EXCLUSIV INTERVIU Svetlana Aleksievici, scriitor, laureat Nobel: „Putin stârneşte ce e mai rău, mai primitiv în oameni“ VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

NOBEL Scriitoarea bielorusă Svetlana Aleksievici, câştigătoarea Premiului Nobel pentru literatură pe anul trecut, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ cum a făcut trecerea de la jurnalism la literatură, de ce ceea ce face ea ţine, totuşi, de arta cuvântului, dar şi cât de periculos este regimul lui Vladimir Putin pentru Europa şi restul lumii, dar în primul rând pentru Rusia şi ţările din fosta Uniune Sovietică.

Născută în 1948 în vestul Ucrainei, din tată bielorus şi mamă ucraineană, Svetlana Aleksievici a devenit unul dintre puţinii scriitori distinşi cu Nobel pentru o operă de nonficţiune. „În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc“, spunea Sara Danius, secretar permanent al Academiei Suedeze.

Mulţi au contestat distincţia şi pe Svetlana Aleksievici pentru profesia ei de jurnalistă, dar a lua asupra ta şi a te încărca de vieţile, de experienţele, de „adevărurile omeneşti“, cum spune ea, ale atâtor oameni, pentru a deveni vocea lor, pentru a vorbi în numele lor, este unul dintre cele mai grele, dar şi cele mai nobile, lucruri din lume. „Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieţii reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat şi m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însuşit imediat acest gen cu voci omeneşti şi mărturii, probe şi documente reale. Aşa aud şi văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale şi un colaj de detalii cotidiene... În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog şi preot“, îşi explica Svetlana Aleksievici metoda de lucru.

În România, cărţile Svetlanei Aleksievici sunt traduse la editurile Humanitas („Vremuri second-hand“, cel mai recent volum al autoarei), Litera („trilogia războiului“: „Războiul nu are chip de femeie“, „Ultimii martori“ şi „Soldaţii de zinc“) şi Corint („Dezastrul de la Cernobîl“).

„Weekend Adevărul“: Care-au fost motivele care v-au determinat să alegeţi această tehnică pentru prima dvs. carte, şi în continuare şi pentru următoarele, de a păstra mărturiile directe ale celor intervievaţi ca atare, fără a interveni asupra lor?
Svetlana Aleksievici: Eu am trăit mult la ţară, aveam multe cărţi acasă, le citeam, dar adevărul lor mi se părea palid în comparaţie cu istorisirile oamenilor de acolo. Ele erau mult mai convingătoare, aveau pentru mine un răsunet mult mai puternic. Cred că oamenii trebuie ascultaţi separat, fiecare cu problemele şi trăirile lui.

Puteaţi să scrieţi, pe baza acestor întâlniri şi interviuri, propriile dvs. reportaje sau chiar să le ficţionalizaţi. Consideraţi că, în felul acesta, aţi dat mai corect, mai deplin, dreptul la cuvânt pentru aceşti oameni şi ceea ce reprezintă ei?
Am colindat mult prin ţară, am pus oamenilor o sumedenie de întrebări şi m-am gândit să fac un alt fel de jurnalism, fără să transform răspunsurile lor în reportaje, ci adunându-le pe un subiect dat, în aşa fel încât să iasă o carte. Socotiţi dvs. dacă metoda e mai aproape de jurnalism sau de beletristică.

image
În epoca noastră, în care răul este atotstăpânitor şi pare să facă legea în lume – dacă n-ar fi să vorbim decât despre terorism, războaie fratricide, milioane de oameni alungaţi –, scriitorii sunt într-un fel neputincioşi, adevărul lor e mai palid decât cel pe care-l poate dezvălui jurnalismul.
image

La decernarea Premiului Nobel pentru literatură

„Poate fi întrebată o mamă cât de greu îi vine să-l asculte pe copilul ei?“

Când aţi ales să studiaţi jurnalismul la facultatea din Minsk, consideraţi facultatea respectivă „lucrul cel mai apropiat de o şcoală de scriere“. Ce vă făcea să credeţi acest lucru? Vă mai păstraţi aceeaşi părere?
N-aş mai putea spune acest lucru astăzi. N-aş mai putea vorbi despre un jurnalism „liber“. Am lucrat mult în redacţiile ziarelor. Acolo nu se făcea jurnalism aşa cum îl gândeam eu. Nici în Rusia, nici în Belarus. Vorbesc despre presa scrisă. Redactorii de ziar nu gândeau liber, erau simpli slujbaşi. Nu-i interesa viaţa reală, se făcea numai propagandă. Atunci am renunţat la slujbă şi am început să lucrez de capul meu. L-am avut profesor pe Ales Adamovici, ale cărui scrieri teoretice m-au influenţat puternic. El a încercat să facă un alt fel de jurnalism. Gândul de a face ziaristică a încolţit în mine şi fiindcă tatăl meu a fost, la rândul lui, ziarist de profesie.

Cum vă detensionaţi de toată emoţia acumulată în timpul vorbitului cu oamenii? Practic, preluaţi asupra dvs. toată suferinţa lor, pentru a le da dreptul la cuvânt. Aveţi vreo modalitate specială?
Trebuie să vă spun că nu-mi place această întrebare. În general, munca de ziarist e deosebită şi este o treabă dificilă. Dar eu nu sunt „clopoţelul“ suferinţelor oamenilor, am o disponibilitate uriaşă să-i ascult. Poate fi întrebată o mamă cât de greu îi vine să suporte plângerile şi dorinţele copilului ei? Munca ziaristului este într-adevăr grea, dar în alt sens: trebuie să înfrunţi o sumedenie de greutăţi. Eu am puterea să mă apăr de asemenea greutăţi (piedici administrative, lipsă de timp etc.). Pe de altă parte, am fost în Afganistan, de pildă, în timpul războiului, şi e foarte greu să vorbeşti cu oameni trimişi la moarte sau puşi să ucidă la rândul lor. Aici, important este să respecţi ritmul mărturisirilor, reacţiile emoţionale la întrebări dureroase, şi ăsta e un stil de a face jurnalism.

În general, ziaristul nu este o fiinţă specială, şi nici eu nu sunt, nu-mi fac decât datoria, din dragoste pentru profesie.

„Mi-au trebuit 40 de ani ca să-mi duc la bun sfârşit cărţile“

Vă place paralela care s-ar putea face între dvs. şi un cineast documentarist, la rândul său de multe ori „acuzat“, considerat că nu face cinema, ci doar redă nişte lucruri ready-made? În acest caz, care ar fi echivalentul operaţiunii de montaj, prin care cineastul intervine asupra materialului filmat? Pentru cartea despre Cernobîl, aţi avut 44 de ore de interviuri video. Cât a durat să le înregistraţi şi cât durează după aceea procesul de selecţie şi de „montare“ a lor într-o carte?
În spatele materialului ready-made, cum îi spuneţi dumneavoastră, se află o muncă uriaşă. În primul rând, ca să aleg întrebările şi oamenii cărora să li le adresez, m-am lovit de o primă primejdie: banalitatea întrebărilor şi a răspunsurilor. M-am ferit să-i întreb ce-au mâncat, ce-au cumpărat etc., etc. Am căutat oameni care să spună cum şi-au simţit viaţa trăită în comunism, ce-au auzit vorbindu-se despre el, care le-au fost speranţele, dacă au suferit sau nu. Adică am căutat întrebări cu sens, nu întrebări banale. A doua primejdie aş numi-o „cultura suferinţei“. Eu n-am vrut doar să ascult nenorocirile oamenilor, ci am vrut să înţeleg de ce n-au reuşit să se elibereze apoi de ele, de ce n-au trecut dincolo de suferinţă. Fiindcă ei par astăzi să se afle într-o groapă, încearcă să iasă din ea, dar nu reuşesc decât pentru o clipă; apoi se întorc din nou la durerea ştiută. Şi mai există o primejdie: timpul. Mai întâi, timpul efectiv de lucru: mi-au trebuit 40 de ani ca să-mi duc la bun sfârşit cărţile. Orele nu le-am numărat niciodată. În al doilea rând, a trebuit să creionez un chip al epocii, şi mi-a luat mult timp să adun mărturii capabile să redea acest chip. Am intervievat oameni foarte diferiţi, unii care au trăit la începuturile comunismului, alţii stalinişti, hruşciovişti, gorbaciovişti. Pentru fiecare trebuia să-mi pregătesc întrebările potrivite, exact ca un compozitor care-şi alege din toate sunetele pe acelea care să-i alcătuiască compoziţia.

image
image

„În toate cărţile mele m-am luptat cu ideologia comunistă“

Sunteţi născută pe teritoriul Ucrainei, din părinţi de etnii diferite, stabilită în Belarus şi folosind limba rusă, lingua franca a Imperiului. Vă consideraţi un produs al Uniunii Sovietice, vocea care trebuia să dea glas martirajului de aproape un secol al acestui teritoriu?
În toate cărţile mele m-am luptat cu ideologia comunistă, cu „ideea roşie“, cum i se zice, în variantă rusească. Am vrut să arăt ce a însemnat bolşevismul rusesc, nu libertatea ca idee romantică – idee frumoasă, de altfel, adică să fim toţi egali şi fericiţi împreună –, ci cum anume a fost aplicată această idee mereu actuală în spaţiul rusesc, în variantă rusească.

Consideraţi că acest imperiu ar trebui refăcut, într-o formă mai „umană“, ţinând cont de legăturile istorice mai ales dintre cele trei republici slave, sau e bine că el s-a dezmembrat şi trebuie să rămână aşa?
Nu susţin ideea lui Putin despre „lumea rusească“, despre renaşterea Rusiei Mari.

Belarus e o ţară, Ucraina alta, deşi Putin le socoteşte ca făcând parte din Rusia, mai precis de la periferia Rusiei.

Există argumente istorice în virtutea cărora aceste ţări trebuie să rămână despărţite acum. În viitor, popoarele slave vor decide, cu siguranţă, dacă să trăiască în Rusia sau nu. Deocamdată, însă, nu se pune problema.

image

Există argumente istorice în virtutea cărora aceste ţări trebuie să rămână despărţite acum. În viitor, popoarele slave vor decide, cu siguranţă, dacă să trăiască în Rusia sau nu. Deocamdată, însă, nu se pune problema.

„Regimurile lui Lukaşenko şi Putin vor dura mult. Deocamdată, revoluţii nu vor fi în aceste ţări“

Aţi plecat din Belarus pentru că nu mai suportaţi regimul lui Lukaşenko, dar v-aţi întors în 2011 la Minsk. De ce? Cât credeţi că va mai supravieţui acest dictator, mai vechi chiar şi decât Putin?
Am fost plecată din Belarus un singur an. Am trăit în Italia, Franţa, Elveţia şi Germania. Mi-am privit viaţa cu alţi ochi. Apoi m-am întors acasă, pentru că eu n-am fugit din ţară.

Am înţeles că trebuie să trăiesc aici: să scriu despre oamenii de aici, despre oamenii de pe stradă, despre viaţa lor. N-am cum să plec în altă parte.

Cât despre regimurile lui Lukaşenko şi Putin, acestea vor dura mult, unii afirmă că foarte mult. Oamenii însă nu trebuie să dispere, să se dea bătuţi, dar deocamdată revoluţii nu vor fi în aceste ţări.

Cum a privit regimul oficial de la Minsk acordarea Premiului Nobel? V-au felicitat sau au preferat să vă ignore? Sau şi-au atribuit un merit pe care nu îl aveau?
Şi în Rusia, şi în Belarus oficialii ştiu că sunt mereu în opoziţie, ştiu ce gândesc, ce afirm. Sigur că am fost felicitată formal, dar asta nu înseamnă mare lucru. În realitate, n-am acces la radio, nici la TV, nici în şcoli. E normal, dintotdeauna oficialii i-au tratat aşa pe oponenţi, i-au socotit duşmanii lor. Asta s-a petrecut şi cu Brodski în Rusia. Păcat însă că-i ţin pe oameni „legaţi“ de ei, oamenii îi cred mai degrabă pe ei, decât pe oponenţi. Şi e iarăşi păcat că democraţii – şi democraţia n-a început cu mine – sunt astăzi dezorientaţi şi dezamăgiţi.

image

„Rusia nu lasă Ucraina din mână. Se vor lupta în continuare“

„Belarus a devenit un stat totalitar cu mult timp în urmă, în vreme ce Rusia se află abia la început“; „Putin trăieşte în sufletul fiecătui rus“; „Putin nu este un politician. Putin este un ofiţer KGB“. Vă menţineţi aceste afirmaţii foarte dure?
Lucrurile nu s-au schimbat. În anii ’90, ne uitam la Rusia şi ne gândeam că acolo există libertate. Acum, însă, acolo lucrurile nu mai arată aşa.

Da, Lukaşenko este un dictator cumplit, dar nu cel mai cumplit din Europa. Şi mai cumplit ca dictator mi se pare Putin, fiindcă e un dictator înarmat. Belarus nu are arme sofisticate, rachete etc.

La graniţă, tot armamentul e rusesc. Dar ideea mea este că nu trebuie să-l demonizăm pe Putin, pe el ca persoană; în Rusia există un „Putin colectiv“. Milioane de oameni sunt înşelaţi, furaţi şi caută vinovaţii pentru starea în care se află. Puterea le serveşte vinovaţi. Putin stârneşte ce e mai rău, mai primitiv în oameni. Cei care conduc Rusia astăzi nu aveau glas în anii ’90. Au venit însă dezamăgirea şi dezorientarea, şi au apărut acum „oamenii întunericului“, ei conduc acum. Ei zic: „Iată care sunt duşmanii, noi suntem cei buni!“

Sunteţi născută în Ucraina. Ţinând cont de asemănările şi diferenţele istorice dintre cele două popoare, rus şi ucrainean, credeţi că Rusia şi Ucraina ar trebui să evolueze împreună sau separat? Care vor fi consecinţele acestei falii din prezent?
Între Ucraina şi Rusia relaţiile nu sunt tocmai „frăţeşti“. Am fost acum câteva luni în Ucraina şi am văzut mulţi invalizi, mulţi oameni în uniformă. Nu e o stare de pace. Dacă citeşti ziarele din Rusia şi asculţi ce se spune la TV acolo, nu se vorbeşte despre pace. Războiul se va duce când pe tăcute, când pe faţă. Rusia nu lasă Ucraina din mână. Se vor lupta în continuare. Belarus a început să se teamă de Putin. Mai întâi, au fost temeri „tehnice“: s-a temut de puterea militară.

Teama de acum este că Rusia va cuceri Belarus aşa cum s-a întâmplat cu Crimeea.

V-aţi dori să vizitaţi România? Pe când o întâlnire cu cititorii români?
N-am fost niciodată în România. Aş vrea s-o vizitez, aş vrea să aflu cum s-a câştigat acolo libertatea în sens dostoievskian, şi ce fac oamenii cu libertatea.

Vă mulţumesc pentru timpul acordat.
Vă mulţumesc şi eu.

Traducere şi adaptare de Gabriela Russo

Citeşte şi:

Recviem pentru Uniunea Sovietică

INTERVIU Evgheni Vodolazkin, scriitor: „Creştinismul este ameninţat acum din toate părţile“

CV
Născută în URSS


Numele: Svetlana Aleksievici

Data şi locul naşterii: 31 mai 1948, la Ivano-Frankivsk (fost Stanislav), în vestul Ucrainei

Studiile şi cariera:

După ce tatăl ei a fost demobilizat din armată, familia – tatăl bielorus şi mama ucraineană – s-a stabilit în Bielorusia, unde părinţii au lucrat ca profesori la sat. A studiat jurnalismul la Minsk, considerând facultatea de profil drept lucrul „cel mai apropiat de o şcoală de scriere“. După absolvire, a lucrat în redacţii din provincie şi apoi din capitală.

Prima ei carte, compusă din mărturiile unor oameni care şi-au părăsit locurile natale, a fost retrasă din librării de autorităţi. Următoarea apariţie, „Războiul nu are chip de femeie“ (1985), publicată simultan la Moscova şi la Minsk, are la bază interviuri cu femeile care au luptat în Armata Roşie în Al Doilea Război Mondial şi a reprezentat o ieşire din cadrele mitologiei sovietice din epocă. Titlul cărţii a fost folosit de Mihail Gorbaciov într-un discurs oficial.

„Băieţii din zinc“ (1990) cuprinde mărturii ale militarilor sovietici care au participat la războiul dus de URSS în Afganistan (1979-1989).

În 1997 a publicat „Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor“, rezultat al unei documentări începute în 1986, imediat după accidentul nuclear din Ucraina.

La începutul anilor 2000 a plecat din Bielorusia, atât în semn de protest faţă de dictatura lui Aleksandr Lukaşenko, cât şi pentru a se putea dedica plenar scrisului. După perioade petrecute în Italia, Germania, Spania şi Suedia, a revenit, în 2011, la Minsk.

În 2015 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, pentru „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre“. A devenit astfel unul dintre puţinii scriitori distinşi pentru nonficţiune.

„Vremuri second-hand“ (2013), cea mai recentă carte a sa, întregeşte seria „Vocile Utopiei“, consacrată de autoare celor care s-au aflat timp de aproape un secol sub semnul ideologiei comuniste.

Locuieşte în: Minsk.

image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite