„Tratatul de supravieţuire“ al Anei Blandiana

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cred că singurul comentariu aplicat pe cea mai recentă carte a Anei Blandiana, “Fals tratat de manipulare”, nu s-ar cuveni să fie decât o altă carte. Scrisă de cineva care, conectat la tensiunea maximă care pulsează în fiecare pagină, se simte în stare să preia şi să ducă mai departe (auto)analiza pe care ne-o propune şi la care ne provoacă autoarea.

O analiză împinsă până în cele mai tainice fibre ale sufletului nostru şi a lumii în care am trăit ieri şi în care trăim astăzi. Blandiana o face. Şi ne împărtăşeşte privindu-ne în ochi calupuri întregi dintr-o viaţă care s-a consumat, aproape constant, sub semnul traumei. Pentru cei care asociază automat numele ”Ana Blandiana” de cel al triumfului în cariera literară, deci în viaţă, lectura volumului va provoca un şoc. Ştiau, mă gândesc la cei de dinaintea lui decembrie '89, că poeta mai are din când în când ”unele probleme” cu apariţiile editoriale sau în reviste, că îi poartă poeziile copiate de mână tocmai pentru că volumele ei au dispărut din librării. Dar de aici şi până la calvarul pe care l-a trăit într-o dimensiune cvasi-cotidiană este o distanţă pe care puţini şi-ar fi imaginat-o. Până la urmă, ”Falsul tratat de manipulare” este, din punctul meu de vedere, un ”Tratat de supravieţuire”. O supravieţuire de-a lungul căreia sentimentul de care nu a reuşit să scape aproape nicio clipă a fost cel al umilinţei. L-am sesizat invocat încă din primele pagini; i-am observat cadenţa revenirii la intervale extrem de scurte; în final, l-am perceput ca pe un leit-motiv, ca pe una din bornele care au jalonat întregul drum prin viaţă al Anei Blandiana. ”Umilinţa”! Starea de veşnică umilire care i-a fost indusă de mulţi, atât de mulţi dintre cei cu care şi-a încrucişat paşii. Duşmani declaraţi ce nu încercau nici măcar să-şi drapeze resentimentele, duplicitari colegi de breaslă, ”tovarăşi de drum” în înflăcărate proiecte, prieteni...

Nu ştiu dacă am să reuşesc să scriu vreodată cartea pe care, urmând pilda Anei Blandiana, toţi cei care am fost direct implicaţi în cele întâmplate în România după 22 decembrie 1989 ar trebui s-o scriem. Ar trebui pentru ca niciodată suferinţa şi idealurile acestui popor să nu mai poată fi atât de lesne batjocorite, răstălmăcite şi deturnate aşa cum s-a întâmplat. Până atunci, doar câteva sumare notaţii asupra tulburătoarei confesiuni semnată ”Ana Blandiana”.  

O primă observaţie ţine de definiţia surprinzătoare pe care o dă manipulării. Îi va contraria pe cei care aşteptau o carte despre tehnicile absconse pe care un regim politic (oricare ar fi el) le foloseşte pentru a transforma un număr tot mai mare de conştiinţe în oarbe mase de manevră, dar îi va interesa în cea mai mare măsură pe toţi cei care, asemenea ei, şi-au repetat mereu şi mereu o obsedantă întrebare: ”Cât din ceea ce am trăit a fost un rezultat al voinţei mele şi cât se datorează influenţelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Şi nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer şi la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.” Interogaţia este crucială. Şi mi se pare obligatorie atât pentru cei capabili să conştientizeze faptul că sunt supravieţuitorii marcaţi de tare indelebile ai lagărului comunist, cât şi pentru cei de astăzi, crescuţi într-o ţară liberă, vulnerabili mai mult decât îşi pot imagina în faţa intereselor celor care le prefigurează destinul. Dar ce dă o valoare cu totul aparte întrebării originare a cărţii este perspectiva filozofică pe care Blandiana o deschide când etalează sensurile vaste pe care le dă manipulării: ”Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, duşmani sau prieteni, instituţii, cărţi, credinţe, idei: fiecare ieşire din singurătate şi fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reuşită, alteori nu – de a mă schimba şi de a mă transforma în purtătoare unui alt destin... Manipulată de alţii sau numai de propriile mele iluzii...”. Nu mai este vorba de ”manipulare” în sensul cel mai rudimentar al cuvântului  – este punerea în discuţie a întregului proces de formare, de devenire a individului într-un univers în care este supus, din prima clipă a vieţii şi în permanenţă, invaziei de neoprit a lumii din afara lui. Toţi cei cu care ne interferăm; care, într-un fel sau altul, ne ghidează paşii, gândurile, sentimentele, opţiunile şi, până la urmă, viaţa sunt manipulatori, în faţa cărora suntem neputincioşi. Mai direct: cei care suntem, pe parcursul întregii noastre existenţe, suntem suma efectelor stimulilor care s-au exercitat asupra noastră. Care este raportul procentual între cei care ne conduc spre calea dreaptă şi cei care nu încearcă decât să ne deturneze şi să ne facă rău? Care sunt mijloacele prin care putem să-i distingem pe unii de ceilalţi (putem?) sunt întrebări la care un răspuns sigur este extrem de greu de dat. Conştientă de toate acestea, Ana Blandiana şi-a ales ca gând permanent călăuzitor îndemnul lui Erasmus din Rotterdam: ”Să nu te laşi folosit de nimeni”. Şi a încercat să-i rămână în permanenţă fidelă, într-un efort organic de a cultiva singurătatea. O singurătate pe care atât de mult şi-a dorit-o şi pe care atât de rar şi-a permis să şi-o ofere. Permanenta renunţare la sine şi dăruirea celorlalţi; revenirea din dureroase convalescenţe sufleteşti şi pornirea din nou la drum într-un efort continuu de a da vieţii colective un sens mi se pare nota ce dă o identitate cu totul aparte Anei Blandiana.      

          Nu cunosc o altă personalitate în spaţiul public românesc, în ultimii 24 de ani, care să fi fost tentată, căreia să i se fi oferit atât de multe ”oportunităţi” şi care să fi avut constant tăria să le refuze aşa cum a făcut-o, de fiecare dată, Blandiana. Într-o lume în care ciolanul este piatra filozofală a existenţei celor mai mulţi dintre contemporanii noştri, vocaţia de a-ţi rămâne credincios ţie însuţi (cum ne povăţuieşte Shakespeare), de a nu te lăsa folosit de nimeni, indiferent de cât de ameţitor e preţul care ţi se oferă, este o virtute din ce în ce mai rară şi când, totuşi, ne este dat să o întâlnim cred că trebuie s-o salutăm cu o adâncă reverenţă.

          ”Tratatul” este construit ca un vast puzzle, asamblat din 95 de ”secvenţe” (ce film mare zace între coperţile cărţii). Fiecare dintre ele, fie că se întind pe câteva pagini, fie că sunt concentrate pe jumătate de pagină, poartă o puternică încărcătură dramatică şi fiecare dintre ele merită îndelungi comentarii. Imposibil în spaţiul de care dispun. Am să evoc doar trei considerându-le exponenţiale. Tomul se deschide cu o scenă care are forţa de impact a loviturilor cu care Beethoven începe Simfonia a V-a. O fetiţă de 5 ani asistă, fără să înţeleagă absolut nimic, la ce se întâmplă sub ochii ei: trei bărbaţi străini intră intempestiv în casa părintească, în care este singură cu tatăl ei; întorc casa cu fundul în sus, până când, într-o ultimă ”inspiraţie”, găsesc proba de care aveau nevoie ca să-l aresteze pe preotul acuzat de port ilegal de armă. Tata! Revolverul a fost strecurat de ei într-un sertar, în cele câteva minute cât părintele, manipulat printr-o minciună grosolană, a fost scos din casă. Nicio lacrimă, niciun accent mai îngroşat. Evenimentul relatat în nuditatea lui este de o expresivitate maximă şi va marca pe ani viaţa celei care, din acel moment, este stigmatizată ca ”fiică de deţinut politic”.

          ”Vezi cum te porţi, că ţi-am pregătit ceva important.” Sunt cuvintele cu care a fost întâmpinată Ana Blandiana de Silviu Brucan, la intrarea în sala din Palatul Victoria, în seara zilei de 27 decembrie 1989. Prima reuniune a ceea ce postul naţional de televiziune anunţase deja că fiind noua conducere politică a ţării: Consiliul Frontului Salvării Naţionale. 39 de oameni, mulţi dintre ei se vedeau pentru prima oară, selectaţi de Iliescu, de Brucan, de alţi manipulatori. Nu ni se oferă niciun indiciu dacă cei care au fost aleşi pentru a fi distribuiţi în rolurile de ”liderii politici ai României post-ceauşiste” au fost consultaţi şi şi-au dat acordul să facă parte din organismul încropit peste noapte (?!). Un lucru este sigur: Ana Blandiana abia atunci avea să afle ce cotitură importantă au decis alţii să se producă în viaţa ei. I se pregătise, într-adevăr, un jilţ important: vicepreşedinte. Al doilea om în stat! Spre stupoarea generală şi furia celor cărora li se strica jocul, a declinat oferta. ”N-ai dreptul să refuzi, avem nevoie de cineva foarte iubit!”, a izbucnit exasperat Ion Iliescu, devoalând dintr-o dată raţiunea pentru care Doina Cornea, Ana Blandiana, Radu Filipescu şi alţi oameni cu adevărat iubiţi pentru felul în care au înfruntat regimul comunist trebuiau acum să-i cauţioneze pe cei care îl înfierau pe Ceauşescu pentru că a întinat ”ideile luminoase ale socialismului”. Blandiana a rămas neclintită în decizia ei: ”Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving”, şi numai după  o lună şi-a dat demisia, ca şi Doina Cornea, din Consiliul Frontului. Gestul celor doamne a rămas singular.

          Întâlnirea cu Valeriu Stoica, ministrul liberal al Justiţiei în guvernarea Convenţiei Democratice, a avut loc la cererea celei care a avut unul din rolurile majore în victoria în alegeri a Convenţiei. Nu îi solicita ministrului o intervenţie în actul de justiţie, ci doar verificarea autenticităţii şi legalităţii hârtiei fără număr de înregistrare, ştampilă şi semnătură care anula acţiunea pornită în urmă cu 6 ani împotriva revistei România Mare. Stoica a ascultat-o cu o doză controlată de răbdare, după care a sfătuit-o înţelept să renunţe, punând punct unei discuţii pentru care nu avea niciun interes. Comentariul Anei Blandiana nu mai suportă niciun cuvânt în plus: ”Am coborât încet treptele Ministerului Justiţiei amintindu-mi cum, din copilărie, tot ce ţinea de justiţie a fost pentru mine înspăimântător: arestările Tatei, percheziţiile, pachete făcute cu greu şi trimise în neant. Şi, oricât ar părea de ciudat, ceea ce simţeam acum era tot un fel de spaimă: spaima că tot ce făcusem după 1990 fusese în zadar”.

          Ultimă şi inevitabilă observaţie. Într-un regim de sinistră dictatură, cum am trăit până în decembrie '89, ticăloşiile de care s-au făcut mulţi vinovaţi pot avea explicaţii care să te pună pe gânduri. Nu toţi avem vocaţie de martiri şi forţarea dincolo de orice limite au împins oameni altfel oneşti la capitulări odioase. În România post-Ceauşescu nicio trădare nu mai poate fi motivată şi iertată. O bună parte din rănile sufleteşti pe care le poartă Ana Blandiana s-au produs după decembrie '89. Activând statornic în apărarea valorilor democraţiei, a statului de drept, în rândurile celor  pe care ne place să-i percepem ca fiind ”lumea bună”, ”lumea elitelor”.”Dreapta”! Rechizitoriul ei este dur şi amar. Dar este adevărat. Faptul că ”ceilalţi” sunt mai răi nu este o consolare. Citind cartea Anei Blandiana înţelegem, o dată în plus, că tăria şi speranţa nu ne rămâne să le descoperim, fiecare dintre noi, în sufletele noastre.     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite