Tot despre disperare

„După părerea mea, un roman mare valoric este şi mare ca dimensiuni. Adică e ceva ca «Muntele vrăjit» sau «Demonii»“.

Foarte multă lume ştie acum cine a fost Cioran şi ce a scris el. Înainte de 1990, aceşti fericiţi cunoscători nu erau chiar într-un număr foarte mare. Dar tirajele operelor lui Cioran la Humanitas au bătut toate recordurile. Tot multă lume ştie că prima carte a lui Cioran, pentru care a luat la vremea respectivă premiul Fundaţiilor Regale, era „Pe culmile disperării“.

Cu un motto semnificativ: „Lirismul total, lirismul absolut este chiar destinul dus la o autocunoaştere maximă“. Sper că nu am greşit prea mult, dar asta-i ideea. Şi acum, hai să vedem ce e cu disperarea. De ce sunt eu un om disperat? Ca să o spun pe şleau nu sunt neapărat cioranian. Mă bucur ca semăn cu Cioran la păr. Avem aceeaşi chică şi nu am chelit. Dar asta-i altceva. Sunt disperat fiindcă mă izbesc de absurd. Absurdul în viaţa mea atinge cote alarmante. Ca biet şi neplătit scriitor ce sunt, care a ajuns să ţină cont şi de monezile de 10 bani – eu care înainte la cârciumă lăsam un bacşis de 20 de lei ‒, nu înţeleg un lucru elementar. Pe de-o parte criticii îmi spun că trebuie să ies pe piaţă cu o carte mare, o carte sinteză, în care să pun tot ce este mai bun din opera mea de până acum.

Mi-aduc şi acum aminte de scena de acum vreo nouă ani, când eram în sediul editurii Corint de pe strada Eminescu – pe atunci Daniel Cristea-Enache lucra acolo – şi scoţând el dintr-un raft al biroului în care ne aflam două volume consistente reprezentând „Fraţii Karamazov“ pe care editura le publicase atunci, mi-a spus: „Uitaţi domnu’ Dan Stanca, ce aştept eu de la dumneavoastră!“ Am râs apoi împreună. Eu, evident, flatat, el plăcut surprins de reacţia mea. Dan C. Mihăilescu mi-a spus că trebuie musai să scriu o carte care să aibă ponderea „Nopţii de Sânziene“ eliadeşti. Chiar dacă romanul acesta pe care Mircea Eliade a mizat enorm nu s-a bucurat de cine ştie ce succes, e ceva pentru literele noastre şi a scrie un echivalent al lui pentru vremurile noastre e tot ce poate fi stimulativ pentru un autor. Iată ce-mi spun doi critici foarte importanţi, iar de pe de altă parte cu ce mă confrunt? De ce mă izbesc? De care pereţi mă ciocnesc şi-mi rup coastele?

Am un roman la care ţin foarte mult, se intitulează „Jurnalul aşteptării“ şi reprezintă sinteza muncii mele de scriitor de până la această vârstă. Din păcate, are 933.617 de semne. Deci se apropie de un milion. Nu putea să aibă două sute de mii, de exemplu. După părerea mea, un roman mare valoric este şi mare ca dimensiuni. Adică e ceva ca „Muntele vrăjit“ sau „ Demonii“. Or, există cărţi mici-mari, dar asta-i altceva. Cărţile mari sunt mari, nu neapărat fluvii, gen „În căutarea timpului pierdut“ sau „Omul fără însuşiri“, dar nu pot să coboare, să zicem, sub 400 de pagini. Nu se poate şi cu asta basta. De trei ani mă tot chinui să-l public la editura unde m-am bucurat de o anumită preţuire şi unde, graţie Mădălinei Ghiu, am publicat din 2006 încoace vreo patru titluri. Nu a fost, nu este posibil. Obiecţia: e prea mare. Comisia care face planul editorial l-a respins de două ori. O dată în toamna lui 2011, a doua oară în toamna lui 2013. În mai 2012 când am fost înscris pe lista de subvenţii, în mod paradoxal – deşi erau numai două titluri pentru care editura cerea subvenţie, celălalt era cartea remarcabilă a lui Mihai Iovănel despre Sebastian – am fost tăiat.

Atunci mă întreb şi eu ca un nătărău onorabil ce sunt. Critici valoroşi îmi cer să ies cu o carte „grea“, dar editorul nu are niciun chef să vâre bani într-o ceva despre care crede în mod aprioric că este nevandabil. O contradicţie superbă, care fără doar şi poate te aruncă în braţele disperării. Ce e de făcut? Evident, să faci tu rost de bani. Sau să-ţi cumperi măcar două sute de exemplare din tiraj. Dacă aveam banii de odinioară zău că m-aş fi încumetat să fac gestul ăsta. Acum între vreo 50-60 de milioane şi cinci lei de-o bere la PET, mi s-a dat să aleg berea.

Îmi cer scuze pentru banalitatea cazului expus, dar până la urmă nu putem scrie decât despre ce ne doare. Acolo unde e inima ta e şi comoara ta sau invers, cum zice la Evanghelie. Comoara mea e disperarea mea, nu că plâng.