a întrerupt studiile şi s-a angajat la The New Yorker; curînd a început să-şi publice povestirile în prestigioase reviste literare, iar în 1948 i-a apărut romanul Alte glasuri, alte încăperi, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în aten¬ţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, roma¬nele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sînge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

FRAGMENT

Ca să ajungi în Noon City, trebuie să te descurci cum poţi, căci într acolo nu merg nici autobuze, nici trenuri, chiar dacă un camion al companiei Chuberry Turpentine adună, şase zile pe săptămână, corespondenţa şi mărfurile din orăşelul învecinat, Paradise Chapel; din când în când, cineva care are de făcut un drum la Noon City poate profita de ocazie şi călători cu şoferul camionului, Sam Radclif. E o călătorie care te termină, fiindcă aceste şleauri pline de hârtoape fac rapid praf până şi maşinile noi nouţe; iar autostopiştilor drumul li se pare întotdeauna groaznic. În plus, ţinutul e complet rupt de restul lumii; iar aici, în adânciturile mlăştinoase, unde crinii tigraţi sunt mari cât un cap de om, buştenii verzi, fosforescenţi strălucesc sub apa întunecată a smârcurilor aidoma cadavrelor de înecaţi; adesea, singura mişcare ce animă peisajul încremenit este fumul iernatic care se înalţă unduitor din hornul vreunei case de ţară prăpădite sau o pasăre cu aripile rebegite de frig, tăcută, cu ochii îngustaţi, dând roată pe deasupra pădurilor de pin negre, pustii.
Două drumuri traversează pustietatea asta înspre Noon City; unul dinspre nord, celălalt dinspre sud; acesta din urmă, căruia i se zice Şoseaua Paradise Chapel, e ceva mai bun, deşi amândouă sunt la fel de proaste: kilometri în şir de pustietate, de mlaştini, câmpii şi păduri se întind de a lungul ambelor drumuri, monotonia fiind risipită doar de câte un panou răzleţ, ce face reclamă la trabucurile Red Dot de cinci cenţi bucata, răcoritoarele Dr. Pepper, siropul anti răceală Grove’s Chill Tonic, sucurile carbogazoase NEHI şi laxativele 666. Podurile de lemn arcuite peste pâraie cu apa sălcie, ce poartă numele unor triburi de indieni de mult uitate, bubuie prelung, ca nişte tunete îndepărtate, sub apăsarea roţilor; turmele de porci şi vite se plimbă în voie pe drum; la răstimpuri, câte o familie de fermieri se întrerupe o clipă din lucru să facă cu mâna câte unui automobil care trece vâjâind şi se uită cu tristeţe în urma lui până când se face nevăzut în colbul roşiatic.
Într o zi toridă, de început de iunie, Sam Radclif, şoferul de la compania Turpentine, un lungan de un metru optzeci şi şase, cu început de chelie şi o mutră dură, bărbătească, dădea de duşcă o bere la bufetul Morning Star din Paradise Chapel, când patronul se apropie de el cu braţul petrecut pe după umerii unui băiat necunoscut.
— Sal’tare, Sam, îi spuse patronul, pe numele său Sydney Katz. Am aici un puşti care ţi ar fi recunoscător dacă l ai lua până la Noon City. De ieri tot încearcă s ajungă acolo. Ce zici, poţi să l ajuţi?
Radclif îl măsură din ochi pe băiat peste marginea paharului său de bere şi nu păru prea încântat de înfăţişarea lui. Avea propriile idei despre cum trebuie să arate un băiat „adevărat“, iar puştiul acesta, într un fel, i le leza. Era prea frumuşel, prea delicat, avea pielea prea albă; fiecare trăsătură a lui era modelată cu o acurateţe plină de senzualitate şi ochii, căprui şi mari, îi erau blajini ca ai unei fetişcane. Părul castaniu, tuns scurt, era vârstat cu şuviţe de a dreptul blonde. Chipul slăbuţ etala o expresie obosită, imploratoare, iar umerii îi erau căzuţi într un chip deloc tineresc. Purta nişte pantaloni lungi, şifonaţi, din pânză de in, o cămaşă albastră care curgea de pe el, descheiată la gât, şi nişte pantofi maro, destul de scâlciaţi.
Ştergându şi mustaţa de spumă de pe buza de sus, Radclif îl întrebă:
— Cum te cheamă, fiule?
— Joel. Jo el Har ri son Knox, răspunse el silabisind clar, ca şi cum ar fi crezut că şoferul e surd, dar glasul îi era neobişnuit de delicat.
— Nu zău? îl întrebă Radclif tărăgănat, aşezându şi pe tejghea paharul golit. Un nume foarte tare, domnule Knox.
Băiatul roşi şi se întoarse către patron, care interveni prompt:
— E un băiat bun, Sam. Are o minte brici. Ştie nişte cuvinte de care tu şi cu mine nici n am auzit.
Radclif se supără.
— Hei, Katz, comandă el, fă mi plinul.
Când patronul se îndepărtă cu paşi egali să i aducă încă un pahar cu bere, Sam spuse pe un ton binevoitor:
— N am vrut să te tachinez, fiule. De unde eşti de fel?
— Din New Orleans, răspunse el. Am plecat de acolo joi şi am ajuns aici vineri… mai departe n am putut să merg; n a venit nimeni după mine.
— Aha, făcu Radclif. Îţi vizitezi rudele din Noon City?
Băiatul dădu din cap a încuviinţare.
— Pe tata. Mă mut la el.
Radclif ridică privirea spre tavan, mormăi „Knox“ de mai multe ori, apoi clătină din cap încurcat.
— Hm, nu cred că cunosc pe cineva cu numele ăsta. Eşti sigur c ai nimerit unde trebuie?
— A, da, răspunse băiatul fără să se alarmeze. Întrebaţi l pe domnul Katz, dumnealui a auzit de tata şi i am arătat scrisorile şi… staţi aşa.
O luă grăbit înapoi, printre mesele din bufetul întunecos, şi se întoarse cu o uriaşă valiză de tablă, care – judecând după grimasa de pe chipul lui – trebuie să fi fost extrem de grea. Valiza avea un aer pitoresc, dat de abţibildurile decolorate, adunate din cele mai îndepărtate părţi ale globului: Paris, Cairo, Veneţia, Viena, Napoli, Hamburg, Bombay şi aşa mai departe. Era o chestie de a dreptul inedită să vezi aşa ceva într o zi caniculară, într un orăşel amărât precum Paradise Chapel.
— Ai fost în toate locurile astea? îl descusu, impresionat, Radclif.
— Nuuu, răspunse băiatul, luptându se să desfacă o centură de piele roasă, înfăşurată strâns în jurul valizei. A fost a lui bunicu meu, maiorul Knox: presupun că aţi citit despre el în cărţile de istorie. A fost o figură marcantă în Războiul Civil. În orice caz, asta i valiza pe care a folosit o în călătoria lui de nuntă în jurul lumii.
— În jurul lumii, ai? zise Radclif impresionat. Tre’ să fi fost un barosan cu bani.
— Ei, asta s a întâmplat de mult, răspunse băiatul, cotrobăind printre lucrurile lui împachetate cu grijă până când găsi un teanc subţire de scrisori. Poftim, spuse alegând una dintr un plic galben verzui. (Copyright Editura Polirom)