„Trei generaţii la Ateneu“, un volum despre familia dirijorului Iosif Ion Prunner

Iosif Ion Prunner, în 2000, la Festivalul „Johann Strauss“ de la Ateneul Român.  Foto: Editura Allfa

Cartea „Iosif Ion Prunner. Trei generaţii la Ateneu“, scrisă de Oana Georgescu, a fost publicată anul acesta de Editura Allfa. Dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner (59 de ani) s-a născut într-o familie de artişti, ca fiu al pianistului Iosif Prunner şi al regizoarei şi poetei Ileana Yvonne, fostă Pârâianu.

Familia de muzicieni Prunner, cu trei generaţii de reprezentanţi – Joseph, Iosif Jr. şi Iosif Ion – a sărbătorit, în 2009, 100 de ani de prezenţă pe scena Ateneului Român.

 Iosif Ion Prunner a susţinut primul concert la vârsta de şapte ani. A urmat, apoi, cursurile claselor de pian ale Liceului de muzică „Dinu Lipatti“ şi ale Conservatorului „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică, pe care l-a absolvit în 1979. Printre profesorii săi s-au numărat: Ana Pitiş, Maria Fotino, Ioana Minei, Constantin Bugeanu şi Sergiu Comissiona. Din 1986, conduce Corul Academic al Filarmonicii „George Enescu”.

În România, cazul familiei Prunner pare a fi singular: trei generaţii succesive au ocupat – ocupă şi astăzi – locuri reprezentative în ierarhia muzicii clasice autohtone şi, deosebit de important, au slujit toţi cu pasiune şi fidelitate aceeaşi scenă: Ateneul Român, notează Andrei Dimitriu, Directorul Filarmonicii „George Enescu”.

Andrei Dimitriu mai consemnează: „Dacă adăugăm şi un nume sacru al baghetei româneşti, Constantin Silvestri, rudă apropiată a Prunnerilor, întregim tabloul unei familii de muzicieni cu contribuţii importante în afirmarea muzicii clasice în România, timp de peste un secol“.

FRAGMENTE

M-am născut pe strada Toamnei...., îşi începe confesiunea Iosif Ion Prunner. Casa mai există şi acum. Era pe punctul de a fi cumpărată de bunicul, prin 1946, dar a fost preluată de stat. Ne-am mutat apoi în zona Parcului Izvor, de unde ne-a demolat Ceauşescu locuinţa, pentru a construi Casa Poporului.

Lângă noi locuiau şi pictorul Iosif Iser, compozitorul de muzică uşoară Ion Cristinoiu şi baritonul Vasile Martinoiu. Anunţaţi că va fi temporar, pentru numai şase luni, noi am primit casă în Cotroceni, lângă Facultatea de Medicină Veterinară, care fusese desfiinţată între timp şi mutată la Agronomie, iar clădirea transformată într-un comandament al Armatei, care supraveghea lucrările de construcţie la Casa Poporului. Ţin minte cum soldaţii săreau mereu gardul şi treceau pe la noi prin curte ca să nu îi prindă atunci când plecau sau veneau din oraş... 

Ileana Yvonne Prunner a scris poezia „Vânt tâlhar“ în anul în care le-a fost demolată casa : „Tăiş de vânt tâlhar s-a iţit/ Iar gheara-i rece se înfige în ziduri/ Molozuri asasine smintit/ Blesteamă tot plesnind în geamuri./ De frică, îmi adun speranţa/ De negură- mi ascund iubirea/ Îmi feresc cu grijă credinţa/ Dement, groaza-mi ia suflarea (...)“.

Muzica m-a obligat să uit, să trec peste acea tragedie – aveam concerte, nu mă puteam lăsa copleşit de acest necaz, iar pentru mama, muzica a fost ca un balsam. Am spus că noi nu plecăm cu nimic de pe lumea asta, ci doar cu aceste trăiri. Cred că dacă ar fi să ilustrez acea demolare, muzica ar fi atât de negativă, încât nu aş putea să o redau vreodată ! Dar dacă atunci când a trebuit să mă ridic deasupra oricărui necaz şi să ascult muzică, aş alege Vivaldi, Bach, Mozart...

Am învăţat să citesc înainte de a merge la şcoală. Îmi plăcea Caragiale, îi ştiam toate piesele, dar citisem, copil fiind, şi „Gargantua şi Pantagruel“ de François Rabelais. La un moment dat am jucat şi pe scene de teatru profesionist. Mai întâi, într-o sală mică de teatru la Academia Română, unde mama, fiind regizor, făcea repetiţii cu actorii. Printre ei se afla şi Elisabeta Moldovan, iar eu îi „traduceam“ ce zicea ea. Recitam şi poezii, dar nu-mi plăcea. Era foarte exigentă şi, ca poetă, ţinea cont de intonaţie, de interpretare, de gestică. Trebuia să... cad pe cuvânt, pe silabă, dar nu-mi prea ieşea. Şi tot repetam şi repetam...

Sunt mândru însă că am reuşit să recit toată „Scrisoarea a III-a“ atunci când eram foarte mic. În schimb, mă

simţeam atras de teatru şi de scenete. Am jucat în clasa I, la Teatrul Nottara într-o piesă, „Odorul maichii“. Era o satiră despre cum se creşte un animal în bloc, iar personajul principal chiar asta făcea : ţinea un porc în casă. Ca să nu afle vecinii, îl ascundea în baie, dar cum copiii vorbesc, eu am deconspirat totul. Era o piesă bulevardieră într-un act şi dura vreo 50 de minute. Nu suportam pâinea cu unt, deşi trebuia să-mi fac intrarea în scenă mâncând o felie de pâine cu unt. Ţin minte că îmi puneau multă sare ca să nu îi simt gustul şi să nu mi se facă rău. Merita... sacrificiul, pentru că abia aşteptam finalul : îmi aduceau prăjituri, jofre, care chiar îmi plăceau. La premieră, în timp ce lumea aplauda, eu am început să le mânânc înainte, ciocolata se topise, s-a tras cortina, actorii au ieşit la rampă şi am apărut mânjit de ciocolată şi de crema jofrelor. A râs toată lumea. De fiecare dată abia aşteptam jofrele alea !... Am mai trăit momente de neuitat pe scena Teatrului Nottara. Aveam vreo 5-6 ani şi jucam într-o piesă care avea ca subiect războiul şi Italia fascistă, cu partizani şi soldaţi. În timpul unui dialog între doi soldaţi care păzeau o casă suspectă, din culise se auzea : „Brandolaccio, n-ai o ţigară ?“. Eu spuneam acea replică ! Eram de fapt „vocea“ din culise, dar tare mândru pentru că mi se părea că este cel mai important rol...

Mama sa, Ileana Yvonne Prunner, a continuat să lucreze 7-8 ani la Academia Română cu trupa de teatru de amatori, dar a făcutâ şi un an la Facultatea de Drept. Apoi a absolvit Facultatea de Regie, Teatru şi Film. A realizat chiar cu Alexandru Sahia filme documentare despre diferitele naţionalităţi care locuiau în România : sârbi, turci, greci, ruşi etc. În cele din urmă a abandonat, căci s-a născut Iosif Ion şi nu mai putea lipsi de acasă. Fiind doi artişti, unul dintre ei trebuia, în vremurile acelea, să facă un pas înapoi. Şi cum tata era artistul veritabil al familiei, a renunţat mama.

Printre preocupările literare ale Ilenei Yvonne Prunner s-au numărat poezia şi traducerile, precum cea a legendei franceze „Turnul singuratic“, pe muzica grecului Nicolas Astrinidis, prezentată în 2006 pe scena Ateneului Român în seria intitulată „Anul Francofoniei la Filarmonică“. Tot în 2006 a lansat volumul de poezii intitulat „Amintiri“, o incursiune autobiografică ce conţine gânduri, fapte, evenimente care i-au marcat viaţa. „Egale în sine, dar mereu noi prin imagistică, poeziile şi micile proze îi definesc personalitatea artistică !“, scria Ana Maria Pop în prefaţa cărţii ; „oferind cititorului posibilitatea de a pătrunde într-un univers fascinant, în care unor profunde întrebări existenţiale li se alătură mereu sensibila percepţie a realităţii“. În anii 1942-1943 a fost infirmieră voluntară, în aşa-numitele „spitale de zonă interioară“, la Piteşti. Nu i s-a recunoscut acea activitate, deşi intra sub jurisdicţia Armatei, şi de aceea nu a putut fi veteran de război, chiar dacă avea tot dreptul.

Astronomia mă fascina, mă pasiona de mic copil. Îmi plăcea să reproduc cât mai fidel planşe astrologice complicate, după cărţi de specialitate. Eram foarte talentat la desenarea hărţilor astrale, pe care le reproduceam. Mi-a plăcut mereu să ştiu ce e... dincolo, din dorinţa de a afla dacă mai există o lume dincolo de Univers. Cred că pasiunea aceasta vine şi de la plăcerea mea de a privi cerul noaptea. Mi-a plăcut mereu să mă simt acolo, sus, să ştiu, să încerc să aflu cum e dincolo de stele. Îmi plăcea să călătoresc cu gândul şi cu imaginaţia în timp, la fel de mult cum îmi plăcea să ascult slujbele de la biserică.

Pasiunea pentru muzică mi-a fost insuflată de tata, apoi de unchiul meu, Constantin Silvestri, dar e şi o moştenire de nepreţuit de la bunicul meu, Joseph Prunner ; teatrul mi-a plăcut datorită mamei, dragostea pentru istorie o datorez bunicului, Generalul Pârâianu, care a fost şi profesor de istorie la Şcoala Militară, iar fascinaţia pentru poveşti şi legende, unchiului meu, celebrul scriitor Alexandru Mitru. El şi mama erau veri primari şi îmi amintesc că aveam cartea „Legendele Olimpului“ într-o o ediţie specială, cu coperte roşii, cu desene şi cu o grafică excepţională, cu fotografii după basoreliefuri pe care le priveam fascinat minute-n şir! Copyright Editura Allfa.