Trei spâni la sfârşit de august

„Rinocerii“ lui Eugen Ionesco şi opinia lui Cristi Nedelcu despre Berenger m-au făcut să mă gândesc la universul aberant dintr-o poveste culeasă pe la 1874. Iar aici trebuie sa vă spun că este interesant şi locul de unde a răsărit această poveste, anume, de pe valea Mostiştei (jud Ilfov), o zonă plină de istorie, cu numeroase şantiere arheologice. Pe-aici a fost atestată „Cultura Tei“, de exemplu.

La vremea în care a fost colectată povestea, satul se numea Creaţa, astăzi parte a comunei Petrăchioaia. În verile caniculare, seca Mostiştea, iar în albia ei văruită se ridicau trei siluete de spumă.

Omul spân este un personaj banalizat de câte s-au spus despre el, însă aici avem trei, respectiv trei personaje identice şi amăgitoare, ca o fata morgana, cu ţestele lustruite de soarele verii, galeşi, cu nişte cuvinte călduţe, lipite de buză.

După cum e şi normal, spânii sunt parte a unei lumi şi nicidecum vioara întâi. Eroul este un popă.

Păcălit de trei spâni, acesta este cuprins de o mare şi calmă dorinţă de a se răzbuna pe ei. Ce-i făcuseră spânii? Îl sfătuiseră! Nu-l bătuseră, nu-l jefuiseră. Pur şi simplu, cei trei spâni, întâlniţi în drumul spre târg, îl conving c-ar fi bine să taie un corn al boului, pe care acesta urma să-l vândă, asigurându-l că astfel va obţine pe animal un preţ mai bun. În plus, n-ar fi rău să-i taie coada şi să-i ciuntească şi-o ureche.

Popa are încredere în spâni, deşi erau doar nişte necunoscuţi. Poate îl hipnotizaseră. Poate că erau carismatici. În tot cazul, face exact ce-i sugeraseră spânii. Aşa cum am mai spus undeva, amăgirea îţi arată un viitor făcut din cocoşi roz.  

Bineînţeles, boul nu mai poate fi vândut decât mult sub preţul dorit. Dezamăgit de rezultat şi mâhnit de modul în care fusese păcălit, acest popă credul se transformă peste noapte. El devine tot atât de crud ca cei trei spâni, pe care îi pedepseşte în nenumărate feluri.  Deşi cred că m-am exprimat cam dur, aşa c-am să rectific: intră în jocul lor, chiar pe uşa din faţă.

Sunt aici o serie de întâmplări cu iz oriental, din care aflăm că în ipostaza lui de răzbunător, popa îi convinge pe cei trei spâni să cumpere de la el ba un măgar plin de galbeni, ba o oală care fierbe singură, ba un iepure dresat să se ocupe de cumpărături. Ajunşi la casele lor, spânii îşi dau seama că au fost păcăliţi. Cine a mai văzut iepure care să facă piaţa?! Sau măgar plin de bani?! Naivitatea spânilor este aproape şocantă, având în vedere reputaţia lor de fiinţe înşelătoare.

Supăraţi, spânii se hotărăsc să-l ucidă pe acest popă, care la urma urmelor era astfel numai din cauza lor. Ei îl leagă, îl bagă într-un sac, cu gândul să-l arunce în apele Mostiştei, mai jos, unde se face şi ea mai ca lumea, devenind o baltă plină de ştime.

Cum nu aveau o piatră destul de mare, pleacă în căutarea ei, toţi trei, aşa cum se întâmplă în multe poveşti.

În acest timp, apare un cioban, care, auzind văicărelile din sac, vrea să afle povestea condamnatului. Popa nu stă mult pe gânduri, ci, exersat în fabulaţii, îi spune că a fost legat astfel pentru a fi turcit. Evident, asta înseamnă şi căsătoria cu fiica unui sultan, precum şi toată viaţa luxoasă pe care o presupune o astfel de schimbare. Însă el nu vrea să se turcească! Toată lumea ştie că ar fi fost catastrofal pentru un popă creştin ca el! Ciobanul, care îl şi cunoştea bine, este absolut fascinat de poveste. Ceea ce pentru un slujitor al bisericii ar fi de neimaginat, pentru păstor pare o mană cerească. El vrea să se turcească imediat, de vreme ce aceasta presupune un trai mai bun.

Veţi spune că acest cioban este un om pragmatic. Poate că era doar progresist şi nu punea mare preţ pe diferenţele religioase.

Ciobanul trece în sac, visând la lumea musulmană, în timp ce popa pune mâna pe turma de oi.

După ce spânii aruncă în apă sacul, în care îl credeau legat pe duşmanul lor, au o mare surpriză. Îl întâlnesc pe acesta în carne şi oase, privind nepăsător spre turma care păştea cuprinsa de visări.

Finalul este previzibil, şi el reluat în multe alte istorii: popa le povesteşte că, odată ajuns pe fundul râului, găsise intrarea spre o lume fermecată, unde primise în dar o turmă de mioare şi dreptul la o nouă viaţă.

Uluiţi şi curioşi, cei trei spâni vor să vadă şi ei împărăţia fericirii.  Cu ţestele lor chele, luminate de soarele încă blând, al ultimei zile de august, se aruncă în apă şi, evident, se îneacă, sfârşind-o într-un mod cât se poate de prostesc.

Într-un anume sens, povestea celor trei spâni este destul de tristă. În fond, ei nu şi-au bătut joc de popă decât o singură dată, pe când acesta i-a păcălit de patru ori. Dar aritmetica nu are nicio importanţă în cazuri de acest fel, mai ales când este vorba despre glume nesărate şi costisitoare, capabile să schimbe caracterul unui popă inocent.

Ceea ce rămâne până la urmă este lumea absurdă a celor trei spâni, care stăpânesc drumurile, molatici, proaspăt epilaţi, cu vorbă momitoare şi, mai ales, incapabili să înţeleagă glumele altora.

Au lăsat un moştenitor demn, un popă amăgitor, deasupra căruia plutesc trei spâni, zâmbitori. Iar acest lucru nu miră pe nimeni, căci ficturile, se ştie, sunt mistice şi înaripate.